Faptul că reclamanta a înţeles să-şi valorice creanţa pretinsă mai întâi printr-o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, respinsă irevocabil prin hotărâre judecătorească, iar, ulterior, printr-o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă extracontractuală nu poate conduce la concluzia că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la data respingerii cererii iniţiale.
Astfel, alegerea greşită a temeiului juridic de către reclamantă nu poate justifica amânarea începutului termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât această împrejurare ar echivala, pe de o parte, cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente şi, pe de altă parte, cu protejarea unei atitudini nediligente a creditorului.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 531 din 27 februarie 2018
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la 16 iunie 2015, sub nr. x/3/2015, reclamanta SC A. SRL, prin administrator special B. şi administrator judiciar C. S.P.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Regia Autonomă Registrul Auto Român la plata sumei de 3.054.323,48 lei, compusă din: suma de 1.106.669,98 lei, reprezentând contravaloarea materialelor pentru lucrările suplimentare executate la sediul R.A.R. – Piatra Neamţ; suma de 788.420 lei, reprezentând daune-interese, evaluate provizoriu şi calculate până la 2 iunie 2015; suma de 96.903,11 lei, reprezentând contravaloarea muncii prestate, evaluată provizoriu; suma de 1.061.473,18 lei, reprezentând dobânda legală la aceste sume, calculată de la data scadenţei, respectiv aprilie 2007 şi până la 2 iunie 2015, urmând a fi calculată în continuare până la plata efectivă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 493 şi art. 494 C. civ. din 1864.
Prin întâmpinarea depusă la 5 august 2015, pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român a invocat excepţiaautorităţii de lucru judecat în raport de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2010 şi excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 9, art. 11, art. 13, art. 17 şi art. 23 din Legea nr. 10/1995, art. 1270 C. civ. şi O.U.G. nr. 60/2001.
Prin încheierea din 5 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei a VI-a civile a Tribunalului Bucureşti la 12 ianuarie 2016.
Prin sentinţa civilă nr. 954/2016 din 17 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, prin administrator special B. şi administrator judiciar C. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, prin administrator special B. şi administrator judiciar C. S.P.R.L., prin care a solicitat admiterea apelului, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Prin întâmpinarea depusă la 17 iunie 2016, pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 1506A/2016 din 5 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL, prin administrator special B. şi administrator judiciar C. S.P.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 954/2016 din 17 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin administrator special B. şi administrator judiciar C. S.P.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei din apel şi, în rejudecare, admiterea apelului, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, anularea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În drept, recurenta-reclamantă nu a indicat motivele de casare pe care îşi întemeiază recursul.
Recurenta-reclamantă a structurat criticile de nelegalitate în cinci motive de recurs.
În cadrul primului motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, fără să aplice şi alin. 2 şi alin. 3 ale aceluiaşi articol.
În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată este nelegală întrucât, pe de o parte, calculul termenului de prescripţie este greşit, iar, pe de altă parte, termenul de prescripţie nu a început să curgă de la data procesului-verbal de terminare a lucrărilor nr. 263/23.04.2007, ci de la data pronunţării deciziei civile nr. 4968 din 14 noiembrie 2013, de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/3/2010, care reprezintă data naşterii raportului de drept.
Recurenta-reclamantă a susţinut că decizia anterior evocată reprezintă şi condiţia suspensivă prevăzută la art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, condiţia suspensivă s-a împlinit la data efectuării expertizei judiciare în dosarul nr. x/3/2010, prin care s-a constatat că lucrările suplimentare au fost solicitate de intimata-pârâtă şi au fost efectuate de recurenta-reclamantă, fiind parţial plătite de intimata-pârâtă.
Prin urmare, pretenţiile recurentei-reclamante erau sub condiţie suspensivă la începutul litigiului din cadrul dosarului nr. x/3/2010, fiind incerte realitatea şi necesitatea lucrărilor suplimentare anterior evocate, precum şi temeiul lor.
Al doilea motiv de recurs vizează pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
În acest sens s-a arătat că, în urma soluţionării dosarului nr. x/3/2010, au intrat în puterea lucrului judecat considerentele prin s-a reţinut că lucrările se află în afara contractului.
Or, acest aspect reprezintă o recunoaştere irevocabilă a existenţei lucrărilor la cererea beneficiarului şi implicit a dreptului recurentei-reclamante la acţiune, în temeiul art. 493 C. civ. din 1864.
Astfel, termenul de prescripţie a fost întrerupt, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prin recunoaşterea dreptului, introducerea unei cereri şi prin plată, ca act începător de executare.
După evocarea dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă a subliniat că existenţa lucrărilor suplimentare realizate cu materialele sale nu este contestată de intimata-pârâtă, care a refuzat plata acestora, întrucât nu au bază contractuală.
Odată cu pronunţarea deciziei civile nr. 4968 din 14 noiembrie 2013, de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a deschis calea unei acţiuni în răspundere civilă extracontractuală, în temeiul art. 493 C. civ. din 1864.
Astfel, acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 493 C. civ. din 1864 s-a născut la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 976 din 7 martie 2012, de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, întrucât, până la acea dată, recurenta-reclamantă a avut credinţa că se află pe tărâm contractual.
Prin al treilea motiv de recurs s-a susţinut că instanţa de apel a ignorat incidenţa dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât actul începător de executare este reprezentat de plata parţială făcută de intimata-pârâtă la finalizarea lucrărilor suplimentare.
Al patrulea motiv de recurs vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 348 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a statuat că dreptul material la acţiune s-a născut la momentul încheierii procesului-verbal de terminare a lucrărilor nr. 263/23.04.2007, reţinând că aceasta este şi poziţia procesuală a reclamantei care are valoarea unei mărturisiri.
În legătură cu acest aspect, s-a susţinut că aprecierea primei instanţe în sensul că reclamanta a recunoscut că dreptul material la acţiune s-a născut la momentul încheierii procesului-verbal de terminare a lucrărilor nr. 263/23.04.2007 a fost combătută prin motivele din cererea de apel.
În sprijinul acestei susţineri, recurenta-reclamantă a reprodus o parte din motivele invocate prin acţiunea introductivă.
Prin ultimul motiv de recurs s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 273/1993, contractul încheiat între părţi este în vigoare de la data semnării şi până la data încheierii procesului-verbal de recepţie finală.
Având în vedere că intimata-pârâtă susţine că nu s-a realizat recepţia finală rezultă că, din punct de vedere juridic, contractul este încă în vigoare.
Or, consecinţa juridică a acestui fapt este că recurenta-reclamantă este îndreptăţită la plată pe durata contractului, întrucât dreptul material la acţiune nu se prescrie cât timp contractul este în vigoare.
Mai mult decât atât, procesul-verbal de terminare a lucrărilor nr. 263/23.04.2007 este un act provizoriu în care s-a consemnat că obiectivul este funcţional şi nu conduce la încetarea contractului.
Procesul-verbal anterior evocat este atacat chiar de intimata-pârâtă cu acţiune în contencios administrativ, cu motivarea că nu are caracter definitiv.
Or, această atitudine procesuală are valoarea unei recunoaşteri din partea intimatei-pârâte a faptului că perioada contractuală nu este încheiată, astfel încât este nelegală aprecierea instanţei de apel în sensul că raportul juridic contractual a încetat.
La 13 februarie 2017, intimata-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.
Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.
În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 13 iunie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.
Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.
În şedinţa din 14 noiembrie 2017, constatând că recursul nu poate fi soluţionat conform art. 493 alin. 5 sau art. 493 alin. 6 C. proc. civ., completul de filtru a pronunţat, în temeiul art. 493 alin. 7 din acelaşi act normativ, o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen de judecată la 27 februarie 2018, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că, deşi recurenta-reclamantă nu a indicat în drept motivele de casare pe care îşi întemeiază recursul, prin cererea de recurs au fost formulate critici de nelegalitate care pot fi subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia se poate cere casarea unei hotărâri date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Cu privire la primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă susţine în esenţă că termenul de prescripţie trebuia calculat de la data pronunţării deciziei civile nr. 4968 din 14 noiembrie 2013 de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/3/2010, care reprezintă condiţia suspensivă la care face referire art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 1017 C. civ. din 1864, „Obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi incert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului”.
Condiţia suspensivă este o modalitate a actului juridic civil de a cărei realizare depinde naşterea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative.
Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că decizia civilă nr. 4968 din 14 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/3/2010, nu reprezintă o condiţie suspensivă în sensul art. 1017 C. civ. din 1864.
Faptul că recurenta-reclamantă a înţeles să-şi valorice creanţa pretinsă, mai întâi, printr-o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, respinsă irevocabil prin decizia anterior evocată, iar ulterior, printr-o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă extracontractuală, nu poate conduce la concluzia că termenul de prescripţie a început să curgă de la data respingerii cererii iniţiale.
Astfel spus, alegerea greşită a temeiului juridic de către recurenta-reclamantă nu poate justifica amânarea începutului termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât această împrejurare ar echivala cu protejarea unei atitudini nediligente a creditorului.
Dat fiind că expertiza reprezintă un mijloc de probă în procesul civil rezultă că nu poate fi asimilat unei condiţii suspensive nici raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/3/2010, prin care s-a constatat că lucrările suplimentare au fost solicitate de intimata-pârâtă şi au fost efectuate de recurenta-reclamantă.
Având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata contravalorii lucrărilor suplimentare, iar recepţia acestor lucrări a fost consemnată în procesul-verbal de terminare a lucrărilor nr. 263/23.04.2007, rezultă că dreptul la acţiune al recurentei-reclamante s-a născut la data încheierii procesului-verbal respectiv.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani a început să curgă de la data de 23 aprilie 2007, conform art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune al recurentei-reclamante nefiind afectat de o condiţie suspensivă.
Cu privire la al doilea motiv de recurs, autoarea recursului susţine în esenţă că au fost încălcate dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 întrucât, în urma soluţionării dosarului nr. x/3/2010, au intrat în puterea lucrului judecat considerentele prin s-a reţinut că lucrările se află în afara contractului, aspect care reprezintă o recunoaştere irevocabilă a existenţei lucrărilor la cererea beneficiarului şi, implicit, a dreptului recurentei-reclamante la acţiune, în temeiul art. 493 C. civ. din 1864.
Criticile de nelegalitate subsumate acestui de recurs sunt nefondate, întrucât cazul de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 vizează recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Cu alte cuvinte, recunoaşterea trebuie să provină de la debitorul împotriva căruia se încearcă valorificarea dreptului, având natura unui manifestări unilaterale de voinţă din partea debitorului.
Or, recunoaşterea la care face referire recurenta-reclamantă nu îndeplineşte cerinţele textului art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât considerentele din hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/3/2010 vizează aprecieri ale instanţelor de judecată cu privire la existenţa lucrărilor suplimentare, iar nu o recunoaştere din partea intimatei-pârâte.
Criticile prin care s-a arătat că la data pronunţării deciziei civile nr. 4968 din 14 noiembrie 2013 de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a deschis calea unei acţiuni în răspundere civilă extracontractuală sunt nefondate pentru considerentele prin care s-a demonstrat caracterul nefondat al primului motiv de recurs.
În plus, faţă de considerentele anterior prezentate, instanţa supremă subliniază că dreptul la acţiunea în răspundere civilă extracontractuală este conferit de lege, iar nu de instanţa de judecată.
În altă ordine de idei, formularea acţiunii în răspundere civilă extracontractuală nu este condiţionată de o hotărâre judecătorească prealabilă care să-i indice recurentei-reclamante calea procesuală de urmat, întrucât temeiul juridic al acestei acţiuni îl reprezintă legea, iar nu hotărârea instanţei de judecată.
Al treilea motiv de recurs, prin care s-a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, în privinţa actului începător de executare reprezentat de plata parţială efectuată de intimata-pârâtă la finalizarea lucrărilor suplimentare, este invocat strict formal, întrucât recurenta-reclamantă nu a indicat în concret plata parţială la care face referire.
Astfel, în lipsa indicării unor criterii care să permită identificarea plăţii parţiale pretins efectuate de către intimata-pârâtă pentru o parte din lucrările suplimentare nu se poate reţine incidenţa cazului întreruptiv de prescripţie prevăzut la art. 16 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la al patrulea motiv de recurs, prin care este criticată greşita reţinere a poziţiei procesuale a recurentei-reclamante referitoare la data naşterii dreptului la acţiune, instanţa supremă reţine că acest motiv de recurs nu este susceptibil de a conduce la casarea deciziei recurate, întrucât soluţiile instanţelor devolutive nu s-au întemeiat pe o mărturisire a recurentei-reclamante în legătură cu data naşterii dreptului la acţiune.
Faţă de această constatare, criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs apar ca fiind lipsite de relevanţă în economia litigiului de faţă, nefiind susceptibile să influenţeze soluţia dată asupra recursului, astfel încât examinarea lor devine inutilă.
Cu privire la ultimul motiv de recurs, prin care se susţine în esenţă că este încă în vigoare contractul încheiat între părţi, recurenta-reclamantă fiind îndreptăţită la plată, întrucât dreptul material la acţiune nu se prescrie cât timp contractul este în vigoare, instanţa supremă constată că criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt specifice unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală.
Or, recurenta-reclamantă a învestit prima instanţă cu o acţiune în răspundere civilă extracontractuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 493 şi art. 494 C. civ. din 1864 din materia accesiunii imobiliare.
Cum în apel nu se pot schimba calitatea părţilor, obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, conform art. 478 alin. 3 C. proc. civ., soluţie care se impune şi în recurs, conform art. 494 din acelaşi act normativ, instanţa supremă va înlătura criticile subsumate ultimului motiv de recurs, întrucât tind la schimbarea temeiul juridic al acţiunii introductive, fiind formulate cu depăşirea limitelor învestirii.
Pentru aceste motive, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.
Notă: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la 01 octombrie 2011.
Partajează acest conținut:
