Acţiune în răspundere civilă delictuală: distincţia între solidaritatea activă şi coparticiparea procesuală activă și prejudiciu cauzat printr-o singură faptă ilicită săvârşită de mai mulţi autori | JURISPRUDENȚĂ ÎCCJ

A. cțiune,Mai multe părţi reclamante pot sta împreună în judecată nu numai în cazul unei solidarităţi active, ci şi în condiţiile art. 59 C.proc.civ., când obiectul procesului îl reprezintă un drept comun, dacă drepturile au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. 

Solidaritatea activă se poate suprapune peste prima teză din art. 59 C.proc.civ., referitoare la acelaşi drept comun al reclamanţilor, unul singur, dar nu reprezintă o instituţie incidentă în cazul în care se pune problema unor pretenţii aferente mai multor drepturi care au aceeaşi cauză sau între care există o strânsă legătură. 

Astfel, conform art. 1434 C.civ., care vizează solidaritatea dintre creditori, obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii, ceea ce presupune că obligaţiei respective îi corespunde un drept comun al creditorilor, doar în acest caz punându-se problema stipulării în mod expres, prin contractul încheiat între aceştia, în condiţiile art. 1435 C.civ. În alţi termeni, solidaritatea activă implică mai multe condiţii, şi anume mai multe persoane să stipuleze în favoarea lor şi împreună, lucrul stipulat să fie acelaşi, debitorul obligat să fie unul şi acelaşi (această cerinţă neexcluzând cazul chemării în judecată a mai multor debitori), să se stipuleze pentru tot.

În sensul art. 59 C.proc.civ., coparticiparea procesuală sau litisconsorţiul vizează şi alte cazuri decât solidaritatea activă, şi anume când drepturile reclamanţilor au aceeaşi cauză sau între ele există o strânsă legătură. 

Prin urmare, în situaţia în care pretenţiile reclamanţilor derivă din aceeaşi cauză, respectiv situaţia de discriminare la care a fost supusă una dintre părţile reclamante, părţi între care există o strânsă legătură, cea de rudenie între copil-părinţi, părinţii fiind şi victime colaterale ale faptei ilicite produse în ceea ce îl priveşte pe fiul lor, fiecare dintre aceştia solicitând despăgubiri aferente atingerii aduse propriului drept, nu se pune problema unei solidarităţi active, care ar presupune îndeplinirea cerinţelor de exigenţă prevăzute în art. 1435 C.civ., nefiind vorba despre un singur drept, pretins în comun, ci a unei coparticipări procesuale facultative, părţile formulând împreună cererea de chemare în judecată prin simpla lor voinţă, iar nu ca urmare a unei dispoziţii legale obligatorii, care să impună un litisconsorţiu necesar.

B. Conform dispoziţiilor art. 1382 C.civ., „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”. Astfel, unicitatea faptei ilicite determină răspunderea solidară, iar nu a prejudiciului. 

Prin urmare, răspunderea solidară a pârâţilor va fi antrenată în situaţia în care fapta prejudiciabilă reclamată este conturată de mai multe elemente, fiind compusă atât din acte materiale pozitive săvârşite de către unul dintre pârâţi, cât şi dintr-o faptă omisivă săvârșită de cealaltă parte pârâtă.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1892 din 19 septembrie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 21.12.2018, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei Naţionale, Inspectoratul Şcolar Judeţean D. şi Colegiul Naţional E., obligarea acestora la repararea prejudiciului material produs, în sumă de 50.000 lei, la care se adaugă dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă; obligarea pârâţilor la repararea prejudiciul moral produs, prin plata sumei de 250.000 lei, cu titlul de daune morale, la care se adaugă dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea pronunțată la 10.01.2019, Tribunalul București – Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul prevederilor art. 200 alin. 2 C.proc.civ., a trimis cauza, spre competentă soluționare, unei secții civile a Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă la 1.02.2019.

La 21.08.2019, reclamanți au formulat o cerere precizatoare, prin care au arătat că prejudiciul total solicitat este în cuantum de 402.224,24 lei, fiind compus din suma de 52.224,24 lei reprezentând prejudiciul material, suma de 250.000 lei reprezentând prejudiciul moral, precum şi suma de 100.000 lei reprezentând prejudiciul constând în pierderea unei șanse.

Prin încheierea pronunțată la 2.09.2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins excepțiile necompetenței materiale și teritoriale, precum și excepția netimbrării, ca neîntemeiate, și a introdus în cauză Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de intervenient forțat, în temeiul prevederilor art. 27 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2578 din 18.11.2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității, invocată de către pârâtul Ministerul Educației Naționale, a admis excepția prescripției extinctive, invocată de către pârâții Inspectoratul Școlar D., Colegiul Național E. și Ministerul Educației Naționale, a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, şi i-a obligat pe reclamanți la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul Colegiul Național E., în cuantum de 4.000 lei.

3. Hotărârea pronunţată în apel, în primul ciclu procesual 

Prin decizia nr. 133 A din 29.01.2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile sus-menţionate şi i-a obligat pe apelanţi la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli 

de judecată în apel către intimatul Colegiul Naţional E.

4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă

Prin decizia nr. 278 din 14.02.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 133 A/2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

5. Hotărârea pronunţată în apel, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1580 A din 4.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis  apelul formulat de reclamanţi, a anulat sentința apelată și, evocând fondul, a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a coparticipării procesuale active și pasive, ca neîntemeiate. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată. 

I-a obligat, în solidar, pe pârâții Inspectoratul Şcolar Judeţean D. şi Colegiul Naţional E. la plata către reclamanții C. și B. a sumei de 30.224,24 lei prejudiciu material şi a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data formulării cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective.

I-a obligat, în solidar, pe aceiaşi pârâți la plata despăgubirilor morale în cuantum de 60.000 lei pentru reclamantul A. și 30.000 lei pentru fiecare dintre ceilalți doi reclamanți, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la data plăţii efective.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, precum și cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Educației și Cercetării, ca neîntemeiate.

I-a obligat, în solidar, pe cei doi pârâţi la plata către reclamanți a sumei de 584,53 lei, reprezentând cheltuieli de judecată cu deplasarea martorilor.

 6. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1580 A/2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii A.,  B. şi C. şi pârâţii Inspectoratul Şcolar Judeţean D. şi Colegiul Naţional E.

6.1. Recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. 

Prin cererea de recurs, fără a face încadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, reclamanţii au arătat că, în urma unor conflicte între reclamantul A. și alți elevi ai unităţii de învăţământ, prin hotărârea nr. 256 din 10.03.2014 a Consiliului profesoral al Colegiului Național E. a fost aplicată sancțiunea mutării disciplinare a elevului.  

Situația conflictului dintre elevi a fost reflectată și în presa locală, prin ştiri denigratoare despre starea şi diagnosticul reclamantului A., ştirile fiind preluate şi de către alte ziare, televiziuni naţionale şi reţele de socializare.

Ca urmare a situaţiei generate de publicarea, în presa locală, a articolelor denigratoare despre acesta, niciun liceu din oraşul Brăila nu a mai fost de acord ca reclamantul A. să-şi poată continua studiile la profilul ales de el încă de la admitere, adică ştiinţele naturii, învăţământ cu frecvenţă de zi, an şcolar 2013-2014, semestrul II. Toate demersurile întreprinse de părinţi pentru reînscrierea la un alt liceu care avea cursuri la învăţământul de zi, din oraşul Brăila, au eşuat, fiind ferm respinşi, rând pe rând, de către toate liceele, invocate fiind ştirile apărute în presă. Astfel, au arătat că reclamantul elev nu a fost primit nici la cel mai slab cotat liceu din Brăila, deşi a participat la concursuri şi a avut rezultate remarcabile la învăţătură.

Au mai arătat reclamanţii că, în luna aprilie 2014, au formulat sesizare la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, iar, în luna iunie 2014, au formulat cerere de anulare a hotărârii nr. 256/10.03.2014 a Consiliului profesoral al Colegiului Național E., înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila – Secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. dosar x/113/2014. 

Totodată, au învederat că „abuzurile şi discriminarea” din partea pârâţilor au continuat, 

deoarece Inspectoratul Şcolar Judeţean D. nu a dat curs la nicio solicitare de primire în audienţă la această instituţie, iar Ministerul Educaţiei Naţionale, sesizat cu privire la imposibilitatea continuării studiilor în condiţiile anterior descrise şi la situaţia de discriminare, nu a luat nicio măsură, implicarea acestuia, în soluţionarea transferului reclamatului elev la o altă unitate de învăţământ, fiind nulă. 

Prin hotărârea nr. 519 din 17.09.2014 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a constatat, în condiţiile art. 2 alin. 1 şi 4 coroborat cu art. 11 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 republicată, discriminarea reclamantului A. prin mutarea sa disciplinară la o altă unitate de învăţământ, nerespectarea confidenţialităţii cu privire la starea sa de sănătate, prin relatarea, în presă, a manifestărilor faţă de colegi, fiind aplicată fiecăruia dintre cei doi pârâţi sancţiunea amenzii contravenţionale în cuantum de 2.000 lei.   

Au mai susţinut reclamanţii că, prin decizia civilă nr. 1466 din 26.09.2018 pronunţată de Curtea de Apel Galați – Secția contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/113/2014, a fost anulată hotărârea Consiliului profesoral al Colegiului Național E., prin care a fost aplicată sancțiunea mutării disciplinare a elevului A.

Pentru aceste considerente, au solicitat antrenarea răspunderii pârâților prin obligarea acestora la plata sumei de 52.224,24 lei reprezentând prejudiciu material constând în cheltuielile efectuate cu chiria pentru relocarea în alt oraș, utilităţi, însoţitor, deplasări Brăila – Galaţi, terapie şi consiliere; 250.000 lei prejudiciu moral; 100.000 lei prejudiciu constând în pierderea unei șanse (de a finaliza studiile la Colegiul Național E. și de a avea o viață normală).

După această expunere a situaţiei de fapt, reclamanţii au învederat că decizia instanţei de apel este, în parte, nelegală, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra despăgubirilor pretinse pentru pierderea unei şanse, asupra cheltuielilor efectuate cu însoţitorii reclamantului elev şi cea dată asupra cheltuielilor de judecată solicitate. 

Cu referire la cheltuielile efectuate cu însoţitorii, reclamanţii au arătat că instanţa de apel nu a luat în considerare niciuna dintre convenţiile civile depuse la dosarul cauzei pentru perioada celor doi ani de liceu, respectiv pentru anii şcolari 2014-2015 şi 2015-2016, neţinând seama nici de explicaţia precizatoare depusă în septembrie 2020, cu privire la plata celor 2 însoţitori.

Astfel, au susţinut că, potrivit Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, pentru contractele care au fost încheiate până la 24.03.2017, condiţia înscrierii într-un registru public nu este aplicabilă, fiind incidentă doar în cazul contractelor încheiate după această dată. Actele juridice încheiate sub formă de înscrisuri sub semnătură privată vor fi titluri executorii conform Codului civil în condiţiile existente la momentul încheierii acestora, astfel că nu se poate reţine că cele două contracte cu însoțitorii au fost încheiate pro causa.

În ultima parte a memoriului de recurs, recurenții au susținut că instanţa a omis să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.800 lei (cu T.V.A. inclus), reprezentând onorariul de avocat achitat pentru reprezentarea părţilor în primă instanță și apel, deși aceste cheltuieli au fost solicitate și dovedite cu contractul de asistenţă judiciară şi extrasele bancare.

Concluzionând, recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului și anularea, în parte, a sentinței atacate. 

6.2. Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean D.

Prin cererea de recurs, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare. 

a. A arătat că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1435 şi art. 1370 C.civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, pârâtul a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1382 și următoarele C.civ, care reglementează răspunderea solidară.

Astfel, a învederat că instanţa de apel a dat eficienţă unei norme generale, în condiţiile în care există o normă specială aplicabilă, interpretând greşit textul de lege incident în cauză.

În acest sens, în esență, pârâtul a învederat că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, trebuia cercetat dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru solidaritatea între creditori, având în vedere dispoziţiile art. 1435 C.civ., potrivit cărora solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată expres.

Totodată, a susținut că nici coparticiparea procesuală activă şi nici calitatea procesuală activă nu pot acoperi lipsa izvorului solidarităţii active sau al caracterului indivizibil al obligaţiei, solidaritatea activă fiind excepţia de la regula prezumării divizibilităţii prevăzută de art. 1424 C.civ., iar situaţiile de excepţie sunt strict şi limitativ reglementate de lege.

A mai arătat că, potrivit art. 1382 C.civ., cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat, iar art. 1383 din acelaşi act normativ reglementează raporturile dintre debitori, stabilind că, între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional, în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui, în mod egal, la repararea prejudiciului.

În consecinţă, art. 1382 C.civ. instituie solidaritatea pasivă a persoanelor care au provocat un prejudiciu prin aceeaşi faptă ilicită, persoana vătămată putând să solicite oricărui codebitor repararea integrală a prejudiciului, iar art. 1383 din același cod stabileşte criteriile în raport cu care se va determina, între debitorii care răspund solidar, întinderea obligaţiei de reparare a daunei.

În acest context, pârâtul a arătat că instanţa de apel trebuia să stabilească dacă faptele celor doi pârâţi sunt distincte sau dacă se pune problema săvârşirii, în comun, de către aceştia a unei fapte ilicite. 

Instanța de apel a făcut o aplicare greşită a normei legale, raportul de solidaritate pasivă fiind, în opinia pârâtului, greşit reţinut, întrucât faptele imputate Inspectoratului Şcolar Judeţean D. nu sunt clar precizate sau individualizate.

Dispoziţiile art. 1382 C.civ. fac referire la „delictul (…) imputabil mai multor persoane”, respectiv la „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă”, revenindu-i instanţei de judecată sarcina de a determina înţelesul concret şi modul de aplicare a textului de lege menţionat. 

Astfel, deşi poate fi acceptată şi teza necesităţii ca cei care răspund solidar să fi săvârşit împreună aceeaşi faptă ilicită, condiţia solidarităţii pasive presupune, în realitate, ca faptele autorilor să fi produs victimei un prejudiciu comun, care urmează să fie reparat, solidar, de către toţi autorii.

În acest sens, a învederat că una dintre trăsăturile juridice ale obligaţiei solidare pasive este aceea ca prejudiciul să fie provocat prin aceeaşi faptă ilicită şi să fie cauzat în comun de autorii acesteia, ceea ce nu se regăsește în speță.

Ca atare, prin hotărârea recurată s-a dat eficienţă, în mod greșit,  dispoziţiilor art. 1382 C.civ., referitor la comiterea unei fapte ilicite de către mai mulţi autori, şi nu dispoziţiilor art. 1370 din același cod, potrivit cărora, dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă; acesta reprezintă un caz particular în care răspunderea fiecărui autor al faptei ilicite nu poate fi individualizată.

În consecinţă, nu se poate reţine, în speţă, existenţa unui raport juridic care să impună o solidaritate pasivă, iar instanța de apel, în vederea aplicării dispoziţiilor art. 1382 C.civ., nu a analizat dacă poate exista sau nu, teoretic, o solidaritate pasivă.

În ceea ce privește fapta ilicită imputată și reținută în sarcina pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean D., recurentul a susținut că s-a făcut referire la aceasta ca fiind o faptă  omisivă, însă nu s-au precizat explicit omisiunile, măsurile ce trebuia a fi luate, raportat la atribuţiile date instituţiei prin dispoziţiile legale. Nu s-a avut în vedere de către instanţele anterioare că unităţile de învăţământ au personalitate juridică, Inspectoratul Şcolar Judeţean neputând interveni decât în limitele impuse de lege şi în limita atribuţiilor date de către Minister.

Argumentul referitor la „neluarea tuturor măsurilor” reprezintă o exprimare vagă şi ambiguă, de natură a crea confuzie, instanţa fiind ţinută de dispoziţiile art. 1382 C.civ. să individualizeze şi să particularizeze, în mod explicit, fapta ilicită reținută în sarcina Inspectoratul Şcolar Judeţean D., pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia. 

De asemenea, instanța de apel nu a expus, în raționamentul său judiciar, cum operează raportul de cauzalitate între fapta ilicită – „neluarea tuturor măsurilor” și prejudiciu/întinderea acestuia.

Totodată, a criticat faptul că nu rezultă, deopotrivă, modalitatea în care a fost stabilită vinovăţia acestui pârât, deși existența prejudiciului, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției sunt condiții obligatorii de îndeplinit pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală a Inspectoratului Şcolar Judeţean D. 

Făcând trimitere la dispozițiile art. 1530 C.civ., pârâtul a arătat că actualul C.civ. propune, drept criteriu de stabilire a cauzalităţii, pe acela al legăturii necesare dintre fapta ilicită şi efectul produs – prejudiciul, care este consecinţa directă și necesară a neexecutării, fără justificare sau culpabile, a obligaţiei.   

Concluzionând, pârâtul a învederat că prejudiciul suferit de reclamanţi provine dintr-o cauză ce nu îi este imputabilă, prin prisma atribuţiilor date de legiuitor, respectiv a descentralizării atribuţiilor pârâtului, ceea ce exclude legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu și exonerează de răspundere Inspectoratul Şcolar Judeţean D., aspect pe care instanţa de apel l-a nesocotit, prin reținerea existenței unei răspunderi solidare a celor doi debitori, nefiind incidente, în speţă, dispoziţiile art. 1349 C.civ.. 

b. Prin cel de-al motiv de recurs formulat, recurentul pârât a criticat modalitatea  în care a fost analizat și stabilit cuantumul prejudiciului, respectiv al  daunelor materiale şi morale, arătând că instanţa era obligată să ţină seama de criteriile convenţionale, cât și de cele rezultate din dispoziţiile art. 1357 şi următoarele C.civ., criterii ce nu au fost respectate. 

În acest sens, recurentul pârât a învederat că noţiunea de „despăgubire” din dreptul intern nu se suprapune peste conceptul de „satisfacţie echitabilă”, cuprins în art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Sumele de bani acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să depăşească sfera unei compensaţii destinate a alina suferinţa psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogăţire fără just temei a victimei. 

 La stabilirea existenţei prejudiciului moral, trebuie avute în vedere: importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, durata menţinerii consecinţelor vătămării pe plan fizic şi psihic, intensitatea durerilor fizice şi psihice, repercusiunile pe plan social, profesional şi personal, situaţia personală a victimei, ţinând seama de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social.

Reparaţia pecuniară a prejudiciilor morale contravine scopului şi principiilor răspunderii civile, care vizează doar prejudiciile de natură materială. A susținut pârâtul că este inadmisibilă reparaţia bănească a daunei morale în prezenta cauză, din cauza imposibilităţii evaluării daunelor morale, stabilirea cuantumului acestora fiind supusă arbitrarului, mai ales că, în cazul concret dedus judecății, faptele au fost cu derulare succesivă în timp, existând și culpa reclamanților, neputând fi puse doar în sarcina şcolii. Sancţionarea reclamantului a fost urmarea unui comportament necorespunzător faţă de colegii de clasă.

Făcând trimitere la practica judiciară, recurentul a arătat că, pentru determinarea cuantumului despăgubirilor morale, se impune a se avea în vedere principiul reparării integrale, iar nu restabilirea situaţiei anterioare, respectiv uşurarea situaţiei victimei, prin oferirea unei satisfacții compensatorii, şi nu argumentarea unor valori patrimoniale, ca sursă de îmbogăţire sau comercializare a valorilor spirituale ale omului.

Drept urmare, a apreciat recurentul că instanța de apel, în stabilirea cuantumului daunelor morale, a ignorat principiul proporţionalităţii şi justei măsuri, supraevaluând despăgubirile, și nu a ținut seama de rezonanţa socială a consecinţelor negative produse prin acţiunile reclamantului și nici de împrejurarea că acesta a terminat studiile şi are/avea intenţia de a urma cursurile universitare. A mai susţinut că părinţii reclamantului sunt principalii responsabili pentru creşterea şi educarea minorului.

În concluzie, cuantumul despăgubirii acordate este supraevaluat, fiind necesar să fie redus la un nivel rezonabil.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca nefondată. 

6.3. Recursul declarat de pârâtul Colegiul Naţional E.

Prin cererea de recurs, recurentul pârât Colegiul Naţional E. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ., și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată. 

a. În dezvoltarea primului motiv de recurs formulat, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., s-au imputat instanței de apel interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 alin. 1, art. 1435, art. 1382 C.civ. cu trimitere la norma procesuală reglementată de art. 59 C.proc.civ., privind coparticiparea activă, instanţa făcând un mixt între solidaritatea activă şi coparticiparea activă.

După expunerea petitelor cererii inițiale formulate de reclamanți, recurentul pârât a reiterat solicitările acestora formulate  prin precizările depuse la 21.08.2019, prin care părţile adverse au adus clarificări cu privire la cuantumul total al prejudiciului solicitat, în valoare de 402.224,24 lei, compus din prejudiciul material – 52.224,24 lei; prejudiciul moral – 250.000 lei; prejudiciul constând în pierderea unei şanse – 100.000 lei.

Mai departe, pârâtul a învederat că, în condițiile în care nu s-a indicat în concret, nu s-a defalcat şi motivat prejudiciul, precum şi modul de determinare a cuantumului prejudiciului suferit de fiecare dintre cei trei reclamanți, a invocat, în faţa primei instanţe, lipsa coparticipării active şi pasive, prin prisma faptului că nu se poate reţine, în cauză, o solidaritate activă şi nicio solidaritate pasivă.

Cu privire la solidaritatea activă/pasivă, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut că, în speță, există coparticipare procesuală, astfel cum este reglementată această noţiune de art. 59 C.proc.civ., iar împrejurarea că reclamanţii au formulat o cerere comună şi nu au indicat distinct prejudiciul pretins de fiecare în parte nu poate constitui temei al respingerii acţiunii în considerarea excepţiei coparticipării procesuale active, ci poate constitui temei al stabilirii distincte a prejudiciului suferit de fiecare reclamant în parte, astfel cum a şi procedat.

Aşadar, deşi instanța a analizat, teoretic, solidaritatea reclamanţilor în cadrul răspunderii civile delictuale, în considerarea dispoziţiilor art. 59 C.proc.civ., Curtea, fără a stabili care este culpa fiecărui pârât în raport cu fiecare reclamant și nici întinderea prejudiciului (conform art. 1357 C.civ.), a concluzionat că există solidaritate activă, întrucât cererea este formulată de trei reclamanţi persoane fizice distincte, care pot sta împreună în această calitate dacă drepturile lor au aceeaşi cauză, cauza comună a prejudiciului pretins constituind-o faptele de discriminare imputate instituţiei şcolare, respectiv Inspectoratului Școlar Județean D.

În raport cu cadrul procesual stabilit de reclamanţi, instanţa de apel trebuia să cerceteze dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru solidaritatea între creditori, conform art. 1435 din Codul civil, care prevede că solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată expres.

În opinia recurentului, soluția instanței este greșită, întrucât nici coparticiparea procesuală activă şi nici calitatea procesuală activă nu pot acoperi lipsa izvorului solidarităţii active.

În acest sens, a învederat că intimaţii reclamanţi au solicitat, prin cererea introductivă de instanţă, repararea prejudiciului, pretinzând o singură sumă de bani, fără însă a preciza dacă fiecare dintre ei a suferit un prejudiciu ca urmare a faptelor imputate pârâţilor şi fără a cuantifica/determina prejudiciul pe care 1-a suferit fiecare din ei. De asemenea, nu au menţionat care este culpa pârâţilor în raport de fiecare reclamant, cu privire la fiecare capăt de cerere, după cum nu au precizat nici care este legătura de cauzalitate dintre aceste fapte şi prejudiciul suferit de fiecare reclamant; nu au indicat care sunt drepturile şi interesele fiecărui reclamant afectate prin faptele pârâţilor.

Or, aşa cum rezultă din situaţia de fapt reţinută în considerentele deciziei recurate, faptele 

imputate fiecărui pârât sunt diferite, astfel încât nu se poate vorbi despre o solidaritate pasivă, respectiv fapta reţinută şi imputată Colegiului Naţional E. rezidă în refuzul accesului la educaţie al elevului, în timp ce fapta Inspectoratului Judeţean D. este una omisivă, respectiv neluarea tuturor măsurilor pentru înlăturarea discriminării.

A mai arătat că fapta ilicită constând în discriminare s-a reţinut în privinţa reclamantului A. şi nicidecum cu privire la ceilalţi reclamanţi, B. şi C., pentru a se putea justifica concluzia instanţei de apel că reclamanţii din prezenta cauză au o cauză comună şi pot fi împreună părți reclamante.

Împrejurarea că discriminarea 1-a vizat doar pe reclamantul A. rezultă şi din considerentele deciziei civile nr. 1623 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/113/2015, prin care s-a reţinut că „discriminarea constă în aplicarea aceluiaşi tratament educaţional minorului Ilie Alexandru, care necesita o intervenţie specială, ca şi celorlalţi elevi care nu necesitau un tratament special”; „discriminarea s-a realizat prin faptul de a se fi refuzat accesul la educaţie corespunzătoare pentru minor”; „discriminarea a fost precis individualizată şi reţinută în cauză prin faptul că o situaţie diferită, ce necesita o intervenţie specială, a fost tratată similar cu o situaţie ce nu presupunea un tratament special”; „procedura în cauza a fost declanşată de plângerea formulată de B. şi C., prin care erau sesizate fapte de discriminare directă săvârşite împotriva fiului lor, A., elev în clasa a XI-a (…).”

În opinia recurentului pârât, simplul fapt că reclamanţii B. şi C. „pretind” că au suportat consecinţele discriminării sau că au fost prejudiciaţi prin discriminare nu este suficient şi nu îi îndreptăţeşte la a beneficia de prejudiciul moral stabilit de către instanţa de apel.

În ceea ce privește prejudiciul solicitat, recurentul pârât a arătat că acesta a fost indicat global, în considerarea legăturii de rudenie părinte – copil, deci, acţionând împreună, ca o familie, fără a fi indicat, în concret, care este prejudiciul suferit şi care este cuantumul acestuia, pentru fiecare în parte.

Totodată, a susținut că nu s-a făcut dovada că fiecare dintre reclamanţi a fost prejudiciat de faptele imputate pârâţilor şi nu s-au reţinut fapte ilicite în detrimentul fiecăruia dintre reclamaţi, care să justifice sau care să dea posibilitatea fiecăruia dintre ei să se adreseze instanţei de judecată, printr-o acţiune separată, solicitând antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Drept urmare, a apreciat că, în prezenta cauză, nu se poate reţine o coparticipare procesuală activă facultativă determinată de strânsa legătură dintre faptele ilicite imputate pârâţilor în cadrul răspunderii civile delictuale şi raporturile de familie ale reclamanţilor, raportat la art. 59 C.proc.civ., aşa cum, în mod eronat, a reţinut instanţa de apel.

Având în vedere că solidaritatea nu se prezumă, fiind o excepţie de la regula prevăzută de art. 1424 C.civ., iar reclamanţii nu au arătat, în concret, care este prejudiciul pe care fiecare dintre ei l-a suferit, recurentul a solicitat să se constate că nu s-a făcut dovada unei solidarităţi active.  

În ceea ce priveşte solidaritatea pasivă a pârâţilor chemaţi în judecată respectiv, a Colegiului Naţional E. şi a Inspectoratului Şcolar D., recurentul a arătat că instanța de apel a reţinut că cei doi pârâți pot răspunde, în cauză, ca subiecte pasive ale raportului juridic prin prisma coparticipării procesuale pasive.

Or, în opinia recurentului pârât, raportat la prevederile art. 1357 alin. 1, art. 1382 C.civ., în cauză nu se poate reţine o răspundere solidară a acestor instituţii.

În acest sens, a arătat că, din conţinutul textelor de lege menționate, rezultă că una dintre trăsăturile juridice ale obligaţiei solidare pasive este aceea ca prejudiciul să fie provocat prin aceeaşi faptă ilicită şi să fie cauzat în comun de autorii acesteia, prezentând importanţă, pentru stabilirea prejudiciului în cazul răspunderii solidare, dacă, la producerea faptului generator de daune, a concurat activitatea intenţionată sau din culpă a mai multor persoane.

Însă, fapta de discriminare reţinută în sarcina Colegiului Naţional E. constă în refuzul accesului la educaţie corespunzătoare pentru minor, iar, în ceea ce-l priveşte pe Inspectoratul Judeţean D., faptul de a nu fi luat toate măsurile pentru înlăturarea discriminării.

Drept urmare, nu se impută pârâților săvârşirea unei singure fapte, împreună, pentru a se putea angaja o răspundere solidară a acestora, ci mai multe fapte, distincte, și nici nu s-a indicat şi nici determinat motivul pentru care pârâţii ar putea răspunde, în solidar, pentru mai multe fapte distincte.

Totodată, recurentul a arătat că nu se poate stabili prejudiciul pe care ar trebui să îl acopere fiecare intimat, deoarece acest prejudiciu priveşte mai multe fapte, săvârşite de mai multe persoane juridice distincte, instanţa de apel substituind voinţa reclamanţilor şi stabilind un prejudiciu pentru fiecare dintre ei, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 C.proc.civ., care obligă judecătorul să ceară lămuriri sub toate aspectele incerte şi care sunt necesare şi utile soluţionării cauzei.

Mai mult, argumentul instanţei de apel, în sensul că „faptul că nu au indicat distinct prejudiciul pretins de fiecare în parte nu poate constitui temei al respingerii acţiunii în considerarea excepţiei coparticipării procesuale active, ci poate constitui temei al stabilirii distincte a prejudiciului suferit de fiecare clamată parte”, contravine raţiunii juridice a dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea solidară.

O astfel de concluzie ar putea fi temeinică şi legală doar în situaţia în care se poate reţine existenţa unor fapte ilicite în detrimentul fiecăruia dintre reclamanţi şi se precizează, în concret, prejudiciul suferit de fiecare în parte şi cuantumul acestuia.

Or, din situaţia de fapt reţinută în considerentele deciziei recurate, cauza comună a prejudiciului pretins de reclamanţi o constituie faptele de discriminare, însă nu există nicio dovadă a prejudicierii acestora; în plus, nu există nicio discriminare săvârşită de instituţia şcolară în privinţa reclamanţilor B. şi C..

Prin urmare, nici pretenţiile deduse judecăţii nu pot fi solicitate în solidar de către reclamanţi, iar pârâţii nu pot răspunde în solidar, neexistând o faptă ilicită comisă de ei în comun.

b. Cea de-a doua critică formulată vizează nesocotirea regulilor de procedură referitoare la principiul disponibilităţii părţilor, reglementat de art. 9 C.proc.civ., la principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 şi art. 22 alin. 6 C.proc.civ., fiind subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 din acelaşi cod. 

În dezvoltarea motivului de recurs, pârâtul a învederat că, analizând pretenţiile reclamanţilor apelanţi, în ceea ce priveşte prejudiciul moral, fără să existe vreo precizare/vreun înscris/vreo probă cu privire la prejudiciul suferit de fiecare reclamant în parte, fără să pună, în discuţia părţilor, eventualul prejudiciu suferit de fiecare reclamant şi cuantumul acestuia, instanța de apel a intervenit şi a stabilit suma ce se cuvine fiecărui reclamant. 

Pe de altă parte, a susținut că, din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel, în evaluarea prejudiciului moral, a făcut o analiză doar cu privire la reclamantul A., a prejudiciului suferit prin fapta de discriminare, a suferinţei elevului şi a afectării relaţiilor interpersonale extraşcolare, reţinând că, prejudiciul moral suferit de către reclamanţii părinţi rezidă din fapta de discriminare imputată Colegiului Național şi Inspectoratului Şcolar, în privinţa fiului lor. 

Cu privire la cei doi reclamanţi, părinții reclamantului A., deşi nu s-a reţinut o faptă de discriminare faţă de aceştia, imputabilă Colegiului Național, şi nici nu s-a stabilit o altă faptă ilicită imputabilă acestuia şi cauzatoare de prejudiciu moral, instanța de apel a analizat cauza în termeni generali şi le-a acordat câte 30.000 lei, cu titlu de daune morale. 

Nici din susținerile părților și nici din materialul probator administrat în cauză, nu rezultă şi nu s-a făcut dovada existenţei vreunui prejudiciu suferit de către reclamanţii B. şi C..

Cu toate acestea, instanța de apel a concluzionat şi cu privire la reclamanţii C. și B., fără nicio justificare temeinică şi legală, ignorând principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 şi art. 22 alin. 6 C.proc.civ., respectiv faptul că părţile sunt cele care determină gradul procesual sub aspectul obiectului cauzei şi al întinderii acestuia, al apărărilor formulate în proces.

De asemenea, instanța de apel a ignorat şi principiul contradictorialităţii, reglementat de art. 14 C.proc.civ., în condiţiile în care nu a pus în discuţia părţilor existenţa şi modul de determinare a prejudiciului suferit de cei doi reclamanţi, C. și B., precum şi cuantumul prejudiciului, reclamanţii neadministrând nicio probă în acest sens, împrejurare în raport cu care nici recurentul pârât nu a fost în măsură să îşi pregătească o apărare temeinică, fiindu-i îngrădit dreptul respectiv.

c. Prin cea de-a treia critică formulată, recurentul pârât a imputat instanței de apel interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 278 alin. l pct. 6 C.proc.civ.. 

În dezvoltarea acestei critici, a învederat că instanța de apel, deși nu a avut în vedere, la cuantificarea prejudiciului, prejudiciul material reprezentat de contravaloarea cheltuielilor cu cei doi însoţitori, întrucât nu putea fi reţinută o dată certă a celor două contracte încheiate cu aceste persoane, în sensul art. 278 C.proc.civ., nu aceeași a fost concluzia în cazul sumelor pretinse cu titlu de chirie, în considerarea aceloraşi apărări referitoare la data certă a contractului de închiriere şi a actului adiţional de prelungire a acestuia. Curtea s-a rezumat la faptul că achitarea utilităţilor de către reclamanţi, în perioada contractului de închiriere, i-ar conferi caracter cert, fără să observe că, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că plata utilităţilor vizează, doar parţial, perioada închirierii, respectiv octombrie 2014 – aprilie 2015, fiind exclusă perioada menţionată în actul adiţional, 28.09.2015 – 27.06.2016, pentru care nu există nicio probă la dosar.  

Prin urmare, motivarea instanţei de apel este nelegală, fiind contradictorie pentru situaţii similare, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ..

d. Ultimul motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., se referă la interpretarea eronată de către instanța de apel a dispoziţiilor art. 1357 C.civ., reţinând atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în lipsa îndeplinirii, cumulative, a condiţiilor prevăzute de lege.

Conform art. 1357 C.civ., „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare”.

Recurentul pârât a susținut că faptele ilicite imputate nu sunt în strictă legătură directă cu prejudiciul solicitat de către reclamanţi.

În ceea ce priveşte prejudiciu material pretins, contrar raţionamentului instanţei de apel, relocarea reclamantului A. a avut loc ca urmare a voinţei reclamanţilor şi nu a culpei pârâţilor, aspect dovedit prin cererea de transfer, însuşită, de altfel, prin semnătură, în care se precizează că se solicită transferul motivat de schimbarea domiciliului în Galaţi, în vederea continuării unui program de psihoterapie specializată pentru sindromul Aspenger, de care suferă reclamantul, şi nicidecum pentru a putea continua cursurile şcolare.

La art. 2.2. din contractul de închiriere se precizează că spaţiul închiriat va fi folosit de către chiriaş cu destinaţia de locuinţă, reclamanţii alegând să-şi schimbe domiciliul în municipiul Galaţi, determinat de necesitatea continuării unui program de psihoterapie specializată pentru reclamantul A.. 

Totodată, a arătat că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că partea menţionată îşi putea continua cursurile şcolare în Brăila, la Colegiul Tehnologic X, care, de altfel, a aprobat transferul acestuia.

Atât timp cât voinţa intimaţilor reclamanţi a fost de a-şi schimba domiciliul în Galaţi, din motive medicale şi în interesul superior al reclamantului A. (minor la acea vreme), cheltuielile cu chiria nu constituie un prejudiciu pentru care Colegiul Naţional E. este ţinut să răspundă.

A mai învederat recurentul că nu poate fi reţinută culpa pârâţilor, întrucât, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că reclamanţii B. şi C. nu au colaborat cu instituția școlară şi nu au adus la cunoştinţa acesteia problemele/afecţiunile medicale ale reclamantului A., nici la momentul transferului de la Colegiul Naţional Y. şi nici după incidentele petrecute în cadrul Colegiului Naţional E., referitoare la indisciplină şi actele de agresiune exercitate de către reclamant faţă de colegi – aspecte rezultate şi din declaraţiile/articolele de presă existente la dosarul cauzei.

Primul document care atestă afecţiunile medicale ale reclamantului A. datează din 6.05.2024, deci, ulterior producerii incidentelor de agresiune şi, implicit, a hotărârii Consiliului profesoral prin care s-a dispus mutarea disciplinară a acestuia.

O aplicare eronată a dispoziţiilor art. 1357 C.civ. a fost realizată şi cu ocazia analizării prejudiciului moral și stabilirii cuantumului acestuia, cuvenit celor trei reclamanţi.

În ceea ce privește condiția legăturii de cauzalitate, nu există o legătură directă între fapta de discriminare şi prejudiciul acordat reclamanţilor B. şi C., în contextul în care toate referirile instanţei şi probele administrate sunt cu privire la reclamantul A..

În concluzie, în condițiile în care nu s-a făcut dovada prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată și prejudiciul pretins și nici a culpei pârâtului, în mod greșit, instanța de apel a reținut îndeplinirea, în mod cumulativ, a condiţiilor esenţiale pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

7. Apărările formulate în cauză

Recurenţii reclamanţii au formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurenţii pârâţi, prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. 

Recurentul pârât Colegiul Naţional E. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenţii reclamanţi, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție 

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nul şi recursurile declarate de pârâţi sunt nefondate, pentru următoarele considerente: 

II.1. Recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A.

Conform art. 486 alin. 1 lit. d C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se fundamentează calea de atac şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 487 alin. 1 C.proc.civ. prevăd că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, cu excepţia cazurilor reglementate la art. 470 alin. 5 din acelaşi cod (termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la un alt moment decât cel al comunicării hotărârii atacate).

Motivele de nelegalitate pentru care se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului sunt cele prevăzute în art. 488 alin. 1 C.proc.civ., structura actuală a recursului nepermiţând formularea unor motive de netemeinicie împotriva hotărârii atacate.

Astfel cum s-a expus în precedent, prin cererea introdusă pe rolul acestei instanţe, recurenţii reclamanţi au prezentat situaţia de fapt care a generat litigiul de faţă, determinată de conflictul dintre recurentul reclamant A. şi colegii din instituţia de învăţământ care a dispus mutarea sa disciplinară în urma acestui incident, au evocat demersurile întreprinse de ei în legătură cu fapta de discriminare la care a fost supus reclamantul minor şi cheltuielile ocazionate de mutarea lor în municipiul Galaţi, precum şi suferinţele de ordin moral pe care le-au încercat ca urmare a imaginii negative create fiului lor în mass-media.

Deşi au contestat, punctual, soluţia instanţei de apel dată pretenţiilor constând în pierderea unei şanse în condiţiile art. 1358 alin. 4 C.civ., neacordarea despăgubirilor materiale vizând cheltuielile efectuate cu cei doi însoţitori ai reclamantului A., precum şi a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 4.800 de lei, recurenţii nu au adus argumente concrete, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., prin care să combată decizia pronunţată de Curtea de Apel.

În ceea ce priveşte cheltuielile cu însoţitorii, au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel nu a ţinut seama de contractele încheiate în acest sens pentru perioada anilor şcolari 2014-2015, respectiv 2015-2016, şi că actele juridice menţionate nu trebuia să poarte dată certă, în contextul în care, până la 24 martie 2017, condiţia înscrierii într-un registru public nu era aplicabilă, potrivit Legii de punere în aplicare a Codului civil nr. 71/2011. Cu ocazia dezbaterilor orale asupra recursurilor, recurenţii au menţionat că 24 martie reprezintă data punerii în aplicare a actului normativ enunţat.

Critica nu poate fi primită, în condiţiile în care Legea nr. 71/2011 reprezintă ea însăşi o lege de punere în aplicare, respectiv a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, şi nu cuprinde vreo menţiune din care să rezulte că a fost pusă în aplicare ulterior publicării sale în Monitorul Oficial (nr. 409 din 10 iunie 2011) şi nici în sensul amintit de recurenţi, şi anume că, până la 24 martie 2017, înscrisurile sub semnătură privată nu era necesar să aibă dată certă, prin menţionarea lor în registre publice, pentru a fi opozabile terţilor. De altfel, o asemenea dispoziţie nu se regăseşte nici în Codul procedură civilă, din care face parte art. 278, care reglementează data certă a înscrisului sub semnătură privată, şi nici în Legea de punere în aplicare a Codului de procedură civilă nr. 76/2012. În consecinţă, susţinerile recurenţilor nu au legătură cu considerentele pentru care instanţa de apel a respins pretenţiile referitoare la cheltuielile efectuate cu însoţitorii reclamantului A..

Critica vizând neacordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.800 de lei, reprezentând onorariu de avocat, de asemenea, nu poate fi cenzurată în recurs, în contextul în care nu exercitarea căii extraordinare de atac constituie remediul acordării sumelor de bani pretinse cu acest titlu, ci cel al îndreptării erorii materiale, formulate conform art. 442 C.proc.civ.. Astfel, potrivit art. 445 C.proc.civ., îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută prin intermediul apelului sau recursului, ci doar în condiţiile art. 442 din acelaşi cod, raportat la împrejurarea că sumele pretins cheltuite cu onorariul de avocat reprezintă o simplă omisiune de calcul a instanţei în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată stabilite în favoarea apelanţilor reclamanţi şi, totodată, ţinându-se seama că o parte din asemenea cheltuieli, respectiv cele legate de deplasarea martorilor, a fost acordată prin decizia atacată.

Raportat la toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul exercitat de reclamanţi nu îndeplineşte exigenţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., astfel încât, în baza art. 489 alin. 2 din acelaşi cod, îl va anula.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean D.          

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean D. este nefondat, pentru următoarele considerente:

a. Criticile subsumate acestui punct din cererea de recurs, privind necesitatea verificării cererii de chemare în judecată din perspectiva solidarităţii active şi greşita reţinere, în persoana pârâţilor, a solidarităţii pasive sunt, în cea mai mare parte, comune cu susţinerile, sub acelaşi aspect, ale pârâtului Colegiul Naţional E., astfel încât vor fi examinate împreună, argumentele prezentei instanţe răspunzând ambelor recursuri.

Prima dintre critici vizează încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1435 C.civ., privind izvorul solidarităţii, text de lege care prevede că „solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres”. În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiei legale enunţate, susţinerile pârâtului Inspectoratul Şcolar nu vizează argumentele instanţei de apel, care nu a admis acţiunea formulată de reclamanţi în considerarea solidarităţii active, pentru a se pune problema aplicării greşite, în speţă, a acestei instituţii, ci a constatat că reclamanţii pot formula, împreună, cererea de chemare în judecată, raportat la cauza comună a drepturilor pretinse, prejudiciul fiind rezultatul faptelor de discriminare imputate pârâţilor, şi strânsa legătură dinte aceste drepturi, determinat de relaţiile de familie dintre părţi. Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 59 C.proc.civ., privind condiţiile în care mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte.

Referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 1435 C.civ., recurentul pârât tinde să susţină că reclamanţii nu pot sta împreună în acelaşi proces decât în cazul unei solidarităţi active, care, dacă nu este stipulată în mod expres, nu există între creditori. Or, alegaţiile pârâtului nu pot fi primite, întrucât nu numai în cazul unei solidarităţi active, reclamanţii pot sta împreună în judecată, ci şi în condiţiile art. 59 C.proc.civ., când, aşa cum s-a arătat deja, obiectul procesului îl reprezintă un drept comun, dacă drepturile au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Solidaritatea activă se poate suprapune peste prima teză din art. 59 C.proc.civ., referitoare la acelaşi drept comun reclamanţilor, unul singur, dar nu reprezintă o instituţie incidentă în cazul în care se pune problema unor pretenţii aferente mai multor drepturi care au aceeaşi cauză sau între care există o strânsă legătură şi care este situaţia din speţa de faţă. 

Astfel, conform art. 1434 C.civ., care vizează solidaritatea dintre creditori, obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii, ceea ce presupune că obligaţiei respective îi corespunde un drept comun al creditorilor, doar în acest caz punându-se problema stipulării în mod expres, prin contractul încheiat între aceştia, în condiţiile art. 1435 C.civ.. În alţi termeni, solidaritatea activă implică mai multe condiţii, şi anume mai multe persoane să stipuleze în favoarea lor şi împreună, lucrul stipulat să fie acelaşi, debitorul obligat să fie unul şi acelaşi (această cerinţă neexcluzând cazul chemării în judecată a mai multor debitori), să se stipuleze pentru tot.

În sensul art. 59 C.proc.civ., coparticiparea procesuală sau litisconsorţiul vizează şi alte cazuri decât solidaritatea activă, şi anume când drepturile reclamanţilor au aceeaşi cauză sau între ele există o strânsă legătură. Or, aceasta este şi situaţia reclamanţilor, ale căror pretenţii derivă din aceeaşi cauză, respectiv situaţia de discriminare produsă reclamantului A. şi între care există o strânsă legătură, cea de rudenie între copil-părinţi, respectiv soţ-soţie în cazul celor din urmă, părinţii fiind şi victime colaterale ale faptei ilicite produse în ceea ce îl priveşte pe fiul lor. Totodată, fiecare dintre părţi solicită, cu titlu de despăgubiri, pe cele aferente atingerii aduse propriului drept, fie că se pune problema drepturilor patrimoniale (cheltuielile generate de relocarea familiei în altă localitate, ca urmare a mutării disciplinare a recurentului elev), fie a celor nepatrimoniale (afectarea standardului de viaţă al reclamanţilor, inclusiv din perspectiva vieţii de familie, suferinţele provocate acestora ca urmare a faptei ilicite, cu toate consecinţele care au decurs din fapta de discriminare pentru fiecare dintre părţi). De asemenea, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că indicarea unei sume globale solicitate de reclamanţi pentru fiecare tip de prejudiciu nu este un argument pentru respingerea acţiunii din perspectiva coparticipării procesuale active, ci pentru tratarea şi stabilirea diferenţiată a despăgubirilor cuvenite fiecăreia dintre aceste părţi, corespunzător drepturilor proprii atinse. Într-adevăr, intră în competenţa instanţei de judecată lămurirea limitelor de învestire, inclusiv din perspectiva obiectului acţiunii, şi soluţionarea cauzei în aceste limite, potrivit art. 22 C.proc.civ..

În concluzie, în speţă, nu se pune problema unei solidarităţi active, care ar presupune îndeplinirea cerinţelor de exigenţă prevăzute în art. 1435 C.civ., nefiind vorba despre un singur drept, pretins în comun, ci a unei coparticipări procesuale facultative, părţile formulând împreună cererea de chemare în judecată prin simpla lor voinţă, iar nu ca urmare a unei dispoziţii legale obligatorii, care să impună un litisconsorţiu necesar.

Raportat la argumentele sus-menţionate, nu poate fi primită nici susţinerea conform căreia coparticiparea procesuală activă şi calitatea procesuală activă nu pot acoperi lipsa izvorului solidarităţii active sau al caracterului indivizibil al obligaţiei. Sub acest ultim aspect, nici nu este necesar ca obligaţia să fie indivizibilă, în sensul art. 1425 C.civ., pentru a atrage o solidaritate activă sau pasivă, după caz. Dimpotrivă, conform art. 1426 C.civ., în cazul unei obligaţii indivizibile, creditorii şi debitorii unei astfel de obligaţii nu sunt legaţi solidar, în lipsă de stipulaţie contrară. Pe de altă parte, în speţă, nu se poate reţine o indivizibilitate activă sau pasivă, în contextul în care indivizibilitatea rezultă din natura indivizibilă a obiectului obligaţiei sau din convenţia părţilor care privesc obiectul indivizibil, deşi acesta ar fi, prin natura sa, divizibil. Or, de vreme ce nu există convenţie în acest sens, iar pretenţiile reclamanţilor vizează un drept propriu al fiecăruia dintre ei, nu se poate pune problema unei creanţe cu obiect indivizibil.

Nu este întemeiată nici critica referitoare la greşita reţinere a solidarităţii pasive dintre cei doi pârâţi obligaţi la despăgubiri, din perspectiva art. 1382 şi art. 1383 C.civ.. Contrar opiniei recurentului, instanţa de apel a analizat dacă faptele pârâţilor sunt distincte sau se pune problema unei singure fapte ilicite, reţinând, în mod corect, că este incidentă ultima ipoteză, în condiţiile în care fapta este cea de discriminare, compusă din mai multe acte materiale pozitive săvârşite de pârâtul Colegiul Naţional E., respectiv fapta omisivă a Inspectoratului Şcolar Judeţean D., care, deşi avea atribuţii de direcţie asupra celuilalt pârât şi, ca atare, putea acţiona pentru înlăturarea discriminării, nu a acţionat în acest sens. În alţi termeni, se reţine o faptă complexă, cea de discriminare, compusă din mai multe elemente care o conturează şi care antrenează răspunderea solidară a celor doi pârâţi, angajată în mod corect de către instanţă.

De asemenea, nu este fondată nici alegaţia recurentului, potrivit căreia unicitatea prejudiciului, iar nu a faptei ilicite, determină antrenarea răspunderii solidare. De lege lata, conform dispoziţiilor art. 1382 C.civ., „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”. Dispoziţiile art. 1383 C.civ. vizează raporturile dintre debitorii solidari, iar nu între debitori şi creditor, şi presupune că unul dintre debitori a reparat integral prejudiciul şi formulează acţiune în regres împotriva celorlalţi în condiţiile art. 1384 C.civ., ocazie cu care devine operant art. 1383 din acelaşi cod, punându-se problema criteriilor aplicabile în stabilirea limitelor reparaţiei pentru fiecare dintre ei. Or, litigiul de faţă a fost declanşat ca urmare a acţiunii în despăgubiri îndreptate de creditori împotriva debitorilor, în soluţionarea căreia se determină întinderea prejudiciului la acoperirea căruia sunt obligaţi debitorii şi modalitatea de răspundere, respectiv solidară. Prin urmare, în actuala legislaţie, unicitatea faptei ilicite determină răspunderea solidară, iar nu a prejudiciului. 

În subsidiar, fapta ilicită a celor doi pârâţi a produs acelaşi prejudiciu pentru fiecare dintre reclamanţi, constând în pagube materiale şi morale în cazul părinţilor, respectiv daune morale pentru fiul acestora, prejudicii divizate pentru fiecare dintre părţi, dar privite în mod unitar din perspectiva pârâţilor.

În ceea ce priveşte faptele imputate recurentului pârât, acestea au fost individualizate de către instanţa de apel prin raportare la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1623 din 4.05.2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/113/2015, potrivit căreia fapta ilicită a pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean D. a constat în neluarea tuturor măsurilor pentru înlăturarea discriminării, inacţiune care intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. 4 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Recurentul pârât nu a combătut raţionamentul Curţii de Apel din perspectiva autorităţii de lucru judecat a deciziei menţionate, astfel încât nu poate invoca, cu succes, în prezentul litigiu, împrejurarea că fapta ilicită a recurentului nu este suficient precizată şi explicitată. O astfel de susţinere, în realitate, tinde să pună în discuţie autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive, recurentul pretinzând că argumentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt incomplete sub aspectul descrierii faptei ilicite a Inspectoratului, ceea ce este de neconceput a fi tranşat în prezentul dosar.  

În egală măsură, apărările formulate de pârât în vederea înlăturării caracterului ilicit al faptei imputate acestuia, referitoare la personalitatea juridică  a unităţilor de învăţământ, la atribuţiile ce îi revin conform dispoziţiilor legale şi la descentralizarea lor era necesar a fi evocate în dosarul care a avut ca obiect constatarea faptei de discriminare, care constituie şi fapta ilicită a părţii menţionate, iar nu în prezentul dosar, în care, cum s-a arătat deja, s-a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/113/2015, aspect necontestat. Nu în ultimul rând, recurentul nu detaliază, în mod concret, care sunt acele atribuţii date de ministerul de resort şi norme legale care, în virtutea descentralizării, ar exclude răspunderea acestuia în prezentul litigiu.

 Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 1370 C.civ., susţinerile recurentului sunt, de asemenea, nefondate.    

 Textul de lege sus-menţionat vizează ipoteza în care nu se poate stabili autorul faptei ilicite, în cazul pluralităţii de autori, astfel încât toate aceste persoane răspund solidar faţă de victimă. În speţă însă, nu se pune problema neidentificării autorilor faptei ilicite de discriminare, aceştia fiind clar individualizaţi în persoana pârâtului Colegiul Naţional E., respectiv în cea a pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean D. Prin urmare, dispoziţia legală enunţată nu este aplicabilă în prezentul litigiu, în mod corect, Curtea făcând trimitere, în considerentele deciziei atacate, la art. 1382 C.civ.. Pe de altă parte, oricum şi în ipoteza reglementată de art. 1370 C.civ., răspunderea autorilor faptei ilicite este tot solidară, în sensul dispus de instanţa de apel.

Nu poate fi reţinută nici afirmaţia recurentului, în sensul că nu a fost expus raţionamentul instanţei de apel în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi modul de stabilire a vinovăţiei acestuia.

Contrar opiniei exprimate, Curtea de Apel a explicitat raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, menţionând că acesta este în legătură directă cu faptele imputate, iar paguba se impune a fi reparată, în contextul în care anularea hotărârii de mutare disciplinară a reclamantului A., prin decizia civilă nr. 1466/26.06.2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, nu este aptă să repare efectiv prejudiciul cauzat prin faptele de discriminare, survenind ulterior finalizării cursurilor gimnaziale ale elevului. Instanţa de apel a mai menţionat că, în mod obiectiv, prin trecerea timpului, nu mai poate fi restabilită situaţia anterioară discriminării, astfel că este necesar a se acorda despăgubiri materiale părinţilor, respectiv morale acestora din urmă, precum şi fiului lor, explicitate în detaliu pentru fiecare categorie din sumele de bani pretinse de reclamanţi. De asemenea, a fost analizată, în mod amănunţit, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul constând în pierderea unei şanse, instanţa conchizând că suma de bani solicitată cu acest titlu de reclamantul A. nu i se cuvine, determinat de împrejurarea inexistenţei unei astfel de legături de cauzalitate directe între faptele de discriminare ale pârâţilor şi prejudiciu. Curtea a avut în vedere că reclamantul a finalizat liceul, a promovat bacalaureatul, nu s-a dovedit precaritatea învăţământului în unitatea la care a fost transferat, iar frecventarea cursurilor unei unităţi superioare de învăţământ reprezintă o simplă probabilitate, care nu poate antrena un prejudiciu cert.

Referindu-se la condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale din perspectiva art. 1357 C.civ., este evident că instanţa a considerat că toate acestea sunt întrunite în mod cumulativ, neimpunându-se o analiză detaliată a condiţiei vinovăţiei, în condiţiile în care, potrivit alin. 2 din textul de lege menţionat, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, iar recurentul nu a indicat, în mod concret, o cauză exoneratoare de răspundere, limitându-se a invoca, generic, atribuţiile limitative stabilite în sarcina sa, prin dispoziţiile legale.

În concluzie, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi nesocotit, în pronunţarea deciziei atacate, dispoziţiile art. 1349 C.civ., privind răspunderea civilă delictuală, nefiind îndeplinite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. 

b. Criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt, în parte, nefondate, în parte nu pot fi examinate de Înalta Curte. 

Nu se poate constata încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C.civ., întrucât, contrar opiniei recurentului, acest text de lege nu prevede criterii pentru stabilirea întinderii prejudiciului, ci reglementează condiţiile de atragere a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, menţionând trei dintre ele, respectiv fapta ilicită, prejudiciul şi vinovăţia autorului, care, potrivit alin. 2, trebuie reţinută şi în cazul celei mai uşoare culpe.

În ceea ce priveşte încălcarea criteriilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau a jurisprudenţei create în legătură cu aceasta, afirmaţia recurentului este pur generică, pârâtul rezumându-se să susţină că noţiunea de „despăgubire” din dreptul intern nu se suprapune peste conceptul de „satisfacţie echitabilă” cuprins în art. 41 din Convenţie, fără să arate în ce constau aceste diferenţe şi care ar fi consecinţele în legătură cu despăgubirile acordate reclamanţilor. De altfel, alegaţiile recurentului pun în discuţie, în realitate, cuantumul despăgubirilor la plata cărora au fost obligaţi pârâţii, ceea ce, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare, nu pot fi examinate de instanţa de recurs, fiind o chestiune de apreciere ce intră în competenţa instanţelor care devoluează fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

Referitor la criteriile enumerate de pârât în cererea de recurs, care, în opinia sa, ar fi trebuit respectate de instanţa de apel în acordarea daunelor morale, se impune a se menţiona că dispoziţiile art. 1391 C.civ., privind repararea prejudiciului nepatrimonial, prevăd un singur criteriu care poate fi avut în vedere la stabilirea daunelor morale, şi anume restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială şi doar în cazul în care autorul faptei ilicite a produs victimei o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ceea ce nu este cazul în speţă. Toate celelalte elemente identificate în cererea de recurs – importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, durata menţinerii consecinţelor vătămării pe plan fizic şi psihic, intensitatea durerilor fizice şi psihice, repercusiunile în plan social, profesional, personal, situaţia personală a victimei, mediul social din care aceasta face parte, educaţia cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei – reprezintă, mai mult sau mai puţin, creaţia jurisprudenţei şi a doctrinei în materia acoperirii prejudiciului moral.

Pe de altă parte, în acordarea daunelor morale, instanţa de apel a ţinut seama de o serie de criterii de esenţă în stabilirea cuantumului acestora, respectiv afectarea standardului de viaţă al celor trei reclamanţi, stresul provocat de faptele celor doi pârâţi, perioada în raport cu care s-a produs perturbarea vieţii de familie, momentul din viaţă în care se afla reclamantul A., la adolescenţă, şi nu în ultimul rând, nevoia de stabilitate a acestuia şi de menţinere a unor relaţii interpersonale extraşcolare în oraşul natal. Or, toate aceste elemente constituie chestiuni fundamentale în conturarea dimensiunii prejudiciului moral ce trebuie acoperit şi, în principiu, acoperă toate criteriile propuse de recurent în stabilirea acestui cuantum.

Distincţia la care a procedat recurentul, între repararea prejudiciului nepatrimonial, care, în opinia sa, nu este posibilă şi satisfacţia compensatorie la care reclamanţii ar avea dreptul este, în principiu, corectă, dar nu poate conduce la soluţia propusă de acesta, şi anume inadmisibilitatea reparării pecuniare a daunelor produse. Într-adevăr, prejudiciul nepatrimonial nu poate fi „reparat”, în sensul restabilirii situaţiei anterioare, întrucât trauma suferită de victimă şi suferinţele provocate nu au valoare materială şi nu pot fi înlăturate printr-o „răsplată” pecuniară. Pe de altă parte, diferenţa dintre „reparaţia” bănească a prejudiciului nepatrimonial şi acordarea unor sume de bani în vederea „compensării” emoţiilor negative produse prin fapta ilicită este doar de ordin terminologic şi pur teoretic, important fiind că, indiferent de denumire sau procedeu, cei care au suferit un prejudiciu moral au dreptul la acordarea unor sume de bani pentru afectarea drepturilor care compun personalitatea lor. De altfel, însuşi Codul civil foloseşte noţiunea de „reparaţie patrimonială” pentru acoperirea prejudiciului moral, ceea ce confirmă raţionamentul expus în precedent – art. 253 alin. 4 [„persoana prejudiciată poate cere (…) o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat (…)”]; denumirea marginală a art. 1391 („repararea prejudiciului nepatrimonial”).

Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa consistentă în materie, conform căreia au fost acordate sume de bani în cazul prejudiciului de ordin moral, dar şi recunoaşterea unei astfel de soluţii în lucrările doctrinare.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici alegaţia recurentului privind „arbitrariul” instanţei în evaluarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, cu consecinţa inadmisibilităţii acţiunii în pretenţii formulate de reclamanţi. Este real că stabilirea cuantumului daunelor morale este lăsată la aprecierea instanţelor de fond, dar aceasta nu înseamnă că analiza judecătorilor este supusă arbitrariului, în sensul că nu ar ţine seama de opinia părţilor implicate în proces şi de adevărul judiciar, respectarea principiului contradictorialităţii şi al rolului activ fiind obligatorie pentru instanţă, conform art. 20 cu referire la art. 14 şi art. 22 C.proc.civ.. În plus, nu trebuie omis că examinarea pretenţiilor deduse judecăţii se realizează în funcţie de o serie de factori, evidenţiaţi mai sus, ceea ce este de natură să asigure echilibrul între principiile care guvernează desfăşurarea activităţii judiciare – imparţialitatea instanţei care instrumentează procesul, legalitatea hotărârii pronunţate şi, în final, aflarea adevărului judiciar în raport cu toate circumstanţele cauzei, cu consecinţa pronunţării unei soluţii corecte şi, totodată, susceptibile de căi de atac, în caz contrar.

În ceea ce priveşte atitudinea agresivă a elevului A. în raport cu colegii săi, care ar fi fost factorul declanşator al mutării sale disciplinare, precum şi eventuala răspundere a părinţilor în legătură cu carenţele educaţionale ale fiului lor, pe lângă împrejurarea că reprezintă aspecte de fapt în evaluarea întinderii prejudiciului, cu privire la care nu s-au formulat apărări concrete de către pârât în nicio fază procesuală, nici nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu. Astfel, şi în eventualitatea în care s-ar susţine afirmaţiile recurentului, comportamentul elevului şi îndeplinirea, corespunzătoare sau nu, a obligaţiilor ce derivă din exercitarea autorităţii părinteşti reprezintă doar cauza aparentă a mutării disciplinare a reclamantului A.. Ceea ce se reproşează, însă, pârâţilor nu este, în sine, aplicarea unei sancţiuni într-un caz de indisciplină şcolară, ci fapta de discriminare produsă asupra unei persoane cu probleme medicale speciale, care, în loc să fie sprijinită în recuperarea sa funcţională şi emoţională, a fost mutată disciplinar la o altă unitate şcolară şi, în final, a fost obligată să urmeze cursurile de învăţământ într-o altă localitate decât cea natală. În plus, trebuie subliniat, încă o dată, că sancţiunea aplicată a fost desfiinţată pe cale judecătorească, constatându-se, în prealabil, fapta de discriminare imputabilă pârâţilor recurenţi, tocmai determinat de supradimensionarea sancţiunii aplicate şi în detrimentul măsurilor ce puteau fi luate pentru asigurarea accesului efectiv la educaţie al elevului A. şi protejarea minorului de efectele negative ale măsurii dispuse din perspectiva vieţii sale sociale, şcolare, personale, cu repercusiuni şi în ceea ce-i priveşte pe părinţii reclamanţi.

În concluzie, nu se identifică nicio încălcare a dispoziţiilor legale naţionale sau a celor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care să impună casarea deciziei recurate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ..

În fine, criticile referitoare la supradimensionarea cuantumului daunelor morale acordate, cu încălcarea principiului proporţionalităţii şi a justei măsuri, supun dezbaterii chestiuni care sunt lăsate la aprecierea instanţelor de fond, nefiind aspecte de nelegalitate a deciziei atacate din perspectiva art. 488 alin. 1 C.proc.civ., astfel încât nu vor fi examinate de Înalta Curte.

Cât priveşte daunele materiale, al căror cuantum a fost, de asemenea, contestat de către pârât, acesta nu a adus critici concrete dimensionării sumelor de bani acordate cu acest titlu, astfel încât nu pot forma obiect de analiză al prezente instanţe de recurs.

În concluzie, pentru argumentele expuse, în baza art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean D., ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.   

II.3. Recursul declarat de pârâtul Colegiul Naţional E.

a. Motivului de recurs subsumat primului punct din cererea formulată de pârâtul Colegiul Naţional E. i s-a răspuns cu ocazia examinării primului motiv al căii de atac exercitate de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean D., cei doi recurenţi având critici comune din perspectiva solidarităţii active şi pasive cu referire la coparticiparea procesuală, astfel cum este reglementată în dispoziţiile art. 59 C.proc.civ.. Prin urmare, nu se mai impune reluarea argumentelor Înaltei Curţi cu privire la aceste chestiuni, ele fiind, pe deplin, valabile şi în ceea ce priveşte criticile recurentului Colegiu, care, astfel cum s-a arătat în precedent, sunt comune cu cele ale Inspectoratului, urmând să fie înlăturate în sensul arătat în soluţionarea recursului anterior examinat.

            Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 22 C.proc.civ., susţinută de pârât, această critică va fi analizată în cadrul motivului de recurs următor, care supune dezbaterii cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., privind nerespectarea regulilor procedurale, care atrage sancţiunea nulităţii.

            b. Sub aspectul menţionat anterior, nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 22 C.proc.civ., în sensul substituirii voinţei reclamanţilor, prin stabilirea de către instanţă a prejudiciului pentru fiecare dintre ei şi nerespectării de către judecători a obligaţiei de a cere lămuriri sub toate aspectele incerte şi care sunt necesare şi utile cauzei.

            Cum s-a arătat şi cu ocazia examinării aceluiaşi motiv din recursul declarat de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean D., stabilirea limitelor de învestire în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi judecarea în aceste coordonate aparţin instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, conform art. 22 alin. 6 C.proc.civ.. 

            De asemenea, contrar opiniei recurentului, indicarea unei sume globale a prejudiciului moral solicitată de reclamanţi, fără individualizarea acesteia în persoana fiecăreia dintre părţi, nu reprezintă un impediment pentru instanţa de judecată de a determina, ea însăşi, cuantumul sumei pentru fiecare reclamant, în contextul în care, în acordarea despăgubirilor pentru aceste părţi, nu a depăşit suma totală de 250.000 de lei pretinsă (Curtea a stabilit obligarea pârâţilor la câte 30.000 de lei pentru fiecare dintre părinţi şi 60.000 de lei pentru copil, în total 120.000 de lei). Pe de altă parte, cuantificarea daunelor morale în persoana fiecăruia dintre reclamanţi este lăsată la aprecierea instanţei, fiind atributul exclusiv al acesteia, cu condiţia de a nu depăşi limitele de învestire, ceea ce, în speţă, s-a realizat, Curtea soluţionând cauza în parametrii impuşi prin cererea de chemare în judecată.

            Din aceeaşi perspectivă, nu se poate reţine nici încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, reglementat de art. 9 C.proc.civ., în condiţiile în care Curtea nu a acordat despăgubiri în limite superioare celor pretinse de acestea şi nici nu s-a pronunţat asupra unui alt obiect al cererii de chemare în judecată. 

            Totodată, nu se poate reţine nici nerespectarea principiului contradictorialităţii, reglementat de art. 14 C.proc.civ., şi, consecutiv, a dreptului la apărare al recurentului pârât, reglementat de art. 13 din acelaşi cod, de vreme ce determinarea prejudiciului încercat de reclamanţi şi, corespunzător, stabilirea despăgubirilor morale formează, tocmai, obiectul procesului, asupra căruia recurentul pârât era avizat încă de la comunicarea cererii de chemare în judecată, având posibilitatea efectivă de a formula toate apărările pe care le considera necesare, în exercitarea acestui drept.

            De asemenea, contrar opiniei recurentului, punerea în dezbaterea părţilor a unui cuantum precis al despăgubirilor, anterior deliberării instanţei cu privire la acest aspect, ar fi echivalat cu o antepronunţare asupra fondului litigiului, interzisă prin dispoziţiile procesual civile (art. 42 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ.), în garantarea imparţialităţii judecătorului învestit cu judecarea cauzei.

            A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a soluţionat litigiul în absenţa administrării oricăror probe, critică ce nu poate fi primită, în condiţiile în care aceasta a avut în vedere, la pronunţarea hotărârii atacate, înscrisurile depuse la dosar şi depoziţiile martorilor propuşi de reclamanţi în faza procesuală anterioară, la care a şi făcut referire în considerentele deciziei. În ceea ce priveşte evaluarea situaţiei de fapt şi stabilirea prejudiciului în raport cu dovezile administrate, acestea nu pot fi combătute în recurs, întrucât nu se circumscriu unor motive de nelegalitate, astfel cum sunt reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., ci de netemeinicie a hotărârii atacate, fiind incompatibile cu structura actuală a căii extraordinare de atac.

            Referitor la împrejurarea că nu s-a reţinut nicio faptă de discriminare săvârşită în raport cu reclamanţii părinţi, iar prejudiciul moral a fost stabilit în absenţa oricăror probe, criticile, de asemenea, nu sunt întemeiate.

            Contrar celor susţinute de recurent, nu se impune ca faptele de discriminare să fie comise în raport cu fiecare dintre reclamanţi, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, părinţii fiind victime prin ricoşeu ale faptei de discriminare produse asupra fiului lor, în contextul în care, în virtutea relaţiilor de rudenie dintre aceste părţi, părinţii au datoria de a exercita autoritatea părintească în interesul superior al copilului, cu respectul datorat acestuia (art. 483 C.civ.). Ca atare, în conţinutul noţiunii de „autoritate părintească” intră, printre altele, dreptul şi îndatorirea de a se ocupa de sănătatea şi dezvoltarea fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională ale copilului (art. 487 C.civ.), sens în care trebuie să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor minorului (art. 488 alin. 2 lit. c din acelaşi cod). În acest context, al ansamblului de drepturi şi obligaţii pe care le au părinţii raportat la copilul lor, este neîndoielnic că orice faptă de natură a perturba accesul la educaţie al acestuia din urmă şi, în final, întreaga viaţă socială şi interioară a reclamantului A., se răsfrânge şi asupra vieţii părinţilor lui. În consecinţă, părinţii au obligaţia de a repara situaţia defavorabilă creată, prin atragerea răspunderii instituţiilor implicate, direct sau indirect, în asigurarea accesului corespunzător la educaţie şi care s-au abătut de la o asemenea îndatorire în raport cu reclamantul menţionat.

            Referitor la stabilirea daunelor morale în absenţa unor probe certe în cuantificarea prejudiciului, în afara împrejurării că fapta de discriminare comisă este de natură să producă per se un astfel de prejudiciu, instanţa de apel a administrat dovezi sub acest aspect, constând în înscrisuri şi declaraţii de martori. Determinarea cuantumului despăgubirilor reprezintă atributul Curţii de Apel, care a expus criteriile avute în vedere în dimensionarea prejudiciului – scăderea standardului de viaţă al reclamanţilor, stresul provocat prin faptele pârâţilor, perioada în care a avut loc perturbarea vieţii de familie şi consecinţele produse asupra vieţii interioare şi relaţiilor interpersonale ale elevului într-un moment semnificativ al existenţei sale, respectiv perioada adolescenţei. 

            În concluzie, niciuna dintre criticile subsumate încălcării regulilor de procedură, în condiţiile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., nu este fondată. 

            c. Susţinerile aferente acestui motiv de recurs pun în discuţie, în realitate, nu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 278 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., ci interpretarea probelor administrate sub aspectul plăţii utilităţilor, recurentul afirmând că instanţa de apel a ignorat împrejurarea că, pentru perioada de închiriere 28.09.2015 – 27.06.2016, corespunzătoare actului adiţional încheiat de reclamanţi, nu există nicio dovadă care să confirme plata utilităţilor. Or, cum deja s-a arătat în mai multe rânduri, evaluarea situaţiei de fapt în raport cu probele administrate este atributul exclusiv al instanţelor de fond, neputând constitui motiv de nelegalitate a deciziei recurate, din perspectiva art. 488 alin. 1 C.proc.civ..

            Pornind de la argumentul expus în precedent, nu se poate reţine că motivarea instanţei de apel este contradictorie, în condiţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 teza a II-a C.proc.civ., în raport cu considerentele reţinute în ceea ce priveşte contravaloarea cheltuielilor avansate pentru însoţitorii reclamantului A., pretenţii respinse de Curte pentru lipsa datei certe a contractelor încheiate. Situaţiile celor două tipuri de cheltuieli efectuate de reclamanţi nu sunt similare, pentru a se putea reţine un raţionament contradictoriu al instanţei, în sensul art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., întrucât, în cazul sumelor de bani pretins plătite însoţitorilor, acestea au fost avansate în baza unor contracte fără dată certă, care nu au putut fi, astfel, opuse recurentului, în timp ce, în ipoteza contractului de închiriere şi actului adiţional, plecând de la premisa achitării utilităţilor pentru întreaga perioadă aferentă celor două acte juridice, ce nu poate fi combătută în recurs, instanţa de apel a procedat la aplicarea art. 278 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ..

            d. În ceea ce priveşte greşita reţinere a îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, din perspectiva art. 1357 C.civ., susţinerile recurentului nu pot fi primite, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.. 

            În esenţă, deşi face referire la o pretinsă încălcare a dispoziţiilor legale în materia răspunderii civile delictuale, cea mai mare parte din critici vizează aspecte de fapt, necenzurabile în recurs faţă de actuala structură a căii extraordinare de atac, astfel cum este reglementată de art. 488 alin. 1 C.proc.civ..

            Astfel, recurentul susţine, în mod generic, o pretinsă lipsă a legăturii de cauzalitate directă între fapta ilicită imputată acestuia şi prejudiciul produs reclamanţilor, în contextul în care considerentele instanţei şi probele administrate se referă doar la reclamantul A..  

            În primul rând, pârâtul nu explicitează în ce constă lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită imputată, şi anume îngrădirea accesului la educaţie al reclamantului sus-menţionat, prin mutarea disciplinară din instituţia de învăţământ, şi prejudiciul material şi moral suportat de reclamanţi, ca urmare a mutării într-o altă localitate, în vederea urmării cursurilor de învăţământ corespunzătoare pregătirii şi abilităţilor şcolare ale elevului, prejudiciu care, în mod evident, nu s-ar fi produs în absenţa luării acestei măsuri, astfel cum, corect, a considerat şi instanţa de apel. Aceasta, în condiţiile în care despăgubirile acordate sunt legate strict de sumele de bani avansate în vederea asigurării unei locuinţe în localitatea unde urma să finalizeze cursurile de învăţământ reclamantul elev, însoţit de părinţii săi, şi plăţii utilităţilor aferente, cheltuieli de deplasare către noua localitate (daunele materiale, suportate, în mod direct, de către reclamanţii părinţi), precum şi de disconfortul creat părţilor, determinat de stresul şi afectarea modului de viaţă anterior mutării (daunele morale acordate reclamanţilor). Nu trebuie omisă, de asemenea, situaţia medicală specială a reclamantului elev, care ar fi condus la o atenţie sporită din partea instituţiei şcolare în vederea asigurării accesului la educaţie corespunzător pregătirii sale şi integrării în unitatea de învăţământ, prin luarea unor măsuri adecvate, iar nu prin aplicarea unei sancţiuni disproporţionate în raport cu atitudinea, dar şi interesul superior al minorului mutat disciplinar.

            Referitor la probele administrate şi considerentele expuse de instanţă, care l-ar viza doar pe reclamantul A., se impune a se menţiona încă o dată că reclamanţii părinţi sunt victime colaterale ale faptei de discriminare produse asupra fiului lor, iar prejudiciul a fost dovedit, atât în persoana părinţilor, care au suportat integral cheltuielile de ordin material, cât şi în persoana tuturor celor trei părţi, pentru atingerile aduse drepturilor personale nepatrimoniale. 

            Din perspectiva îndeplinirii condiţiei prejudiciului, recurentul pârât a contestat circumstanţele mutării reclamanţilor într-o altă localitate, susţinând că nu este culpa acestuia, ci relocarea s-a realizat din voinţa exclusivă a părţilor adverse, aspect confirmat prin conţinutul cererii de transfer şi clauzele din contractul de închiriere încheiat, intenţia de mutare fiind determinată de necesitatea continuării programului de psihoterapie de către elev, acesta având, totodată, posibilitatea urmării cursurilor de învăţământ la o unitate şcolară din localitatea iniţială, municipiul Brăila. 

            De asemenea, a mai susţinut că este exclusă culpa sa, în contextul inexistenţei unei colaborări între instituţia şcolară şi părinţii elevului, care nu au făcut cunoscută situaţia medicală a copilului, primul document care o atestă fiind datat 6 mai 2024, ulterior producerii incidentelor de agresiune care au cauzat mutarea disciplinară a reclamantului A..

            Or, toate aceste susţineri reprezintă critici de pretinsă netemeinicie a deciziei atacate, supunând dezbaterii aspecte de fapt, incompatibile cu structura recursului, astfel cum este configurată în art. 488 alin. 1 C.proc.civ.. Prin urmare, nu pot fi cenzurate de Înalta Curte în prezenta cale de atac.

            De asemenea, trebuie subliniat, încă o dată, că autorul prejudiciului răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă, conform art. 1357 alin. 2 C.civ..

            În aceiaşi parametri trebuie raţionat şi asupra criticilor care se referă la cuantumul daunelor morale acordate, lăsat la aprecierea instanţelor de fond, pentru argumentele deja expuse în analiza recursului declarat, sub acelaşi aspect, de către Inspectoratul Şcolar Judeţean D. şi care nu se mai impune a fi reluate.

            În concluzie, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că sunt întrunite şi în persoana pârâtului Colegiul Naţional E. condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1357 C.civ., nefiind, deci, întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ..

            Raportat la aceste considerente, în baza art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Colegiul Naţional E., nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 din acelaşi cod.