Potrivit art. 2 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 64/2009, cofinanţarea publică reprezintă orice contribuţie pentru finanţarea cheltuielilor eligibile din sumele aprobate în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. c)-g) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, la art. 1 alin. (2) lit. a) – d) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, inclusiv cofinanţarea acordată de la bugetul de stat pentru alţi beneficiari decât cei prevăzuţi la art. 5 alin. (1) – (3) şi (31), precum şi alte cheltuieli similare, în sensul art. 2 alin. (5) din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006.
Din economia prevederilor art. 5 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 64/2009 reiese că în bugetul Ministerului Transporturilor urmau a se cuprinde integral sumele necesare finanţării valorii totale atât a proiectelor proprii, precum şi sumele necesare finanţării valorii totale a proiectelor al căror beneficiar era, printre altele, și pârâta CENAFER.
Prin urmare, sumele reprezentând cofinanţarea publică pentru proiectele finanţate din instrumente structurale se includ în bugetele ordonatorilor principali de credite care au rol de Autoritate de management numai în situaţia în care beneficiarii sunt alţii decât cei prevăzuţi de art. 5 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 64/2009.
Împrejurarea că, pe parcursul implementării proiectului cu finanţare din fonduri externe nerambursabile post aderare, nici pârâta şi nici ministerul chemat în garanţie, antrenat în litigiu în calitate de instituție publică în subordinea căruia funcționează pârâta, nu au urmat procedura prevăzută de art. 12 din O.U.G. nr. 64/2009 pentru a se asigura că au incluse în bugete, la clasificaţia bugetară corespunzătoare, fondurile necesare pentru cofinanţarea publică, din bugetul de stat, nu poate fi exoneratoare de răspundere și, în consecință, în mod corect a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată împotriva lor.
I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 690 din 23 martie 2021
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 28 martie 2017, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Centrul Naţional de Calificare şi Instruire Feroviară – CENAFER la plata sumei de 756.848,01 lei, reprezentând debit principal şi a dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii debitului, precum şi a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 şi art. 1489 C.civ.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Transporturilor prin care a solicitat obligarea acestuia la plata sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată, în cazul în care va cădea în pretenţii faţă de reclamantă.
În drept, cererea de chemare în garanţie a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1373 C.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1119 din 13 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Naţional de Calificare şi Instruire Feroviară – CENAFER; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie a Ministerului Transportului.
Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 881 din 17 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care schimbat-o în parte, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată şi 1-a obligat pe pârâtul Centrul Naţional de Calificare şi Instruire Feroviară – CENAFER la plata către reclamantă a sumei de 756.848,01 lei, reprezentând despăgubiri, precum şi a dobânzii legale de la data scadenţei acestei sume şi până la data plăţii; a admis cererea de chemare în garanţie şi 1-a obligat pe chematul în garanţie Ministerul Transporturilor la plata către pârât a aceloraşi sume; l-a obligat pe intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 28.613,94 lei, aferente ambelor etape procesuale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Împotriva deciziei instanţei de apel, Ministerul Transporturilor a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.
În motivarea recursului, recurenta a prezentat raporturile contractuale dintre părţi, după care a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
În concret, autoarea recursului a învederat ca instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 7 alin. 1 din O.U.G. nr. 64/2009 şi art. 9 din H.G. nr. 218/2012, ca urmare a obligării sale la plata unor sume pe care Autoritatea de Management trebuia să le vireze în conturile de venituri ale bugetului de stat.
Totodată, aceeaşi parte a arătat că intimata-pârâtă a făcut demersuri pentru a beneficia de sumele de bani pentru contribuţia publică naţională la finanţarea acordată de Autoritatea de Management.
În continuare, Ministerul Transporturilor a susţinut că nu datora aceste sume, întrucât nu le-a prevăzut în bugetul intimatei-pârâte pentru exerciţiul financiar aferent anului 2016, sume la Titlul 56 – proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile postaderare.
În final, autoarea recursului a conchis că intimata-pârâtă trebuia să pretindă sumele respective Direcţiei Generale Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, în calitate de semnatară a contractului de finanţare POSDRU/51/1.3/S/3 8654, având ca obiect acordarea unei finanţări nerambursabile pentru implementarea proiectului.
Autoarea recursului a menţionat că nu este de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C.proc.civ.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante şi intimatei-pârâte la 27 august 2019.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 17 septembrie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 26 septembrie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
Întâmpinările au fost comunicate recurentei la 26 septembrie 2019 şi 4 octombrie 2019.
Autoarea recursului a depus răspunsuri la întâmpinări la 4 şi 15 octombrie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, ca urmare a preluării drepturilor şi obligaţiilor sale de către Ministerul Fondurilor Europene.
Conform art. 493 alin. 2-4 C.proc.civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analizarea acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.
Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, conform art. 493 alin. 7 C.proc.civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost admis, în principiu recursul şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor. Prin aceeaşi încheiere, a fost calificată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de recurentul chemat în garanţie Ministerul Transporturilor, ca o completare a motivelor de recurs formulate iniţial, prin memoriul de recurs şi va fi analizată, în consecinţă, în considerentele ce succed în prezenta hotărâre.
Recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Transporturilor este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs, reţine ca fiind împrejurări de fapt necontestate, că între reclamanta A. SA şi pârâta CENAFER s-a perfectat Acordul de parteneriat nr. 1521 din 10 decembrie 2008, în vederea implementării proiectului „Formarea formatorilor, o necesitate pentru alinierea la standardele Uniunii Europene privind formarea profesională în domeniul feroviar”, proiect finanţat din Fondul Social European – Programul Operaţional Social Dezvoltarea Resurselor Umane.
La data de 31 august 2009, CENAFER a încheiat cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale – Direcţia Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane contractul de finanţare POSDRU/51/1.3/S/3 8654, având ca obiect acordarea unei finanţări nerambursabile pentru finanţarea proiectului susarătat. Din valoarea totală eligibilă a proiectului, Autoritatea de Management a efectuat rambursarea sumelor corespunzătoare asistenţei financiare nerambursabile din Fondul Social European (FSE), în procent de 80,95%, astfel că în litigiu sunt doar sumele reprezentând contribuţia publică naţională, sume care au fost, de asemenea, declarate eligibile, de către autoritatea de management, în urma evaluării cererilor de rambursare depuse de pârâta-intimată.
Acesta este contextul factual în care urmează a fi verificată critica formulată de recurenta chemată în garanţie, referitoare la greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 7 alin. 1 din O.U.G. nr. 64/2009 şi a dispoziţiilor art. 9 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 218/2002, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. În opinia recurentei, din cuprinsul textelor normative susarătate rezultă că, pentru a beneficia de sumele de bani constând în contribuţia publică naţională în derularea proiectului, pârâta avea obligaţia de a depune diligenţe legale la ordonatorul principal de credite Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, în cadrul căruia funcţiona Direcţia Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, care a acordat finanţarea nerambursabilă pentru implementarea proiectului în discuţie.
Instanţa de recurs reţine însă că, potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 64/2009, după autorizarea cheltuielilor de către autorităţile de management, sumele din instrumentele structurale cuvenite a fi rambursate beneficiarilor prevăzuţi la art. 5 alin. (1) – (3) şi (31) se virează de către aceste autorităţi de management în conturile de venituri ale bugetelor din care au fost finanţate proiectele respective.
Textul de lege sus arătat se referă însă doar la sumele aferente instrumentelor structurale, care, potrivit definiţiei legale cuprinse în art. 2 alin. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 64/2009, reprezintă asistenţă financiară nerambursabilă primită de România, în calitate de stat membru U.E., prin intermediul Fondului European de dezvoltare regională, Fondului social european (în discuţie în litigiul de faţă) şi Fondului de Coeziune.
În speţă, obiectul litigiului nu a fost reprezentat de sume datorate din instrumentul structural Fondul Social European, ci de sume aferente cofinanţării publice. Or, potrivit art. 2 alin. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 64/2009, cofinanţarea publică reprezintă orice contribuţie pentru finanţarea cheltuielilor eligibile din sumele aprobate în bugetele prevăzute la art. 1 alin. 2 lit. c)-g) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, la art. 1 alin. 2 lit. a) – d) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, inclusiv cofinanţarea acordată de la bugetul de stat pentru alţi beneficiari decât cei prevăzuţi la art. 5 alin. (1) – (3) şi (31), precum şi alte cheltuieli similare, în sensul art. 2 alin. 5 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006.
Aşadar, aşa cum rezultă din prevederile art. 5 alin. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 64/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 120/2010, în bugetul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii (actualul Minister al Transporturilor) urmau a se cuprinde integral sumele necesare finanţării valorii totale atât a proiectelor proprii, precum şi sumele necesare finanţării valorii totale a proiectelor al căror beneficiar era, printre altele, CENAFER.
Prin urmare, sumele reprezentând cofinanţarea publică pentru proiectele finanţate din instrumente structurale se includ în bugetele ordonatorilor principali de credite care au rol de Autoritate de management numai în situaţia în care beneficiarii sunt alţii decât cei prevăzuţi de art. 5 alin. 1-3 din O.U.G. nr. 64/2009, ceea ce nu este cazul, în prezentul litigiu.
Împrejurarea că, pe parcursul implementării proiectului cu finanţare din fonduri externe nerambursabile postaderare, nici intimata-pârâtă şi nici recurenta-chemată în garanţie nu au urmat procedura prevăzută de art. 12 din actul normativ susarătat pentru a se asigura că au incluse în bugete, la clasificaţia bugetară corespunzătoare, fondurile necesare pentru cofinanţarea publică, din bugetul de stat, nu poate fi exoneratoare de răspundere.
În sfârşit, nici critica referitoare la transmisiunea calităţii procesuale pasive de la pârâtul chemat în garanţie, Ministerul Transporturilor către Ministerul Fondurilor Europene, în temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 85/2014, nu poate fi primită. Aşa cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 3 şi art. 1 alin. 2 din actul normativ susarătat, Ministerul Fondurilor Europene se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile Direcţiei generale managementul fondurilor externe din cadrul Ministerului chemat în garanţie, numai în litigiile decurgând din activitatea de Autoritate de management pentru Programul operaţional sectorial Transport şi de Autoritate de implementare a proiectelor Ex – ISPA. Or, în raportul juridic dedus judecăţii, chemata în garanţie nu a desfăşurat activitate de această natură, ci a fost antrenată în litigiu în calitate de instituţie publică în subordinea căreia funcţionează pârâta CENAFER, în temeiul art. 1 alin. 2 şi art. 14 din O.G. nr. 58/2004.
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
Partajează acest conținut:
