Acţiune având ca obiect atragerea răspunderii statului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil | JURISPRUDENȚĂ ÎCCJ

Privit ca obligaţie ce revine tuturor statelor contractante prin aderarea la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dreptul la un proces echitabil poate fi analizat ca un veritabil drept substanţial, cu sancţiunea specifică – aceea a angajării răspunderii statelor, atunci când sunt nesocotite elemente componente ale procedurii echitabile. Aceasta întrucât dreptul la un proces echitabil este parte a principiului preeminenţei drepturilor într-o societate democratică, statele semnatare ale Convenţiei asumându-şi obligaţii de natură să asigure ca drepturile garantate de aceasta să fie efective, nu teoretice şi iluzorii.

Astfel fiind, soluţia respingerii ca inadmisibilă a unei cauze având ca obiect atragerea răspunderii statului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil pentru neîndeplinirea condiţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 (sub aspectul existenţei erorii judiciare) este eronată, fiind rezultatul unei greşite stabiliri a cadrului judecăţii, în contextul în care, ceea ce s-a reclamat în principal a fost nesocotirea dreptului la un proces echitabil, în reperele date de art. 6 C.E.D.O. şi de jurisprudenţa dezvoltată de instanța europeană în materie. 

            De aceea, fără să fie vorba despre o eroare judiciară, situaţie în care legea specială recunoaşte victimei o acţiune directă împotriva statului, în acelaşi timp, un asemenea demers în instanţă, cum este cel al reclamanţilor, este deopotrivă admisibil întrucât, prin invocarea nesocotirii dreptului la un proces echitabil, se susţine o încălcare a obligaţiilor asumate de stat prin aderarea la Convenţia europeană şi deci, o răspundere obiectivă care se antrenează în sarcina acestuia.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1162 din 25 mai 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, Secţia I civilă, la data de 11.06.2020, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, şi obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro pentru fiecare reclamant, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată. 

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

   Prin sentinţa  nr. 290 din 24.11.2020, Tribunalul Arad, Secţia I civilă a respins acţiunea reclamanţilor, reținând în considerente, inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuale pasive a pârâtului.

      3. Decizia pronunţată de curtea de apel 

  Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, prin decizia nr. 108 din 23.06.2021, prin care s-a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului.

            4.  Calea de atac a recursului formulată în cauză

             Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii B., C., A. şi D., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru motivele subsumate art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ.

 Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenţii au arătat că prima instanţă a soluţionat cererea de chemare în judecată admiţând două excepţii procesuale, respectiv cea a lipsei calităţii procesuale pasive şi cea a inadmisibilității acţiunii.

 În condiţiile în care prin cererea de apel au arătat, pe de o parte, că nu au solicitat angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare, iar, pe de altă parte, că este nelegală susţinerea instanţei că statul nu are calitatea de comitent, au opinat că instanţa de apel a analizat exclusiv chestiunea admisibilităţii acţiunii, fără să verifice problema calităţii procesuale pasive.

 Potrivit recurenţilor, lipsa analizării unui motiv de apel conduce la nulitatea deciziei atacate, având în vedere că acest lucru echivalează cu nemotivarea hotărârii, respectiv cu lipsa motivelor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în sensul art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ.

 De asemenea, lipsa analizării unui motiv de apel conduce la încălcarea dreptului acestora la un proces echitabil, deoarece, dincolo de faptul că partea are dreptul să obţină dezlegări asupra tuturor motivelor invocate, însăşi soluţia instanţei este denaturată prin analiza doar parţială a apelului formulat.

 Faţă de legătura strânsă dintre cele două excepţii, recurenţii au susţinut că este evident că in­stanţa de apel trebuia să analizeze ambele motive de apel împreună şi coerent pentru a concluziona cu privire la temeinicia apelului.

 În opinia recurenţilor, analiza unui singur motiv de apel nu poate conduce la o hotărâre legală, asemenea soluție nefiind rezultatul verificării aplicării legii de către prima instanţă.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., recurenţii au considerat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant şi au apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 (în forma în vigoare la data faptelor), reţinând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de acest text.

Or, recurenţii au apreciat ca în cauză nu se aplică dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, în condiţiile interpretării gramaticale, teleologice şi logice.

Au precizat că Legea nr. 303/2004 prevede condiţiile răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, făcând trimitere, pentru situaţia erorilor judiciare săvârşite în procese penale la Codul de procedură penală, care se referă exclusiv la situaţia persoanei condamnate definitiv şi ulterior achitate.

Din coroborarea art. 96 din Legea nr. 303/2004 cu art. 538-539 C.proc.pen., rezultă evident că obiectul de reglementare al acestor texte legale este răs­punderea civilă a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale, însă niciuna dintre aceste situaţii nu este aplicabilă în cauza de faţă.

De vreme ce art. 96 din Legea nr. 303/2004 este lege specială prin raportare la art. 1349 C.civ., este evident că situaţiile şi condiţiile derogatorii la care se referă legea specială trebuie avute în vedere ca atare şi interpretate restrictiv, conform art. 10 C.civ.

Având in vedere ca art. 96 din lege se aplică numai în situaţia erorilor judiciare, care, în procesul penal se referă numai la condamnare sau pri­vare de libertate, rezultă evident că această situaţie nu poate fi extinsă la faptele ilicite invocate de recurenți, art. 10 din cod interzicând expres analogia.

Au arătat că din forma modificată a art. 96 alin. 1- 4 din Legea nr. 303/2004, adusă prin Legea nr. 242/2018 şi cu referire la decizia nr. 45/2018 a Curții Constituţionale rezultă evident că răspunderea civilă a statului pen­tru erorile judiciare include eroarea judiciară prin efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual.

Prin urmare, s-a extins domeniul de aplicare a noţiunii de eroare judiciară, concomitent cu restrângerea domeniului de aplicare a legii generale, deoarece nu se poate susţine că ipoteza actelor procesuale efectuate cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual nu ar fi existat anterior Legii nr. 242/2018 sau ar fi reprezentat o situaţie de exonerare de răspundere.

Au mai arătat că au solicitat repararea prejudiciului cauzat prin fapte ilicite constând în încălcarea unor drepturi care nu au legătură cu definiţia erorii judiciare de la momentul faptelor. Totuşi, fiind vorba despre încălcarea regulilor de conduită pe care legea le impune şi de atingerea adusă drepturilor sau intereselor legitime ale recurenților, faptele ilicite imputate de aceştia atrag răspunderea civilă şi nasc obligaţia de despăgubire.

De vreme ce legea specială prevede răspunderea statului pentru anumite fapte ilicite, este evident că alte fapte ilicite decât cele reglementate prin legea specială intră în domeniul de aplicare a dreptului comun.

Interpretarea instanţelor inferioare conduce la concluzia că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 CEDO şi art. 21 alin. 3 din Constituţie, poate suferi restrângeri prin lege, deoarece încălcarea unor drepturi componente nu generează dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului.

Asemenea interpretare este vădit neconvenţională şi neconstituţională, de vreme ce dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenţei dreptului într-o societate democratică.

Aplicarea de către instanţele inferioare a unei legi speciale care reglementează alte situaţii decât cele deduse judecăţii şi negarea dreptului la reparaţii pentru prejudicii produse prin încălcarea dreptului la un proces echitabil reprezintă evident ea însăşi o încălcare a art. 6 CEDO şi art. 21 din Constituţie.

În ceea ce priveşte răspunderea Statului Român, recurenţii au mai făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale (deciziile nr. 136/2021 şi nr. 582/2016) şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi la art. 1 CEDO.

Au considerat ca răspunderea Statului este una obiectivă şi că acesta răspunde pentru prejudiciile suferite de particulari prin încălcarea normelor de drept material sau procesual în procesele penale, chiar dacă acestea nu se referă la condamnarea nelegală sau la privarea nelegală de libertate.

Această răspundere se întemeiază pe obligaţia statului de a adopta reglementările şi de a organiza sistemul judiciar astfel încât persoanele care exercită activitatea de magistrat să corespundă standardelor etice şi profesionale.

Au apreciat cu privire la fundamentul răspun­derii comitentului pentru fapta prepusului că, în speţă, îşi găseşte aplicare concepţia axată pe culpa comitentului în alegerea prepusului (culpa in eligendo) sau în modul greşit de supraveghere (culpa in vigilando).

Deşi judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, iar procurorii sunt independenţi în dispunerea soluţiilor, acest lucru nu exclude calitatea Statului Român de comitent, deoarece organizarea serviciului public al justiţiei aparţine statului, prin autorităţile şi instituţiile sale.

În aceste condiţii, concluziile primei instanţe, confirmate de instanţa de apel sunt evident nelegale, neconstituţionale, neconvenţionale şi încalcă dreptul comunitar.

• Apărările formulate în cauză

Intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat, cu privire la primul motiv de recurs, că hotărârea instanţei de apel este corectă şi motivată, cuprinzând argumentele care au stat la baza pronunţării soluţiei de respingere a apelului.

A învederat, cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, că decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 este incidentă în litigiile izvorâte din aplicarea prevederilor art. 539 C.proc.pen. şi nu în cazul celor izvorâte din aplicarea prevederilor Codului civil care reglementează răspunderea civilă delictuală, cum este în cazul de faţă, prin urmare, considerentele acestei decizii nu sunt aplicabile prezentei speţe.

A apreciat că nu se poate face aplicarea directă a dispoziţiilor CEDO, atâta timp cât în dreptul intern există reglementări speciale şi că în legea internă, în ceea ce priveşte erorile judiciare, nu există dispoziţii contrare, astfel încât să se aplice cu prioritate norma europeană.

A considerat că prin respingerea apelului nu s-a încălcat niciun drept garantat prin Convenţie şi că judecătorul naţional nu poate înlătura dispoziţiile legale stabilite de legiuitor care reglementează răspunderea specială a statului în cazul erorilor judiciare, pe motiv că acestea nu corespund Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor în vigoare.

A reiterat că pârâtul nu are calitatea de prepus, iar magistraţii care au instrumentat cauza care i-a vizat pe reclamanţi nu au calitatea de prepuşi ai acestuia, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de judecată.

A învederat faptul ca instanțele inferioare au dat o dezlegare corectă cauzei, răspunderea statului pentru erori judiciare neputând fi angajată exclusiv în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale, ci numai în limitele şi cu observarea riguroasă a dispoziţiilor legale speciale în materie.

Recurenţii nu au depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul şi în limitele considerentelor ce vor fi arătate:

Este justificată critica recurenților conform căreia, cu ignorarea cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată şi, în continuare, prin motivele de apel formulate împotriva sentinţei tribunalului, instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că ceea ce s-a dedus judecăţii nu a fost răspunderea statului pentru prejudicii cauzate prin săvârşirea de erori judiciare.

În acest context, validând soluţia de primă instanță – care a admis, deopotrivă, excepția de inadmisibilitate a acțiunii, ca şi pe aceea a lipsei calităţii procesuale pasive a statului – decizia din apel şi-a însuşit, în mod greşit, argumentele care au stat la baza pronunţării sentinţei, conform cărora „cele două excepţii au în comun neîntrunirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004, pentru atragerea răspunderii obiective a statului pentru erori judiciare produse în alte procese decât cele penale”.

Statuarea instanței de apel este greşită, având în vedere împrejurarea că cele două excepţii nu pot coexista, întrucât stabilirea inadmisibilității unei acţiuni se constituie într-un fine de neprimire şi, ca atare, nu mai permite o analiză ulterioară, legată de cadrul procesual pasiv (raportat la care o acţiune inadmisibilă nu se mai poate desfăşura).

Rezultă că au fost nesocotite dispoziţiile art. 248 C.proc.civ., care impun instanţei ca, atunci când sunt invocate simultan mai multe excepţii, să determine ordinea de soluţionare a lor, în funcţie de efectele pe care le produc.

În acelaşi timp, modalitatea de rezolvare a admisibilităţii demersului judiciar, prin aplicarea principiului „specialia generalibus derogant” şi reţinerea, ca incidente cauzei, a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, ale căror condiții de angajare a răspunderii statului pentru erori judiciare s-a reţinut însă că nu sunt îndeplinite, este una care ignoră fundamentul juridic al pretenţiilor reclamanţilor.

Astfel, potrivit acţiunii deduse judecăţii, reclamanţii nu au invocat angajarea răspunderii statului pentru săvârşirea unei erori judiciare, pentru a se pune problema analizei conţinutului art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi, în continuare, problema raportului dintre legea generală şi cea specială.

Deşi au indicat şi o răspundere a statului, în calitate de comitent pentru fapta prepusului (impropriu şi inadecvat din punct de vedere juridic, întrucât raportul dintre stat şi reprezentanţi ai Ministerului Public, ale căror acţiuni sunt reclamate, nu este unul specific relaţiei de supraveghere, direcţie şi control caracteristică celei de prepuşenie, dată fiind independenţa de care se bucură procurorii în exercitarea funcţiei), în acelaşi timp şi în mod determinant, conform motivelor acţiunii, reclamanţii au susţinut încălcarea dreptului lor la un proces echitabil.

Astfel, cu trimitere la dispoziţiile art. 6 par. 1, 2 şi 3 lit. a din C.E.D.O., art. 47 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 14 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, reclamanţii au pretins că dreptul la un proces echitabil le-a fost nesocotit prin încălcarea termenului rezonabil al procedurilor judiciare, prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie în derularea anchetei penale, prin încălcarea dreptului la apărare, la a fi cercetaţi de un magistrat imparţial, a dreptului de a li se aduce la cunoştinţă, de îndată, complet şi concret învinuirile, precum şi prin încălcarea independenţei funcţionale a reclamanţilor, în calitatea lor de judecători.

Or, privit ca obligaţie ce revine tuturor statelor contractante prin aderarea la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dreptul la un proces echitabil poate fi analizat ca un veritabil drept substanţial, cu sancţiunea specifică – aceea a angajării răspunderii statelor, atunci când sunt nesocotite elemente componente ale procedurii echitabile.

Aceasta întrucât dreptul la un proces echitabil este parte a principiului preeminenţei drepturilor într-o societate democratică, statele semnatare ale Convenţiei asumându-şi obligaţii de natură să asigure ca drepturile garantate de aceasta să fie efective, nu teoretice şi iluzorii.

De aceea, fără să fie vorba despre o eroare judiciară, situaţie în care legea specială recunoaşte victimei o acţiune directă împotriva statului, în acelaşi timp, un asemenea demers în instanţă, cum este cel al reclamanţilor, este deopotrivă admisibil întrucât, prin invocarea nesocotirii dreptului la un proces echitabil, se susţine o încălcare a obligaţiilor asumate de stat prin aderarea la Convenţia europeană şi deci, o răspundere obiectivă care se antrenează în sarcina acestuia.

Ca atare, soluţia instanţelor fondului care au statuat asupra inadmisibilităţii acţiunii este eronată, ignorând cadrul judecăţii şi făcând aplicarea unei norme speciale – doar pentru a trage concluzia neîndeplinirii condiţiilor acesteia privind eroarea judiciară – în contextul în care, ceea ce s-a reclamat, în principial, a fost nesocotirea dreptului reclamanților la un  proces echitabil, în reperele date de art. 6 C.E.D.O. şi de jurisprudenţa dezvoltată de instanța europeană în materie. 

De aceea, văzând dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., recursul a fost admis, decizia casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii se va avea în vedere, în ce privește elementele procesului echitabil pretins nesocotite, că, în primul rând, s-a susţinut nesocotirea duratei rezonabile, având în vedere că dosarul penal ar fi fost înregistrat în anul 2012, o soluţie definitivă fiind pronunţată în cauză în anul 2018, fără a fi avut loc o judecată pe fond, ci doar procedura camerei preliminare.

Se va ţine seama, în evaluarea acestui element, de împrejurarea că prin impunerea respectării unui termen rezonabil în termenii Convenţiei, înseamnă că justiţia trebuie administrată fără întârzieri de natură a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea, dar şi de faptul că aprecierea asupra duratei rezonabile a unei proceduri judiciare trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii europene (complexitatea cauzei în fapt şi în drept; comportamentul autorităţilor, dar şi al părţilor).

Cu referire la elementele punctuale ale speţei, se va avea în vedere că, deşi se reclamă o durată a procedurii de 6 ani, pe parcursul acesteia au intervenit, aşa cum reclamanţii înşişi menţionează, hotărâri ale C.S.M. şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus repunerea acestora în funcţia de judecători şi respectiv, repunerea în situaţia anterioară  în privinţa drepturilor salariale şi vechimii în magistratură între data suspendării din funcţie (30.06.2014) şi data repunerii acestora în funcţie (24.02.2016).

Tot ca parte a procesului echitabil şi ca o garanţie specifică a desfășurării lui cu respectarea acestei exigenţe, a fost instituită, prin art. 6 par. 2 din C.E.D.O., prezumţia de nevinovăție, a cărei nesocotire în speţă a fost invocată.

Sub acest aspect, instanța de rejudecare urmează să analizeze, raportat la elementele factuale invocate de părţi, măsura în care a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie, precum şi în sarcina cui poate fi activată o răspundere civilă delictuală.

Astfel, se va avea în vedere, pe de o parte, împrejurarea că reclamanţii au invocat că pe site-ul D.N.A. au fost postate comunicate de presă care, prin conţinutul lor, le-ar fi  încălcat grav prezumţia de nevinovăţie şi, pe de altă parte, că informaţiile din aceste comunicate „au fost preluate masiv de presă”, apărând „articole vădit denigratoare, care îi prezentau pe reclamanți ca fiind deja vinovaţi”.

Se va ţine seama de faptul că art. 6 par. 2 din C.E.D.O. nu poate fi invocat spre a împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchete penale în curs, dar, în acelaşi timp, că ele trebuie să procedeze cu toată grija şi rezerva impuse de respectarea prezumţiei de nevinovăţie atunci când furnizează astfel de informaţii.

De asemenea, faţă de modalitatea concretă în care este imputată nerespectarea prezumţiei de nevinovăție (prin comunicate postate pe site-ul D.N.A., de unde au fost preluate de presă) şi de dispoziţiile art. 223 C.civ. invocate de către reclamanţi în acţiune, se va stabili dacă pe acest aspect este vorba despre o răspundere directă, nemijlocită a statului sau despre faptele ilicite proprii ale persoanei juridice de drept public care ar fi dat publicităţii informaţii într-o manieră incompatibilă cu respectarea prezumţiei.

În acest sens, se va ţine seama de cadrul normativ care reglementează organizarea şi funcţionarea D.N.A. (O.U.G. nr. 43/2002, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 63/2013, art. 80-81 din Legea nr. 304/2004), ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., independentă în raport cu instanţele şi cu parchetele de pe lângă acestea, exercitându-şi atribuţiile în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia, precum și dacă ceea ce se reclamă în concret este o omisiune a statului în a asigura, la nivel de reglementare, toate garanţiile ataşate actului de justiţie în materie penală (inclusiv prezumţia de nevinovăţie), aptă să angajeze răspunderea obiectivă a acestuia.

De aceea, instanţa de rejudecare va lămuri, în funcţie de faptele ilicite concrete imputate, condițiile  răspunderii obiective a statului, în ce măsură acesta a asigurat garanţiile desfășurării procesului penal cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei sau, dimpotrivă, în sensul dispoziţiilor art. 223 C.civ., de care s-au prevalat înșiși reclamanții, răspunderea este stabilită în sarcina altui organ al statului, care ar fi nesocotit, prin activitatea sa, norme ale dreptului obiectiv menite să asigure protecţia drepturilor subiective ale persoanei.

De asemenea, ca parte componentă a dreptului general la un proces echitabil, reclamanţii au invocat nesocotirea dreptului lor de a li se aduce la cunoştinţă de îndată, complet şi concret, învinuirile (art. 6 par. 3 lit. a C.E.D.O.), aspecte ce urmează a fi analizate, la rejudecare, în funcţie de elementele factuale indicate de părţi, precum şi de reperele rezultate din jurisprudența instanței europene, în sensul că un asemenea drept, de a fi informat cu privire la natura şi cauzele acuzaţiei, trebuie privit în lumina dreptului recunoscut acuzatului de a-şi pregăti apărarea.

În ce priveşte lipsirea reclamanților de dreptul lor de a fi cercetaţi penal de un magistrat imparţial, urmează să se deceleze, în funcţie de datele concrete relevate de către părţi (referitoare la modalitatea în care s-a desfăşurat audierea, la faptul că întrebările procurorului au vizat procesul cognitiv al deliberării, formarea convingerii intime a judecătorului, cu încălcarea secretului deliberării; modalitatea în care au fost cenzurate şi respinse nemotivat toate cererile în probaţiune ori cererile de recuzare) dacă este vorba despre invocarea nesocotirii unor garanţii ale procesului sau, dimpotrivă, despre întocmirea unor acte procedurale penale supuse ca atare controlului jurisdicţiei penale.

Se va aprecia în ce măsură astfel de acte şi legalitatea întocmirii lor pot intra sub puterea de apreciere a unei alte jurisdicţii (cea civilă), pentru a se trage concluzii pe planul pretins de către reclamanți – acela al lipsei de imparţialitate în instrumentarea cauzei şi, corelativ, al acordării de despăgubiri civile pentru că nu s-ar fi respectat procedura judiciară penală echitabilă.

În ce priveşte pretinsa încălcare a independenței funcţionale a judecătorilor, în termenii în care a fost formulată, ea nu se circumscrie niciunui aspect care să vizeze procesul echitabil şi, ca atare, să facă obiect de verificare la reluarea judecăţii.

Astfel, pretinzând că a fost afectată independenţa funcţionată în cauză, reclamanţii nu fac referire la dreptul lor la un tribunal independent şi imparţial, în sensul art. 6 par. 1 din C.E.D.O., ci la situaţia lor de judecători, cărora le-ar fi fost afectată independenţa prin modalitatea de desfăşurare a procedurii penale împotriva lor.

În acest sens, s-a arătat că a fost încălcat secretul deliberării, prin aceea că procurorii l-au determinat pe unul dintre judecătorii completului să dezvăluie modul în care acesta, împreună cu ceilalţi membri ai completului, au adoptat o soluţie într-o cauză cu care fuseseră învestiţi (ceea ce a şi condus ulterior la excluderea din dosarul penal a declaraţiei judecătorului care a  încălcat secretul deliberării).

Or, ceea ce pretind reclamanţii cu privire la situaţia lor personală, de judecători cărora le-ar fi fost afectată independenţa, este un aspect care excedează limitele prezentei judecăţi, care pune în discuţie dreptul la un proces echitabil din poziţia lor de victime, cărora li s-au încălcat drepturi fundamentale în legătură cu desfăşurarea procedurii penale, iar nu din poziţia de judecători în propria cauză.

Pentru afectarea statutului lor profesional, aşa cum pretind, reclamanţii au la dispoziţie alte pârghii procedurale, având posibilitatea să formuleze plângere penală ori sesizare disciplinară pentru încălcarea obligaţiilor profesionale ale procurorilor în instrumentarea cauzei.

Sub acest ultim aspect, este corectă referirea pe care o face instanța de apel la dispoziţiile art. 96 alin. 4, art. 97 din Legea nr. 303/2004, în sensul că, în astfel de ipoteze, nesubsumabile erorii judiciare din procesul penal, pentru a fi angajată răspunderea statului este necesar ca, în prealabil, să existe o hotărâre definitivă, penală sau disciplinară, care să sancţioneze conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale ale acestora în raporturile cu justiţiabilii.

În concluzie, potrivit considerentelor expuse anterior, soluţia a fost de casare cu trimitere spre rejudecare, pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ. (reţinându-se, deopotrivă, soluţionarea greşită a excepţiilor procesuale invocate, cu nesocotirea cadrului judecăţii, dat de pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, în privinţa tuturor acțiunilor ilicite reclamate, indiferent că erau sau nu subsumabile noţiunii de proces echitabil şi încălcărilor pretins aduse acestuia).

La reluarea judecăţii se va ţine seama, potrivit art. 501 alin. 1 C.proc.civ., de dezlegările date problemelor de drept şi reperele jurisdicţionale tranşate, în limitele cărora va fi rejudecată cauza.