În perioada 31 octombrie-1 noiembrie 2024 a avut loc, online, Întâlnirea președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal și procesual penal. ocazie cu care a fost soluționată și problema de drept referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile în situația recunoașterii unei hotărâri judecătorești străine.
Autorul sesizării nu a indicat practică neunitară privind problema de drept semnalată, însă, raportat la natura sa, apreciem că aceasta are potențialul de a crea jurisprudență neunitară, astfel că se impune discutarea sa.
Astfel, s-a arătat că în cadrul procedurii de transfer a persoanelor condamnate deținute în state terțe în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar din România, prevăzută de art. 140 – 144 din Legea nr. 302/2004, la momentul când instanța examinează, potrivit art. 141 alin. 6 și 7 din același act normativ, hotărârea judecătorească străină și stabilește limita maximă a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiunea săvârșită, această verificare ar trebui să includă , în cazul unei succesiuni de legi în timp, și identificarea legii penale mai favorabile, de la data săvârșirii infracțiunii până la data soluționării cererii de transfer .
S-a arătat că, în urma acestei verificări, instanța română ar trebui să stabilească maximul prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită de persoana condamnată în străinătate în funcție de legea identificată ca fiind mai favorabilă. De exemplu, în cazul unei infracțiuni de viol asupra unui minor săvârșit prin constrângere într-un stat străin la data de 1.01.2021, instanța sesizată cu transferul persoanei condamnate în anul 2024 ar trebui să rețină că limita maximă a pedepsei prevăzute de legea română este cea de la data săvârșirii infracțiunii (12 ani, conform art. 218 alin. 3 lit. c C.pen. în forma în vigoare la 1.01.2021) și nu cea de la data sesizării autorităților române cu cererea de recunoaștere a hotărârii străine (15 ani,
conform art. 2181 alin. 2 C.pen.).
În opinia INM, cu titlu preliminar, trebuie precizat că, deși problema de drept ridicată vizează procedura de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești în relația cu state terțe (art. 140-144 din Legea nr. 302/2004), aceeași situație se regăsește și în cazul procedurii de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești în relația cu alte state membre ale Uniunii Europene (art. 165-175 din Legea nr. 302/2004), în cazul căreia art. 166 alin. 6 și alin. 8 conține dispoziții identice cu cele ale art. 141 alin. 6 și alin. 7 din actul normativ menționat.
Apreciem că opinia prezentată de autorul sesizării nu este corectă. Astfel, în dreptul penal român, principiul mitior lex este aplicabil atât până la momentul soluționării definitive a cauzei (conform art. 5 C.pen.), cât și ulterior acestui moment, pe parcursul executării pedepsei și până la intervenirea reabilitării (conform art. 6 C.pen.).
Modul de aplicare a acestui principiu este însă diferit în cazul infracțiunilor judecate definitiv și a celor nejudecate definitiv.
Astfel, în cazul infracțiunilor care nu au fost definitiv judecate, instanța, Analizând toate legile care s-au succedat de la data săvârșirii infracțiunii și până la data judecării acesteia, o va aplica pe cea mai favorabilă dintre acestea, fără a crea o lex tertia (altfel spus, o combinație a dispozițiilor mai favorabile din mai multe legi succesive) și având în vedere rezultatul concret cel mai favorabil pentru inculpat.
În cazul acestei analize, limitele pedepsei prevăzute de legile succesive pentru infracțiunea săvârșită constituie un criteriu important de stabilire a legii penale mai favorabile, însă nici pe departe singurul, instanța trebuind să ia în calcul inclusiv modificarea condițiilor de incriminare sau a condițiilor de tragere la răspundere penală, precum și incidența altor instituții de drept aplicabile în cauza dedusă judecății (de ex., tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni, condițiile de existență ale infracțiunii continuate etc.).
Drept urmare, având în vedere că în dreptul penal român instanța trebuie să aplice legea cea mai favorabilă inculpatului în concret, evitând în același timp combinarea unor dispoziții din legi penale succesive, pot fi identificate situații în care legea penală mai favorabilă să nu fie cea care prevede cele mai mici limite de pedeapsă pentru o anumită infracțiune ori instanța să aprecieze că în concret este mai favorabilă inculpatului legea care prevede un maxim mai mare al pedepsei dar un minim mai mic.
În ce privește însă aplicarea principiului legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor definitiv judecate, conform art. 6 C.pen. analiza efectuată are un grad de complexitate semnificativ mai redus, instanța raportându-se în principal la natura durata pedepsei prevăzută de legea intervenită după judecarea definitivă a infracțiunii. Implicit, instanța învestită conform art. 6 C.pen. nu mai are în vedere legile succesive intervenite de la data săvârșirii infracțiunii și până la data judecării ei definitive, acestea fiind deja analizate de instanța care a dispus condamnarea inculpatului.
Raportând aceste reguli la procedura de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești străine în relația cu state terțe reglementată de art. 140-144 din Legea nr. 302/2004 observăm că instanța română examinează o hotărâre de condamnare definitivă și executorie pronunțată de o instanță străină.
Scopul acestei verificări este în primul rând cel de a asigura legalitatea conform legii române a recunoașterii și executării pe teritoriul României a sancțiunii penale aplicate de statul străin. În cadrul acestei proceduri, printre alte elemente care trebuie examinate, se numără și compatibilitatea cu legea penală română a naturii și duratei pedepsei aplicate de instanța străină.
Astfel, potrivit art. 141 alin. 6 din Legea nr. 302/2004, instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și, în baza celor constatate, pronunță una dintre următoarele soluții:
a) dispune, prin sentință, recunoașterea și executarea pedepsei aplicate de instanța străină;
b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare:
(i) adaptează, prin sentință, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanța străină, potrivit alin. (7) şi (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă,
(ii) stabilește și aplică, prin sentință, pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită;
c) dispune, prin sentinţă, respingerea cererii de recunoaștere şi executare în România a hotărârii judecătorești străine.
De asemenea, conform alin. 7 al aceluiași text legal, în cazul prevăzut la alin. (6) lit. b) pct. (i), instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanţa străină, atunci când:
a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română;
b) durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanța de judecată a pedepsei aplicate de instanța străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.
În fine, conform art. 141 alin. 8 din Legea nr. 302/2004, pedeapsa stabilită de instanța română, potrivit alin. (7), trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent și nu va agrava situația persoanei condamnate.
Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară. Rezultă așadar că, în cadrul analizei efectuate din perspectiva art. 141 alin. 6 din Legea nr. 302/2004, instanța română are în vedere mai întâi natura pedepsei aplicate de instanța străină, iar în cazul în care aceasta este aceeași cu cea prevăzutăde legea română pentru fapta săvârșită de persoana condamnată, compară durata pedepsei aplicate cu maximul prevăzut de legea română pentru această infracțiune, urmând ca, în cazul în care acesta din urmă este inferior, să adapteze pedeapsa prin reducerea ei la acest maxim, conform alin. 7 lit. b din aceeași lege. Potrivit soluției propuse de autorul sesizării, la stabilirea maximului pedepsei prevăzute de legea română, în cazul unei succesiuni de legi în timp, instanța ar trebui să aibă în vedere legea cea mai favorabilă condamnatului de la data săvârșirii infracțiunii până la momentul soluționării cererii de transfer.
Se poate însă observa că această soluție reprezintă o combinație între dispozițiile art. 5 C.pen. și art. 6 C.pen., în cadrul căreia, verificând doar limita maximă a pedepsei prevăzute de legile succesive, instanța efectuează o analiză mai redusă decât cea prevăzută de art. 5 C.pen., deoarece are în vedere un singur element al acestor legi pentru a o stabili pe cea mai favorabilă dintre ele, dar mai amplă decât cea prevăzută de art. 6 C.pen., deoarece analiza se extinde până la data săvârșirii infracțiunii și nu până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Dincolo de faptul că o astfel de aplicare a legii penale mai favorabile cu caracter hibrid nu are suport în dispozițiile Legii nr. 302/2004 și ale Codului penal, procedând astfel, instanța română se substituie parțial instanței străine care a dispus condamnarea inculpatului, apreciind incidența mitior lex strict în raport de limita maximă a pedepsei prevăzute de legile române care s-au succedat între data comiterii infracțiunii și data judecării definitive a acesteia, fără a lua în calcul nici un alt element care ar fi fost obligatoriu avut în vedere dacă infracțiunea ar fi fost judecată de instanțele române.
Totodată, instanța ar aplica în mod retroactiv legea penală română unei situații juridice care s-a aflat sub jurisdicția unui stat străin, în lipsa unei dispoziții legale
exprese care să îi permită acest lucru.
În fine, instanța română ar realiza o lex tertia într-o formă sui generis, combinând maximul special al pedepsei prevăzute de una din versiunile legii române care s-au succedat de la data săvârșirii infracțiunii și până la judecarea ei definitivă de către statul străin cu dispozițiile din dreptul penal al acestui stat care reglementează celelalte instituții de drept penal aplicate persoanei condamnate până la judecarea definitivă a infracțiunii săvârșite.
Trebuie subliniat că și în literatura de specialitate (cu referire la art. 166 din Legea 302/2004, care reglementează procedura de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești în relația cu alte state membre ale Uniunii Europene, dar, după cum s-a arătat deja, sub aspectul problemei de drept analizate, cele două reglementări sunt identice) s-a subliniat că „aplicarea dispozițiilor art. 5 C.pen. în cursul procedurii de recunoaștere și punere în executare a hotărârii străine este exclusă, instanța învestită cu cererea de recunoaștere putându-se raporta numai lalegea în vigoare, nu și la eventuale legi anterioare chiar dacă acestea ar fi mai favorabile.”
Față de cele arătate, apreciem că în procedura prevăzută de art. 141 alin. 6 din Legea nr. 302/2004, instanța română nu poate aplica principiul mitior lex la stabilirea limitei maxime a pedepsei prevăzute de legea penală română prin compararea tuturor legilor succesive care au survenit de la data săvârșirii infracțiunii și până la soluționarea cererii de transfer a persoanei condamnate.
Aplicarea acestui principiu în situația menționată nu se poate realiza decât în cazul în care, de la data sesizării autorităților române cu cererea de recunoaștere a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța străină (primirea cererii de către Ministerul Justiției, conform art. 137 alin. 1 lit. a din Legea nr. 302/2004) și până la data judecării acestei cereri, legea penală română a suferit modificări, caz în care instanța, stabilind limita maximă a pedepsei prevăzute de legea română pentru infracțiunea săvârșită de persoana transferabilă, va avea în vedere limita maximă cea mai redusă prevăzută de legile care s-au succedat între momentul sesizării autorităților române și cel al soluționării cererii de recunoaștere.
Partajează acest conținut:
