Curtea Constituțională a României a decis că exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu funcția de judecată. Intrată în vigoare pe 10 iulie, hotărârea CCR a fost luată într-un caz în care au fost ridicate o excepție de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a doua și ale art. 346 alin. (7) din Codul de Procedură penală.
Curtea Constituțională a fost sesizată, prin încheieri ale Curții de Apel Timișoara, respectiv Înalte Curți de Casație și Justiție – Secția Penală, cu excepția de neconstituționalitate, cu excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală.
Art. 3 alin. 3 Cod de Procedură Penală – Separarea funcțiilor judiciare: ”În desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la alin. (1) lit. b), care este compatibilă cu funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată.”
Art. 346 alin. (7) Cod de Procedură Penală – Soluțiile: ”În cazul în care conducătorul parchetului nu răspunde în termenul prevăzut la alin. (5) ori arată că nu menține cererea de începere a judecății, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere restituirea cauzei la parchet.”
Curtea a menționat faptul că dispozițiile celor două texte au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale -invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare.
”Curtea a reţinut că este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. S-a reţinut, totodată, că o soluţie contrară ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea – esenţială în buna administrare a cauzei – de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Aşa fiind, Curtea a arătat că simplul fapt că judecătorul ar fi luat o decizie înaintea procesului nu poate justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa acestuia”, se arată în decizia CCR.
Drept urmare, judecătorii Curții Constituționale au respins această excepție de neconstituționalitate, ca neîntemeiată.
Prin aceeași decizie, CCR a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425 indice 1 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, ridicată într-un proces aflat pe rolul Curții de Apel Timișoara. Textul vizat arată:
”Contestația se soluționează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac, putându-se pronunța una dintre următoarele soluții:
2. Admiterea contestatiei și:
b) desființarea hotarârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunțat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea.”
Textul integral al deciziei Curții Constituționale:
