Excepția de neconstituționalitate poate fi invocată în temeiul art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992, până la momentul închiderii dezbaterilor, fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale depusă la dosar ulterior acestui moment procedural, respectiv în intervalul de amânare a pronunțării hotărârii.
În acest sens, au fost avute în vedere următoarele argumente: (i) art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care permite ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în orice fază a litigiului, are în vedere existenţa unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti. Sintagma „soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului” se referă la stadiul procesual al litigiului – judecată în fond, în căile ordinare sau extraordinare de atac – ce nu poate fi interpretată decât coroborat cu dispoziţiile art. 394 din Codul de procedură civilă, privind închiderea dezbaterilor în fond. (ii) în timp ce alin.(1) al art.394 din Codul de procedură civilă reglementează momentul închiderii dezbaterilor, respectiv momentul când toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei au fost pe deplin lămurite, alin.(3) al aceluiași articol prevede că „După închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.”
Relevantă în speță e Decizia ÎCCJ nr. 173/2021 din data de 10 mai 2021.
Prin Hotărârea din 5 februarie 2020, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2018, au fost admise acţiunile disciplinare conexe formulate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtei A. – judecător în cadrul Judecătoriei Sânnicolau Mare şi, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost aplicată pârâtei sancţiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură”, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) şi lit. h) teza I şi art. 99 lit. t) teza a II-a, raportat la art. 991 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Împotriva hotărârii instanţei disciplinare, menţionate la pct. I, a declarat recurs pârâta.
Ulterior, prin cererea înregistrată la 16 octombrie 2020, recurenta a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, cerere care a fost soluţionată prin încheierea din 16 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020.
De asemenea, la data de 29 octombrie 2020, după închiderea dezbaterilor şi rămânerea în pronunţare asupra fondului cauzei şi a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, formulată de recurentă, aceasta a depus la dosar o nouă cerere, prin care solicită sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 99 lit. t) şi art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004.
Prin încheierea din 16 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurenta A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. t) şi art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, reţinându-se, în esenţă, că această cerere a fost formulată şi depusă la dosar, la data de 29 octombrie 2020, după ce instanţa de judecată, la data de 19 octombrie 2020, închizând dezbaterile, rămăsese în pronunţare atât asupra recursului formulat de recurentă, cât şi asupra cererii acesteia de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs A., solicitând casarea/modificarea încheierii atacate, admiterea cererii şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. t) şi art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004.
A invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs a susţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. t) şi art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 a fost formulată cu respectarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, care permit invocarea unei asemenea excepţii în orice fază a litigiului.
Atât timp cât litigiul nu era finalizat, excepţia putea fi invocată în mod legal, deoarece art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu distinge între fazele litigiului. Faza amânării de pronunţare nu este cu nimic diferită de celelalte. Atunci când legiuitorul a dorit să limiteze formularea unei cereri doar până la un anumit moment, a indicat în mod expres momentul, ca, de exemplu, în situaţia cererii de intervenţie principală, reglementate de art. 62 din C. proc. civ., care poate fi făcută înainte de închiderea dezbaterilor în fond în faţa primei instanţe sau a cererii de intervenţie accesorie, care poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac.
Aşadar, instanţa a încălcat sau a aplicat greşit regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, în sensul că a încălcat sau a aplicat greşit dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
De asemenea, prin încheierea atacată, a încălcat sau a aplicat greşit normele de drept material, respectiv art. 29 din Legea nr. 47/1992, atunci când a reţinut că a fost formulată cererea după închiderea dezbaterilor, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Cum excepţia formulată are strânsă legătură cu fondul cauzei, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale trebuia admisă, cu atât mai mult cu cât excepţia invocată are în vedere şi interesul public (interesul tuturor judecătorilor), ca un text de lege defectuos să poată fi oricând reparat.
Intimata Inspecţia Judiciară a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat a recursului.
Recurenta A. a depus note scrise şi completare la notele scrise, la data de 6 mai 2021, prin care a completat criticile formulate prin cererea de recurs, susţinând că noţiunea de înscris din cuprinsul art. 394 alin. (3) din C. proc. civ. nu este echivalentă cu noţiunea de cerere în justiţie, prin prisma dispoziţiilor art. 30 şi art. 265 din C. proc. civ.. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este o cerere incidentală, neputându-se confunda cu înscrisul, care este un mijloc probator.
Recursul promovat de recurenta-pârâtă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că, în raport cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este un remediu judiciar, cu o fizionomie juridică proprie, care nu preia niciunul din elementele şi caracteristicile recursului din C. proc. civ. şi al cărui obiect este acela al verificării legalităţii respingerii cererii de sesizare.
Aşadar, acesta este sensul analizei pe care instanţa o va face în cauza de faţă.
Principala critică formulată de recurentă vizează greşita aplicare/interpretare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu privire la momentul până la care se poate formula o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale.
Potrivit dispoziţiilor legale invocate:
„(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (…)”
Aşa cum s-a reţinut prin hotărârea atacată, recurenta a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. t) şi art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, la data de 29 octombrie 2020, după închiderea dezbaterilor – la 19 octombrie 2020 -, când instanţa de judecată a amânat pronunţarea soluţiilor atât asupra recursului formulat de recurentă, cât şi asupra cererii acesteia de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004.
Recurenta susţine că depunerea acestei cereri după închiderea dezbaterilor, dar înaintea pronunţării hotărârii, satisface exigenţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care permite ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în orice fază a litigiului.
Această susţinere nu poate fi însă primită, deoarece textul are în vedere existenţa unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti. Sintagma „soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului” se referă la stadiul procesual al litigiului – judecată în fond, în căile ordinare sau extraordinare de atac -, ce nu poate fi interpretată decât coroborat cu dispoziţiile art. 394 din C. proc. civ., privind închiderea dezbaterilor în fond.
Astfel, în timp ce alin. (1) al art. 394 din C. proc. civ. reglementează momentul închiderii dezbaterilor, respectiv momentul când toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei au fost pe deplin lămurite, alin. (3) prevede că „După închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.”
Achiesând la susţinerea că noţiunea de înscris este diferită de cea de cerere în justiţie, Înalta Curte observă că dispoziţiile art. 30 alin. (6) din C. proc. civ. definesc cererile incidentale ca fiind acele cereri formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare. Or, aşa cum s-a arătat anterior, procesul în cadrul căruia recurenta a formulat cererea pendinte de sesizare a Curţii Constituţionale nu mai era în curs de desfăşurare, dezbaterile fiind închise înaintea depunerii cererii.
Această reglementare reprezintă o garanţie a respectării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, recunoscută în mod constant în doctrină şi în practica judiciară chiar şi în condiţiile în care, spre exemplu, în C. proc. civ. din 1865 o asemenea prevedere nu exista.
În acest context, îndeplinirea celorlalte condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu mai poate fi analizată, deoarece lipseşte premisa existenţei unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti.
Neputând fi negată împrejurarea că regimul excepţiei de neconstituţionalitate are în vedere şi interesul public ca un text de lege defectuos să poată fi oricând reparat, aşa cum susţine recurenta, aceasta nu are drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor imperative referitoare la momentul până la care un act procesual poate fi îndeplinit.
Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva încheierii din 16 noiembrie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători.
