În contextul în care reclamanta nu a formulat plângere penală pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă şi, deci, nu a avut calitatea de persoană vătămată în procesul penal, ci doar pe aceea de martor, declaraţiile făcute, în faza de urmărire penală, în sensul că nu are pretenţii civile faţă de autorul faptei ilicite nu puteau valora o exprimare a poziţiei de parte civilă, pentru ca apoi să i se opună irevocabilitatea renunţării și deci, inadmisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală promovată la instanța civilă prin care s-ar tinde la valorificarea acelorași pretenții.
Aceasta, întrucât pretenţii civile în procesul penal poate formula doar persoana vătămată sau succesorii acesteia [conform art. 19 alin. (2) C.pr.pen.], care exercită acţiunea civilă, dobândind astfel calitatea de parte civilă (art. 84 C.pr.pen.). Numai din poziţia de parte civilă, dobândită în condiţiile legii, se putea manifesta un act de dispoziţie, în sensul renunţării la pretenţii, asupra căruia ulterior să nu se mai poată reveni, astfel cum statuează dispoziţiile art. 22 alin. (3) C.pr.pen. Opunând reclamantei irevocabilitatea renunţării dedusă din prevederile art. 22 alin. (3) C.pr.pen., instanţele fondului au aplicat norma legală unei situaţii ce nu se circumscria ipotezei acesteia, având în vedere că în dosarul penal, participarea reclamantei s-a făcut în calitate de martor, poziţie din care nu se putea constitui parte civilă, pentru ca apoi să se pună problema modalităţii în care şi-ar fi putut reevalua pretenţiile civile.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, Secţia civilă la data de 22.06.2016 reclamanta A. A solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și cu intervenientul forțat B., obligarea pârâtului la plata sumei de 230.000 lei cu titlu de daune morale și la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii până la plata efectivă a despăgubirilor.
Intervenientul forțat a solicitat introducerea în cauză a chemaților în garanție C., SC D. SRL și Consiliul Judeţean Mureş.
Prin sentinţa din 28.11.2017 Tribunalul Mureş-Secţia civilă a respins acțiunea reclamantei A., formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii și cu intervenientul forțat B.; a respins cererea de chemare în garanție formulată de intervenientul forțat în contradictoriu cu chemații în garanție C., D. SRL și Consiliul Judeţean Mureş.
Prin decizia din 31.01.2019 Curtea de Apel Târgu Mureş-Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Târgu Mureş a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, reclamanta A., formulând următoarele critici:
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, soluţia procurorului de încetare sau neîncepere a urmăririi penale, indiferent de motiv, nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, astfel încât o acţiune civilă având ca temei răspundere civilă delictuală este posibilă, fără a putea fi oprită de împăcarea părţilor, câtă vreme aceasta nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal pe acest considerent, în sensul art. 28 Cod procedură penală. Potrivit art. 1365 Cod civil, instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori vinovăţia autorului faptei;
Împăcarea părţilor în procesul penal nu poate avea drept consecinţă exonerarea societăţii de asigurare de obligaţia de a plăti victimei accidentului despăgubirile cuvenite pentru prejudiciul material şi moral suferit;
Potrivit art. 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, dacă accidentul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă şi în situaţia în care acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor, împăcarea neregăsindu-se printre cazurile prevăzute de art. 27 din ordin, pentru care asigurătorul nu datorează despăgubiri;
Pretenţiile reclamantei sunt pe deplin justificate, întrucât aceasta a suferit vătămări corporale ce au necesitat 40-45 zile de îngrijiri medicale şi tratament de durată.
Intimata-chemată în garanţie C. A formulat întâmpinare, arătând că hotărârea atacată este temeinică şi legală, soluţia fiind pronunţată în raport de obiectul
cererii, al probatoriului administrat şi al documentelor justificative aflate la dosarul cauzei.
Întrucât reclamanta A. a arătat că nu mai are nicio pretenţie materială prezentă sau viitoare, sunt incidente dispoziţiile art. 22 Cod procedură penală, potrivit cărora partea civilă nu poate reveni asupra renunţării şi nu poate introduce acţiune la instanţa civilă pentru aceleaşi
pretenţii. Intimatul chemat în garanţie Consiliul Judeţean Mureş a formulat întâmpinare, arătând
că, în condiţiile în care recurenta a declarat, în cadrul cercetării penale, la data de 27.09.2013, iar ulterior la data de 06.08.2014, că nu are pretenţii faţă de intervenientul forţat (care a condus autovehiculul la data producerii accidentului), în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 20 alin. (4) şi art. 22 Cod procedură penală.
Susţinerile recurentei referitoare la prejudiciul moral nu îşi găsesc suport probator în actele dosarului, expertiza psihiatrică concluzionând în sensul că aceasta nu este afectată psihic- emoţional de producerea accidentului rutier.
Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, ca organism de plată a despăgubirilor – Direcţia Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii, a formulat întâmpinare, arătând că acesta nu este asigurător de răspundere civilă, nu încheie poliţe RCA, nu are legătură cu persoana vinovată de producerea accidentului, iar rolul său este acela de a garanta protejarea victimelor dacă la data producerii accidentului nu este încheiată o poliţă RCA. A solicitat respingerea recursului.
Intimatul-intervenient B. A formulat întâmpinare, învederând următoarele aspecte:
Hotărârea atacată este temeinică şi legală, iar recurenta reiterează aspectele de nelegalitate invocate prin memoriul de apel; – În cauză nu este vorba de o împăcare a părţilor pe latură penală, ci de o renunţare la pretenţiile civile, afirmaţie formulată de recurentă în faza de urmărire penală, unde a arătat că nu are faţă de
Motivarea instanţei de fond a avut în vedere desistarea acesteia pe latura civilă a cauzei, iar nu pe cea penală, prin memoriul de recurs, dar şi prin cel de apel, s-au invocat alte prejudicii decât cele invocate prin acţiunea introductivă, aspect ce echivalează cu o modificare a cererii de chemare în judecată. Recurenta nu a solicitat despăgubiri materiale, ci doar despăgubiri morale derivate dintr-o serie de vătămări corporale care i-ar fi afectat iremediabil modul de viaţă, prin memoriul de recurs şi cel de apel fiind invocate alte prejudicii decât cele menţionate în cererea de chemare în judecată, aspect ce echivalează cu o modificare a acţiunii introductive. Reclamanta nu a dovedit existenţa unui prejudiciu, iar din expertiza tehnică efectuată în cauza penală se reţine că intervenientului forţat nu i se poate imputa încălcarea vreunei norme legale, lipsă fiind astfel şi fapta ilicită.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
În mod eronat, soluţia instanţelor fondului s-a bazat pe considerarea atitudinii procesuale a reclamantei, în cadrul dosarului penal, ca fiind una încadrabilă în dispoziţiile art. 20 alin. (4), art. 22 alin. (3) C.pr.pen., texte referitoare la situaţia în care partea civilă din procesul penal renunţă la pretenţiile civile formulate şi nu mai poate reveni asupra acestui act de dispoziție pentru a introduce acţiune la instanţa civilă pentru aceleaşi motive. În speţă, opunerea unui astfel de fine de neprimire acţiunii reclamantei, dedus din irevocabilitatea renunţării la pretenţiile civile formulate în procesul penal, s-a bazat pe o interpretare eronată a normelor procedurale penale raportat la situaţia juridică, în concret, a reclamantei. Astfel, potrivit art. 20 alin. (4) C. Pr. Pen., în cazul nerespectării vreuneia din condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) – referitoare la cerinţele constituirii de parte civilă, până la începerea cercetării judecătoreşti, în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi probelor pe care se întemeiază – persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în procesul penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă.Potrivit art. 22 alin. (3) C. Pr. Pen., „partea civilă nu poate reveni asupra renunţării şi nu poate introduce acţiune la instanța civilă pentru aceleaşi pretenţii”.
Or, în dosarul penal reclamanta nu a avut calitatea de persoană vătămată, în contextul în care aceasta nu a formulat plângere penală pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) C. Penal (aspect consemnat în Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, dos. nr. x/P/2014), ci doar pe aceea de martor, calitate în care a şi dat declaraţii, în faza de urmărire penală.
Astfel fiind, raportat la această calitate procesuală, declaraţiile făcute în sensul că nu are pretenţii civile faţă de intervenientul forţat B. Nu puteau valora o exprimare a poziţiei de parte civilă, pentru ca apoi să i se opună reclamantei irevocabilitatea renunţării și deci, inadmisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală promovată la instanța civilă prin care s- ar tinde la valorificarea acelorași pretenții.
Aceasta întrucât pretenţii civile în procesul penal poate formula doar persoana vătămată sau succesorii acesteia (conform art. 19 alin. 2 C.pr.pen.), care exercită acţiunea civilă, dobândind astfel calitatea de parte civilă (art. 84 C.pr.pen.). Numai din poziţia de parte civilă, dobândită în condiţiile legii, se putea manifesta un act de dispoziţie, în sensul renunţării la pretenţii, asupra căruia ulterior să nu se mai poată reveni, astfel cum statuează dispoziţiile art. 22 alin. (3) C. Pr. Pen.
Opunând reclamantei irevocabilitatea renunţării dedusă din prevederile menţionate, ale art. 22 alin. (3) C.pr.pen., instanţele fondului au aplicat norma legală unei situaţii ce nu se circumscria ipotezei acesteia, având în vedere că, astfel cum s-a menționat în dosarul penal, participarea reclamantei s-a făcut în calitate de martor, poziţie din care nu se putea constitui parte civilă, pentru ca apoi să se pună problema modalităţii în care şi-ar fi putut reevalua pretenţiile civile.
Ca atare, este corectă susţinerea recurentei-reclamante conform căreia nu i se putea opune, pentru a se trage concluzia inadmisibilităţii acțiunii, o soluţie de neîncepere a urmăririi penale pentru lipsa plângerii prealabile – întrucât o asemenea soluție nu este asimilabilă, prin efectele ei, celor produse de autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil, potrivit art. 28 C.pr. penală
În privinţa dispoziţiilor invocate, ale art. 1365 C.civ. – „instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite” – ele pot justifica într-adevăr, a fortiori, lipsa de consecinţe a soluţiei din penal asupra admisibilităţii acţiunii civile în speţă. Astfel, dacă legiuitorul a reglat, în raporturile dintre jurisdicţia civilă şi cea penală, modalitatea în care se produc efectele autorităţii de lucru judecat, în sensul nerecunoaşterii opozabilității unor asemenea dezlegări jurisdicționale asupra prejudiciului ori a vinovăţiei atunci când există o hotărâre judecătorească de achitare sau de încetare a procesului penal, cu atât mai mult un astfel de efect nu se poate produce în situaţia unei ordonanţe a procurorului care constată lipsa plângerii prealabile pentru infracţiunea producătoare de prejudicii pe latură civilă (ca atare, imposibilitatea începerii urmăririi penale şi deci, a valorificării în vreun fel a pretenţiilor civile în cadrul respectivei proceduri).
În consecinţă, decizia atacată, care a confirmat soluţia de primă instanță, considerând incidente prevederile art. 22 alin. (3) C. Pr. Penală, pentru a trage concluzia inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală, este eronată, bazată pe aplicarea unor texte de lege lipsite de incidenţă la speţă.
Ca atare, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., coroborat cu art. 497 C.pr.civ., recursul a fost admis, a fost casată decizia atacată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, cu luarea în considerare a aspectelor care vizează fondul raportului litigios dedus judecății.
Partajează acest conținut:
