În ceea ce priveşte recunoașterea faptelor, Institutul Național al Magistraturii a notat câteva aspecte pe marginea acestei teme, menționând și motivele pentru care făptuitorii aleg cum și de ce să recunoască sau nu faptele.
Când recunoașterea e sinceră, făptuitorul colaborează cu organele judiciare, contribuind la aflarea adevărului în cauză. În practică, nu rare sunt cazurile în care, din diverse motive, făptuitorii cooperează încă de la prima declarație, probatoriul fiind chiar întărit apoi prin efectuarea unor noi procedee probatorii rezultate chiar din informațiile oferite de aceştia. Mai mult decât atât, au fost situații când făptuitorul s-a autodenunțat organelor judiciare. De aceea, nu trebuie să mire faptul că unii făptuitori recunosc în mod sincer săvârşirea infracțiunii.
Motivele recunoaşterilor sincere sunt variate. Poate interveni remuşcarea, care se produce de regulă extraprocesual, anterior audierii, şi poate sta la baza formulării unui autodenunț sincer. Remuşcarea poate privi săvârşirea faptei însine, dar se poate produce şi în situația în care, în urma unui probatoriu firav, este cercetat sau arestat un nevinovat. Practica cunoaşte diverse situații în care, cu prilejul săvârşirii unor acțiuni violente de către o persoană aparținând unui grup, pe baza unor identificări greşite de persoane realizate de martori, a fost arestată altă persoană (inocentă) din grupul autorului. Într-o asemenea situație, autorul s-a prezentat de bunăvoie în fața organelor de urmărire penală, recunoscându-şi vinovăția. Această situație este deseori delicată pentru anchetator, întrucât probele administrate cu ajutorul martorilor contrazic practic recunoaşterea săvârşirii infracțiunii realizată de autor. De aceea, audierea detaliată a acestuia şi refacerea probatoriului, pornind de la detaliile oferite, se impun în mod necesar.
Un alt motiv pentru care infractorii recunosc este nevoia de a se confesa, intervenită în timpul anchetei judiciare. Într-o atare situație, autorul se prezintă în fața organelor judiciare hotărât să mintă, dar anchetatorul, în mod abil, intuind şi speculând impulsul pe care îl are făptuitorul de a discuta cu cineva cu privire la ceea ce s-a întâmplat, îl face să spună adevărul. Atitudinea autorului, de la negare la recunoaştere, se schimbă chiar în timpul declarației (în argoul anchetatorilor se foloseşte expresia „s-a spart”).
Alteori, recunoaşterea sinceră are la bază rațiuni cât se poate de logice care pot consta fie în existența unui probatoriu solid, fie alte aspecte care pot să țină de executarea pedepsei. În general, acest lucru se produce în cazul făptuitorilor mai versați.
Recunoaşterea sinceră poate interveni, în situația unor infractori pauperi, pe baza unor motivații sociale, şi anume faptul că, pe în anumite perioade, consideră că le este mai bine în penitenciar, unde beneficiază de cazare şi masă, decât în afara lui. Există inclusiv infractori care săvârşesc o faptă penală minoră şi se lasă imediat prinşi, tocmai pentru a intra în penitenciar (uneori însă acest fapt se întâmplă şi din dorința de a nu fi descoperiți cu privire la o infracțiune mai gravă, pe care au săvârşit-o relativ în aceeaşi perioadă).
Alte motive ale recunoaşterii sincere pot fi vanitatea, orgoliul sau chiar dorința de a ieşi în evidență – spre exemplu, condamnații pe viață care recunosc şi alte fapte pe care le-au săvârşit în timpul cât erau în libertate şi pentru care încă nu au fost condamnați.
Una dintre greşelile cele mai frecvent întâlnite în cazul recunoaşterilor sincere este consemnarea superficială a declarațiilor. Trebuie însă plecat de lapremisa că autorul infracțiunii este „martorul” cel mai bun, pentru că el ştie cel mai bine ceea ce s-a întâmplat în realitate. De aceea, trebuie consemnate inclusiv cele mai mici detalii despre datele şi informațiile pe care le furnizează persoana audiată. Pericolul pe care îl prezintă luarea unor declarații scurte, redactate la modul general, este o retractare ulterioară – de cele mai multe ori în fața instanței de judecată, sub pretextul nereal al unor presiuni care au fost exercitate în faza de urmărire penală.
Pot exista mai multe motive pentru care există asemenea reveniri în declarații. Unul din motive poate fi răzgândirea, care se produce în urma unor calcule personale sau în urma sfaturilor apropiaților. Cu alte cuvinte, după finalizarea audierii, făptuitorul cercetat în stare de libertate, reîntors în mediul său social sau familial, se consultă cu prieteni apropiați sau rude, care fac o adevărată evaluare a situației şi ajung la concluzia că îi era mai favorabilă o nerecunoaştere, din punct de vedere juridic. O situație similară este aceea în care, după audiere, autorul este arestat preventiv, iar colegii de celulă sunt cei care, de această dată, îl sfătuiesc să aibă altă atitudine. În alt context, revenirea în declarații poate avea loc deoarece pe parcursul cercetărilor făptuitorul îşi angajează un alt avocat, care are o altă strategie de apărare.
Contracararea riscului retractării se face în primul rând prin audierea minuțioasă şi consemnarea detaliată a declarației, prin înregistrarea audio-video şi prin efectuarea unei reconstituiri amănunțite imediat după finalizarea declarației de recunoaştere.
Recunoașterea parţial sinceră este atunci când făptuitorul, chiar dacă recunoaşte în linii mari săvârşirea infracțiunii, ascunde totuşi anumite detalii, din acest motiv declarația sa neputându-se caracteriza prin sinceritate totală. Aceste recunoaşteri parțial sincere au la rândul lor drept cauze diverse situații care pot interveni în raport cu persoana audiată.
În unele situații, autorul, deşi recunoaşte fapta pe care a săvârşit-o, ascunde motivul adevărat pentru care a acționat. Spre exemplu, în cazul unui omor săvârşit prin lovirea victimei cu autoturismul, autorul poate recunoaşte că s-a aflat la volan, dar va menționa că lovirea a fost accidentală, nu intenționată, întrucât o recunoaştere total sinceră ar putea conduce la reținerea infracțiunii de omor şi nu doar o ucidere din culpă. Asemănător, în practică, au existat situații când autorul unor agresiuni asupra unui minor a ascuns adevăratul mobil, care avea o natură sexuală, fiindu-i teamă de o reacție publică negativă, susținând că adevăratul mobil a fost tâlhăria.De asemenea, în legătură cu unele infracțiuni contra patrimoniului, unii autori, deşi recunosc sustragerea, nu oferă detalii referitoare la locul unde au ascuns anumite bunuri, în speranța că după ieşirea din penitenciar vor putea să beneficieze de ele, încercând să evite astfel confiscarea sau restituirea către victimă.
Alteori, tăcerea poate avea la bază încercarea de a ascunde existența unui alt participant la săvârşirea infracțiunii. În aceste situații, pentru a obține o recunoaştere totală, organul judiciar va încerca să convingă făptuitorul că este în interesul său ca, odată făcut pasul recunoaşterii, să ducă până la capăt ceea ce a început, prin menționarea tuturor detaliilor, pentru a putea beneficia de toate aspectele juridice favorabile. Nu în toate situațiile va fi simplu. În exemplul de mai sus, dacă coparticipantul la infracțiune pe care autorul îl ascunde este chiar fratele său, în cvasitotalitatea cazurilor nu îl va deconspira.
Recunoașterile nesincere (falsele recunoașteri)
Deşi la prima vedere existența unor asemenea situații ar părea neverosimilă, în practică există şi astfel de situații, chiar dacă ele nu sunt frecvente.
O primă situație este aceea în care, inițial, făptuitorul recunoaşte în mod sincer săvârşirea unei infracțiuni la care a participat. Ulterior (de cele mai multe ori în timp ce se află în arest preventiv), în scopul de a beneficia de îngăduința organelor judiciare sau de a avea anumite facilități, după realizarea unor calcule juridice despre cuantumul pedepsei pe care ar putea-o primi şi în conivență cu anchetatori care doresc să se evidențieze cu orice preț, recunoaşte şi fapte cu acelaşi mod de operare, pe care în realitate nu le-a săvârşit. Alteori, recunoaşterea falsă poate să intervină din cauza unor probleme psihice ale unei persoane – au existat situații în care la infracțiuni foarte mediatizate s-au prezentat la organele judiciare persoane care au menționat că sunt autori ai infracțiunii însă, în urma discuțiilor cu acestea şi verificărilor efectuate, s-a stabilit că altcineva este autorul şi că autodenunțătorul avea probleme de sănătate mintală.
În alte cazuri, recunoaşterea mincinoasă poate avea la bază altruismul. Spre exemplu, cazul iubitei autorului care, pentru a-l exonera pe acesta de răspunderea pentru un accident de circulație săvârşit în timp ce se afla sub influența băuturilor alcoolice, ia asupra ei fapta respectivă. Un alt exemplu îl constituie recunoaşterea făcută de părintele aflat la o vârstă înaintată a fapteial cărei autor este copilul său care răspunde penal. De asemenea, recunoaşterea făcută de minorul care nu răspunde penal a faptei părintelui său.
Practica a mai scos la iveală cazuri privind recunoaşterea mincinoasă a unei infracțiuni mai uşoare ca alibi pentru infracțiunea săvârşită, recunoaşterea mincinoasă în scopul schimbării locului de detenție, recunoaşterea falsă în urma constrângerii realizate de adevăratul autor, recunoaşterea nereală în urma unei „judecăți” paralele (staborul, de exemplu) sau, foarte rar, chiar şi falsa convingere a unei persoane că ea este cea care a săvârşit infracțiunea11.
Din păcate, practica a oferit şi exemple de false recunoaşteri în urma exercitării cu rea-credință a funcției de unii anchetatori.
Recunoaşterile neadevărate pot fi combătute prin folosirea, în special, a probatoriului tehnico-ştiințific, audierea detaliată, audierea repetată sau efectuarea unor reconstituiri detaliate cu persoana care face recunoaşterea (în cele mai multe cazuri, la fața locului, făptuitorul nu va putea da toate detaliile care l-ar fi putut să pară
Nerecunoașterea sinceră vizează situația în care o persoană este bănuită de săvârşirea unei infracțiuni, iar declarația sa este o declarație de negare sinceră. Pentru a nu ajunge la o trimitere în judecată sau condamnare nedreaptă, organele judiciare vor trebui să analizeze cu atenție în timpul declarației limbajul nonverbal şi limbajul verbal, care vor prezenta indicii de sinceritate, dacă e posibil să facă o reconstituire, să verifice urgent eventualele alibiuri invocate şi să pună în valoare declarația prin reportare la probatoriul tehnic şi ştiințific. În cazul în care o asemenea persoană este trimisă în judecată şi apoi condamnată, va exista o eroare judiciară.
Nerecunoașterea nesinceră reprezintă situația, frecvent întâlnită în practică, în care autorul faptei neagă acuzațiile care i se aduc.
Motivele nerecunoaşterii pot fi instinctul de autoconservare (teama de pedeapsă), inexistența unui probatoriu suficient, dorința de a nu dezvălui identitatea altor participanți, dorința de a nu atrage oprobriul public sau, de multe ori, în ciuda unui probatoriu foarte solid, o inteligență scăzută.
Partajează acest conținut:
