Hotărârea judecătorească definitivă pronunțată de o instanţă specializată pentru soluționarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale nu are putere de lucru judecat în cauza având ca obiect anularea unei hotărâri a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în ceea ce privește existenţa sau inexistența faptei de discriminare, având însă relevanță cu privire la situația de fapt reţinută.
Astfel, cum în speţă nu au existat repetate schimbări ale locului muncii angajatului, ci doar încercarea angajatorului de a pune în executare o unică decizie de delegare – care a fost împiedicată de chiar comportamentul angajatului (consemnat ca atare de către instanţa de dreptul muncii prin hotărârea prin care a constatat legalitatea deciziei de delegare) – nu poate fi reţinută existenţa unui abuz din partea angajatorului, care are dreptul de apreciere asupra oportunității admiterii/ respingerii cererilor de delegare/ transfer, toate acestea conducând la concluzia că angajatorul a făcut dovada solicitată de disp. art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000 republicată, privind inexistența încălcării principiului egalității de tratament.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B, anularea Hotărârii nr.76/06.02.2019, emisă de pârât.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa din 6 noiembrie 2019, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Societatea A SA, invocând motivul de casare prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă. Recurenta-reclamantă a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a disp. art.2 alin.(1) şi art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000, republicată, arătând că în cauză nu a săvârşit nicio faptă care să constituie discriminare, în sensul dispoziţiilor OG nr.137/2000, republicată.
Decizia de delegare a intimatului-pârât B, de la Autobaza X la Autobaza Y, nu a urmărit discriminarea acestuia în baza criteriului apartenenței sindicale. Se arată că la baza delegării intimatului-pârât a stat solicitarea Direcţiei de Exploatare prin Divizia de Transport Autobuze, în vederea asigurării indicatorilor de parc la nivelul Programului de Transport aprobat.
Solicitarea s-a făcut pentru două persoane, iar intimatul-pârât a motivat refuzul exprimat prin activitatea sindicală.
Recurenta-reclamantă invocă faptul că prima instanţă nu a avut în vedere disp. art.42-44 din Codul muncii, conform cărora delegarea este un act unilateral al angajatului, este o măsură obligatorie, acordul salariatului nu este necesar, întrucât delegarea avea loc la o subunitate proprie.
În plus, recurenta-reclamantă arată că decizia de delegare a fost contestată la Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal a VIII-a, instanţa pronunţând o hotărâre de respingere a cererii, arătându-se că actul contestat nu reprezintă o decizie de modificare a raporturilor de muncă în funcţie de apartenenţa sindicală a salariatului.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării solicită respingerea recursului ca nefondat, susţinând că Decizia din 08.10.2018 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale nu afectează legalitatea deciziei sale.
După analiza Înaltei Curți prealabil expunerii considerentelor deciziei de recurs, că prima instanţă a susţinut că reclamanta a recunoscut faptele, dar nu a considerat că delegarea salariatului a fost discriminatorie pe baza criteriului apartenenței sindicale.
S-a mai reţinut că angajatorul a insistat să îl delege pe pârât, deşi altor salariaţi le-au fost respinge solicitări similare, iar susţinerile reclamantului referitoare la necesitatea obiectivă a delegării pârâtului nu reprezintă o justificare obiectivă a schimbului locului de muncă al acestuia.
Înalta Curte, analizând motivele de nelegalitate invocate prin recursul formulat, urmează să reţină că, potrivit disp. art.2 alin.(1) din OG nr.137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”. Potrivit disp. art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000, republicată: „persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament”.
În speţă, prin Hotărârea CNCD nr.4051/03.08.2017, s-a reţinut că petentul B a considerat discriminatorie delegarea sa de la autobaza X la Autobaza Y, având la bază criteriul apartenenței sindicale, fiind vicepreşedinte de sindicat nereprezentativ.
Recurentul-reclamant în cauza de faţă a depus acte doveditoare, conform art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000, respectiv că cererile de delegare ale altor persoane au fost respinse pentru că autobazele de unde proveneau, altele decât autobaza X, se confruntau cu deficit de personal, iar de la autobaza Y nu exista nicio cerere de transfer la autobazele Z sau DITT – Secţia DITI.
De asemenea, prin adresa nr.284084/11.10.2016 s-a efectuat o primă estimare a necesarului de personal pentru conducătorii de vehicule.
De asemenea, repetatele decizii de delegare ale petentului B sunt justificate prin conduita acestuia, respectiv prin refuzul de a primi deciziile, ca urmare a unor activităţi sindicale, care nu au fost anunţate în prealabil angajatului, pentru a-şi justifica absenţa de la locul de muncă sau prin existenţa unui concediu medical, în perioada emiterii Deciziei de delegare.
Aceste decizii de delegare au fost revocate de angajator, iar Decizia de delegare din 30.06.2017 a fost contestată în instanţă, prin Decizia din 08.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, respingându-se acţiunea ca neîntemeiată.
Înalta Curte constată că hotărârea judecătorească definitivă pronunţată de o instanţa specializată pentru soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale nu are putere de lucru judecat în privinţa existenţei/ inexistenţei discriminării, însă are relevanţă cu privire la situaţia de fapt reţinută, prin care s-a constatat existenţa unor cereri de transfer de la alte autobaze, astfel că situaţiile sunt distincte şi nu pot fi comparate, dar şi inexistenţa unui abuz din partea angajatorului, care are dreptul de apreciere asupra oportunităţii admiterii/ respingerii cererilor de delegare/ transfer.
Astfel, cele constatate prin prezenta decizie de recurs nu contrazic aspectele avute în vedere prin hotărârea judecătorească anterioară, toate acestea conducând la concluzia că recurentul- reclamant din prezenta cauză a făcut dovada solicitată de disp. art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000 republicată, şi anume, inexistenţa încălcării principiului egalităţii de tratament.
Înalta Curte, contrar celor reţinute de prima instanţă, observă că în speţă nu au existat repetate decizii de delegare ale intimatului-pârât, ci doar încercarea angajatului de a pune în executare o unică decizie de delegare, care a fost împiedicată prin atitudinea angajatului însuşi şi invocarea unor motive ce au determinat revocarea actelor emise.
Comportamentul angajatului a fost consemnat prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti care a apreciat în sensul legalităţii Deciziei de delegare din 30.06.2017.
Faţă de acestea, reţinându-se întrunirea motivelor de casare întemeiate pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a constatat că sentinţa atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a disp. art.2 alin.(1) şi art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000 republicată, dispunând, în temeiul disp. art.496 Cod procedură civilă coroborat cu disp. art.20 din Legea nr.554/2004, modificată şi completată, admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea actului atacat.
Partajează acest conținut:
