Jurisprudența ÎCCJ | Retragerea asociatului. Acțiune în pretenții având ca obiect contravaloarea părților sociale cuvenite. Prescripția dreptului material la acțiune

Potrivit dispozițiilor art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile sale sociale, se stabilesc prin acordul asociaţilor ori de către un expert desemnat de aceştia, sau, în caz de neînţelegere, de tribunal.

Din interpretarea textului de lege rezultă că legiuitorul, atunci când a reglementat condițiile retragerii asociaților din societate a avut în vedere principiul libertății convențiilor, acordând asociaților dreptul de a reglementa desocotirea dintre ei pe cale amiabilă, prin acordul unanim manifestat printr-o hotărâre sau de către un expert desemnat de aceștia, fie pe cale judecătorească.

Astfel, faptul că asociații au hotărât ca stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite asociatului retras să fie făcută prin recurgerea la un expert desemnat de aceștia nu reprezintă nici o încercare de împăcare a părților, nici o procedură prealabilă prevăzută de lege, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 2532 alin. (1) pct. 7 C. civ. în privința suspendării cursului prescripției dreptului material la acțiune, ci reprezintă o modalitate prevăzută de lege pentru efectuarea desocotirii.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 693 din 23 martie 2021

Prin sentinţa civilă nr. 1658/2018 din 23 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei suma de 1.872,25 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1658/2018 din 23 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, a declarat apel reclamantul A., solicitând, în principal, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în temeiul 480 alin. 3 C. proc. civ., iar, în subsidiar, în măsura în care nu se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 184/2019 din 1 aprilie 2019, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, a respins apelul declarat de apelantul A., împotriva sentinţei civile nr. 1658 din 23 octombrie 2018 în dosarul nr. x/1285/2018 al Tribunalului Specializat Cluj; a fost obligat apelantul să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 1057,82 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

La 22 mai 2019, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 184/2019 din 1 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, prin care a solicitat, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 480 alin. 3 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi a sentinţei civile nr. 1658/2018 din 23 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată către instanţa de fond, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial.

Astfel, susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente în speţă prevederile art. 2532 alin. l pct. 7 C. civ.; or, în baza acestui text legal se impunea suspendarea termenului prescripţiei pentru perioada în care a operat cazul de suspendare, deşi nu mai mult de 3 luni de la intervenirea acestuia.

Raportat la considerentele deciziei atacate, recurentul invocă faptul că instanţa de apel, deşi a reţinut că momentul naşterii în favoarea sa a dreptului de a fi despăgubit, conform art. 226 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, este data de 27.02.2015, în ciuda acestui fapt nu i-a recunoscut posibilitatea realizării efective a dreptului legal prevăzut, rezumându-se pur şi simplu la analiza momentului naşterii dreptului acestuia şi ignorând cu desăvârşire momentul la care recurentul a devenit în imposibilitate de a-şi realiza în mod efectiv acest drept.

Arată că intervalul cuprins între adoptarea hotărârii asociaţilor şi cel al realizării raportului de expertiză reprezintă o încercare de împăcare a părţilor, de rezolvare amiabilă a unei situaţii potenţial litigioase, sens în care părţile au apelat la întocmirea unui raport de expertiză extrajudiciară în vederea determinării sumei datorate.

Împrejurarea că, prin raportul de expertiză extrajudiciară, a fost stabilită o situaţie evident abuzivă şi neancorată în realitate şi contestarea acestei sume de către recurent nu face decât să confirme faptul că încercarea de împăcare a părţilor nu a fost una fructuoasă.

În acest context, temeiul legal pentru care recurentul consideră că a operat suspendarea cursului prescripţiei se regăseşte în textul art. 2532 C. civ., potrivit căruia prescripţia se suspendă „în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii sau contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă (…) încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri (…). „

La 25 iulie 2019, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului în principal ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat, precum şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, intimata invocă dispoziţiile art. 226 alin. l lit. c) şi alin. 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora hotărârile ce ţin de retragerea asociaţilor, inclusiv despăgubirea acestora, sunt supuse numai apelului, precum şi prevederile art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013.

Totodată, intimata nu şi-a exprimat acordul ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii invocată de intimată şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Analizând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că nu este fondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Instanţa de recurs reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă pretenţiile reclamantului A., în calitate de fost asociat, formulate în contradictoriu cu B. S.R.L., pentru suma de 250.000 euro, reprezentând contravaloarea părţilor sociale. După cum a reţinut şi instanța de apel, prin hotărârea asociaţilor B. S.R.L. nr. 1 din 27.02.2015 s-a aprobat retragerea din societate a reclamantului, în temeiul art. 226 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 31/1990. La momentul adoptării hotărârii, asociaţii au stabilit că drepturile recurentului-reclamant se vor stabili de un evaluator autorizat, care va fi desemnat de comun acord de asociaţi.

Recurentul-reclamant susține că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2532 alin. 1 pct. 7 C. civ., potrivit cărora prescripţia se suspendă „în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă (…) încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri (…)”.

În acest context, instanța supremă reține că, potrivit art. 226 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, „Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile sale sociale, se stabilesc prin acordul asociaţilor ori de către un expert desemnat de aceştia, sau, în caz de neînţelegere, de tribunal”.

Din interpretarea textului de lege rezultă că legiuitorul, când a reglementat condițiile retragerii asociaților din societate a avut în vedere, pe de o parte, principiul libertății convențiilor, acordând asociaților dreptul de a reglementa desocotirea dintre ei pe cale amiabilă, prin acordul unanim manifestat printr-o hotărâre sau de către un expert desemnat de aceștia, fie pe cale judecătorească. Așadar art. 226 din Legea nr. 31/1990 reglementează și un remediu juridic pentru asociatul retras din societate în situația în care părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă cu privire la despăgubirile la care are dreptul asociatul retras.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că modalitatea în care recurentul-reclamant și foștii asociați au ales să stabilească cuantumul despăgubirilor nu reprezintă o încercare de împăcare a părților, ci o modalitate prevăzută de lege pentru efectuarea desocotirii, așa cum reiese din dispozițiile art. 226 alin. 3 din Legea nr. 31/1990.

Totodată, modalitatea de stabilire a despăgubirilor prin recurgerea la un expert nu reprezintă o procedură prealabilă prevăzută de lege. O procedură prealabilă presupune obligația părții, stabilită convențional sau prin lege, de a urma o anumită procedură înainte de a se adresa instanței. Or,  faptul că art. 226 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 stabilește proceduri alternative pentru desocotire în cazul retragerii asociatului din societate, reprezintă o aplicare a principiului de drept civil potrivit căruia orice drept civil se poate desocoti între părți pe cale amiabilă sau, în caz de neînțelegere, prin instanță.