Articol incident: C. pen., art. 257
Fapta de a ameninţa cu folosirea violenţei un poliţist şi fapta de a lovi un poliţist, producându-i leziuni traumatice care au necesitat 6-7 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, ambii aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, întrunesc elementele de tipicitate ale unei infracţiuni de ultraj prevăzute în art. 257 alin. (1) şi (4) raportat la art. 206 alin. (1) C. pen. şi ale unei infracţiuni de ultraj prevăzute în art. 257 alin. (1) şi (4) raportat la art. 193 alin. (2) C. pen., în concurs. – I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 84/RC din 5 martie 2020
I. Prin sentinţa penală nr. 57 din 3 aprilie 2019 pronunţată de Judecătoria Câmpina, în temeiul art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.
În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.
În temeiul art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie, care se va executa dacă pedeapsa principală va deveni executabilă.
În baza art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.
În temeiul art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.
În baza art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie, care se va executa dacă pedeapsa principală va deveni executabilă.
În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat sporul de două luni, stabilindu-se pedeapsa rezultantă de 1 an şi 2 luni închisoare.
În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.
În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus condamnatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze un program de reintegrare socială desfăşurat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul uneia dintre următoarele două instituţii: Primăria B. sau Centrul de Îngrijire şi Asistenţă pentru Persoane cu Handicap C., pe o perioadă de 120 de zile.
În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. raportat la art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.
În baza art. 45 alin. (5) C. pen. raportat la art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie, care se va executa dacă pedeapsa principală va deveni executabilă.
II. Prin decizia nr. 850 din 7 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de procuror împotriva sentinţei penale nr. 57 din 3 aprilie 2019 pronunţată de Judecătoria Câmpina, privind pe inculpatul A. şi, în consecinţă:
S-a desfiinţat în parte sentinţa, în latură penală şi s-a pronunţat o nouă hotărâre, în sensul că s-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 91-93 C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi s-a dispus executarea acesteia în regimul prevăzut în art. 60 C. pen.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
III. Împotriva deciziei nr. 850 din 7 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie.
În susținerea recursului declarat, a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
IV. Examinând recursul în casație, se constată că acesta nu este fondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel.
În argumentarea incidenţei cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a susţinut, în esenţă, că faptele săvârşite nu sunt prevăzute de legea penală, respectiv că fapta astfel cum a fost descrisă nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de ultraj, impunându-se achitarea sa, faţă de probatoriile administrate în cauză.
Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor de ultraj prevăzute în art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) C. pen. și art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) C. pen.
În cauză, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor de ultraj, pentru care a fost condamnat inculpatul, corespund faptei reţinute în concret în sarcina sa:
Astfel, s-a reţinut, pe baza probelor, că, în noaptea de 19/20 decembrie 2016, inculpatul l-a lovit pe D., poliţist aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, provocându-i leziuni traumatice ce au necesitat 6-7 zile de îngrijiri medicale, elemente care se suprapun textului de incriminare al infracțiunii de ultraj.
Pe fondul agresivității verbale la adresa celor doi agenţi de poliţie care s-au prezentat în urma sesizării soţiei sale – că a fost agresată fizic şi verbal de inculpat, în prezenţa copilului minor -, inculpatul a aplicat o lovitură cu capul în gură agentului de poliţie D., producându-i leziuni traumatice care au necesitat 6-7 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, iar faţă de celălalt agent de poliţie, E., a adresat ameninţări cu folosirea violenţei. În aceste condiții, cei doi agenți nu au acționat abuziv, ci în conformitate cu prevederile art. 38 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţei Române, prezentându-se la domiciliul comun al inculpatului şi al soţiei sale, la solicitarea acesteia din urmă.
Prezenţa poliţiei la locuinţa inculpatului şi pătrunderea în domiciliul comun a fost justificată de sesizarea soției inculpatului și în conformitate cu prevederile legale. În consecință, acțiunea inculpatului de amenințare și lovire a celor doi agenți de poliție, aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, corespunde textului legal de incriminare a faptei de ultraj, în modalitățile normative reținute de instanțe.
De altfel, se constată că fondul criticii formulate pe calea recursului în casaţie – că fapta nu există, întrucât a fost o pătrundere abuzivă, ilegală a agenților de poliție – porneşte de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.
Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 850 din 7 octombrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
Partajează acest conținut:
