Contract de credit. Rambursarea anticipată a creditului. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unor clauze din contract. Condiţii şi efecte din perspectiva efectelor sancţiunii nulităţii absolute
Articole incidente: Legea nr. 193/2000, art. 6, art. 7, art. 13 | Directiva nr. 93/13, art. 2 lit. b)
Faptul că în cuprinsul art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000 legiuitorul a reglementat efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, fie în sensul derulării în continuare a contractelor după anularea parţială a acestora, fie în sensul rezilierii, cu posibilitatea stabilirii răspunderii în forma daunelor-interese, nu poate fi considerat a semnifica inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 contractelor ce nu se mai află în executare, urmare rambursării anticipate.
Nu este relevantă, sub aspectul aplicării Legii nr. 193/2000, împrejurarea că la data formulării acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unor clauze contractuale contractele încheiate cu banca încetaseră, ca urmare a rambursării anticipate a creditelor, deoarece, în raport cu efectele sancţiunii nulităţii absolute, caracterul abuziv al unor clauze poate fi invocat oricând, iar nu doar în privinţa unui contract în derulare. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1987 din 15 octombrie 2020
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 10 decembrie 2014, sub numărul x/3/2014, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., Ș., T. și alții au chemat în judecată pârâta Ț. S.A., solicitând instanţei:
– să constate caracterul abuziv al clauzelor din convenţiile de credit încheiate de reclamanţi, în calitate de consumatori, precum şi din actele adiţionale, aşa cum sunt acestea identificate în Anexa 1 coloana H la prezenta cerere, respectiv:
- – I.1. clauza referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare (clauză ce se regăseşte la pct. 5 lit. a din Condiţiile Speciale, precum şi la art. 1, 2, 3 din actele adiţionale specificate în Anexa 1 coloana G);
- – I.2. clauza care dă dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat, în situaţia în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte orice obligaţie din contract (regăsită în Convenţiile de credit la art. 8.1 lit. b), c) şi d) din Condiţiile Generale);
- – ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv a clauzelor mai sus arătate, să se constate nulitatea absolută a acestora;
- – să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, cuantumul provizoriu al acestora fiind precizat în Anexa nr.1 coloana i) la prezenta cerere, până la data sesizării instanţei, precum şi în continuare, până la momentul eliminării comisionului de risc/administrare;
- – obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 17 februarie 2015 pârâta Ț. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat disjungerea cererilor din prezenta cauză şi formarea unor cauze distincte, pentru fiecare reclamant în parte.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 7252 pronunţată la data de 18 decembrie 2015 în dosarul nr. x/3/2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţii rămaşi în proces, respectiv E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., Ș. şi T., în contradictoriu cu pârâta Ț. S.A.
A constatat caracterul abuziv al clauzelor din convenţiile de credit încheiate de reclamanţii rămaşi în proces, precum şi din Actele Adiţionale, referitoare la comisionul de risc, redenumit, şi la declararea scadenţei anticipate a creditului.
A constatat nulitatea absolută a acestor clauze şi a dispus restituirea sumelor încasate cu acest titlu către reclamanţii rămaşi în proces E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., Ș. şi T.
A luat act de renunţările la judecată formulate de reclamanţii A. şi B., a redus cuantumul onorariului de avocat la suma de 7.000 lei şi a obligat pârâta la acest cuantum.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, la data de 7 aprilie 2017, pârâta Banca V. S.A. (fostă Ț. S.A.), calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 342/A pronunţată la data de 13 februarie 2018 în dosarul nr. x/3/2014, în baza art. 463 C. proc. civ., instanţa de apel a luat act de renunţarea apelantei-pârâte Banca V. S.A. la judecarea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 7252 din data de 18 decembrie 2015 pronunţate în dosar de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi E., F., G., J., K., M., S., Ș., T., N., P. şi R.
A obligat apelanta-pârâtă la plata, către fiecare dintre intimaţii-reclamanţi E., G., K., T. şi Ș. a câte 545,88 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
A admis apelul formulat de pârâta Banca V. S.A. împotriva sentinţei civile mai sus menţionate, având ca obiect acţiune în constatare, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi H., I., L. şi O.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţii H., I., L. şi O., în contradictoriu cu pârâta Banca V. S.A., ca nefondată.
A obligat intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată astfel: H. şi I. – 220 lei, L. – 1294 lei, O. – 282 lei.
La data de 7 iunie 2018, reclamanţii H., I., L. şi O. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 342/A, pronunţată la data de 13 februarie 2018 în dosarul nr. x/3/2014.
În cadrul recursului, recurenţii-reclamanţi H., I., L. şi O. au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Au criticat decizia recurată, sub un prim aspect, pentru încălcarea şi aplicarea greşită dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000.
Au arătat că, potrivit art. 1 alin. 3 din legea mai sus menţionată, se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, astfel că răspunderea pârâtei, în calitate de profesionist, pentru introducerea de clauze abuzive în convenţiile de credit încheiate cu recurenţii, în calitate de consumatori, este o răspundere civilă delictuală, iar nu o răspundere contractuală, cum în mod eronat a apreciat instanţa de apel.
Au susţinut că argumentele instanţei de apel, referitoare la faptul că Legea nr. 193/2000 cuprinde menţiuni privitoare la aplicarea sa, în mod exclusiv, contractelor în derulare, sunt eronate, prin aceste argumente instanţa adăugând la lege, deoarece actul normativ menţionat nu conţine o astfel de prevedere, iar sancţiunea prevăzută de Legea 193/2000 pentru introducerea de clauze abuzive în contractele cu consumatorii este nulitatea absolută.
Astfel, au menţionat că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate ca atare nu vor produce efecte asupra consumatorului.
Or, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a analizat incidenţa art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000, concluzionând că invocarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale se poate face doar în măsura în care contractul este în curs de derulare şi produce efecte juridice.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că menţiunea din actul normativ, potrivit căreia clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, nu poate fi interpretată în sensul că această sancţiune se aplică numai contractelor în curs de executare, deoarece o astfel de interpretare ar duce la lipsirea de efecte a instituţiei nulităţii absolute şi ar înlătura, complet, efectul preventiv al normelor de protecţie a consumatorilor.
În raport cu caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, care instituie sancţiunea nulităţii absolute în privinţa clauzelor abuzive, au considerat că nu poate fi acceptată interpretarea potrivit căreia, sancţiunea urmează a se aplica diferenţiat consumatorilor, în funcţie de stadiul raporturilor contractuale. Au făcut referire la efectul retroactiv al acestei sancţiuni, constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară semnării convenţiei de credit, prin restituirea tuturor sumelor plătite în mod nedatorat în temeiul clauzei instituind comisionul de risc, redenumit.
Au conchis în sensul că, atât timp cât Legea nr. 193/2000 nu exclude de la aplicarea sa consumatorii ale căror contracte de credit şi-au încetat efectele prin rambursarea anticipată, nici instanţa de judecată nu trebuie să procedeze în acest sens.
În acest context, au făcut trimitere la o serie de decizii pronunţate de instanţe, prin care s-a consfințit această interpretare.
Au mai susţinut recurenţii că Legea nr. 193/2000 se aplică atât contractelor cu executare dintr-o dată, cât şi contractelor cu executare succesivă, iar interpretarea instanţei de apel, care a reţinut că, odată încheiat şi, totodată, executat un contract cu executare uno ictu, atacarea clauzelor abuzive şi, respectiv, declararea nulităţii absolute a acestora nu ar mai avea nicio utilitate pentru consumator, ar conduce către privarea acestei categorii de consumatori de protecţia legii.
A făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza C-472/10 Nemzeti Fogyasztovedelmi Hatosag împotriva Invitel Tâvkozlesi Zrt.), în cadrul căreia s-a statuat că anularea clauzelor abuzive trebuie privită ca o sancţiune, pentru că, doar astfel, comercianţii vor fi descurajaţi să aibă un astfel de comportament.
Recurenţii-reclamanţi au precizat că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 193/2000 privesc situaţia în care consumatorul poate solicita rezilierea contractului, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.
Au arătat că reglementarea unui remediu de către legiuitor, pentru cazurile în care consumatorul nu mai doreşte sau nu mai poate continua relaţia contractuală, nu echivalează cu limitarea, de către legiuitor, a aplicării Legii nr. 193/2000 doar în cazul contractelor în care se poate solicita rezilierea, adică a contractelor în curs de executare.
Sub un al doilea aspect, recurenţii reclamanţi au considerat că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000, deoarece, în motivarea deciziei nr. 342 din data de 13 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că legiuitorul a înţeles să protejeze, prin Legea nr. 193/2000, doar interesele consumatorilor care au contracte în derulare, pretinzând că această interpretare rezultă din art. 13 din lege.
Astfel, instanţa a apreciat că raţiunea legiuitorului, de protejare a intereselor actuale ale consumatorilor doar în cazul contractelor ce produc efectele juridice, se regăseşte în textul art. 13 alin. (1) din lege, dispoziţie care face referire la contractele de adeziune în curs de executare.
Recurenţii-reclamanţi au precizat că dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 nu au făcut obiectul analizei reclamanţilor, nici a pârâtei, întrucât vizează o situaţie aparte, ce nu se regăseşte în litigiul dedus judecăţii.
Au susţinut că acest text este reglementat în capitolul III din lege, intitulat „Organele abilitate pentru constatarea contravenţiilor şi soluţionarea litigiilor”, şi priveşte situaţia litigiilor declanşate de organele de control prevăzute la art. 8 din lege. Ca atare, în practică, acest articol este aplicabil litigiilor declanşate de Autoritatea Naţională de Protecţie a Consumatorilor, în care se urmăreşte eliminarea clauzelor abuzive din contractele aflate pe rolul operatorilor economici sancţionaţi pentru săvârşirea de contravenţii.
În consecinţă, recurenţii au apreciat că raţiunea urmărită de către legiuitor este diferită, în ceea ce priveşte reglementarea art. 13 din Legea nr. 193/2000, iar situaţia reglementată de acest text nu poate fi extrapolată în cazul litigiilor declanşate de consumatori, în mod individual, cum este acţiunea ce face obiectul prezentului recurs.
În opinia recurenţilor, raţiunea urmărită de legiuitor prin textul art. 13 din Legea nr. 193/2000 este de a se obţine modificarea contractelor, ca urmare a intervenţiei organelor abilitate pentru constatarea contravenţiilor.
Or, în cauză, recurenţii susţin că au solicitat instanţei aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi eliminarea clauzelor contractuale abuzive, astfel că remediul recunoscut de art. 13 din lege nu poate fi aplicat şi situaţiei subsemnaţilor.
Intimata-pârâtă Banca V. S.A. a transmis la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat.
În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. 3 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor considerând calea de atac declarată ca fiind admisibilă.
Prin încheierea din data de 15 noiembrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ.
Ulterior, prin încheierea din data de 14 februarie 2020, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului şi a admis în principiu recursul declarat de către recurenţii-reclamanţi, acordând termen pentru judecata cauzei la data de 6 iunie 2020, în şedinţă publică.
La termenul menţionat, prin încheiere, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C-698/19 şi, respectiv, C-699/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin rezoluţia din data de 22 iulie 2020, Înalta Curte, ca urmare a pronunţării de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a hotărârii în cauzele cauzelor C-698/19 şi C-699/19, a dispus repunerea cauzei pe rol şi a fixat termen în şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecăţii.
Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va porni de la situaţia de fapt lămurită juridic de instanţele de fond, astfel:
La data de 10 decembrie 2014, recurenţii-reclamanţi au sesizat instanţa de judecată cu acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, cu referire la contractele de credit nr. 144522 din data de 27 martie 2008 (H., I.), nr. 130571 din data de 11 octombrie 2007 (L.) și nr. 158274 din data de 31 iulie 2008 (O.).
Raporturile contractuale de credit dintre intimata-pârâtă şi recurenţii-reclamanți mai sus menţionaţi au încetat anterior sesizării instanţei de judecată, urmare rambursării integrale a creditelor (recurenţii-reclamanți H. şi I. la data de 28 mai 2014, recurenta-reclamantă L. la data de 29 august 2014 şi recurenta-reclamantă O. la data de 13 august 2012).
Contrar concluziei instanţei de apel, care, în esenţă, a reţinut că la data introducerii acţiunii contractele de credit în discuţie nu mai produceau efecte juridice, nemaifiind aplicabile acestora dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte constată că sensul prevederilor legale inserate în art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000 nu este acela pe care l-a determinat Curtea de apel (în sensul că: „invocarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale se poate face doar în măsura în care contractul este în curs de derulare şi produce efecte juridice”), ci este acela de a se delimita nulitatea totală şi parţială a contractului de credit, cele două texte de lege neputând constitui un argument pentru împiedicarea analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale şi a examinării intervenirii sancţiunii nulităţii absolute a acestora.
Astfel, articolele 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 stabilesc că, urmare constatării caracterului abuziv al unor clauze, acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului, contractul urmând a se derula în continuare, cu acordul consumatorului, şi doar dacă acesta mai poate continua după eliminarea clauzelor abuzive. În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita şi daune-interese.
Faptul că în textele menţionate, legiuitorul a reglementat efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, fie în sensul derulării în continuare a contractelor după anularea parţială a acestora, fie în sensul rezilierii, cu posibilitatea stabilirii răspunderii în forma daunelor interese, nu poate fi considerat a semnifica inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 contractelor ce nu se mai află în executare, urmare rambursării anticipate.
Regula instituită de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii stabileşte că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, efectele nulităţii producându-se din chiar momentul încheierii actului juridic civil.
Prin urmare, având în vedere efectele retroactive ale nulităţii, nu poate fi negată incidenţa dispoziţiilor legii amintite asupra raporturilor juridice dintre părţi, concretizate în cele trei contracte de credit semnate de recurenţi cu intimata, câtă vreme ceea ce se invocă de către recurenţii-reclamanţi este sancţiunea nulităţii absolute a unor clauze contractuale specifice, intervenită la momentul încheierii contractului.
Cât priveşte aprecierea instanţei de apel, în sensul că raţiunea legiuitorului, de protejare a intereselor actuale ale consumatorilor, se referă doar la contractele ce produc efectele juridice, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000, în cazul constatării caracterului abuziv al clauzei, instanţa va obliga profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.
Aceste prevederi nu se aplică acţiunilor directe, formulate de consumatori împotriva băncilor creditoare, ci se referă la ipoteza sesizării instanţelor de către organele de control abilitate, consecutiv constatărilor acestora referitoare la utilizarea de către profesionişti a unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, procedură în cadrul căreia organul de control solicită obligarea profesionistului să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.
Dacă este adevărat că acest text vizează contractele aflate în executare, nu şi pe cele ce au încetat a mai produce efecte, la fel de adevărat este că această procedură prevăzută de art. 13 din Legea nr. 193/2000 nu este aceeaşi cu cea pe care au avut-o spre judecată instanţele de fond în speţă, acţiunea nefiind introdusă de organul de control abilitat, iar textul articolului menţionat nu este aplicabil litigiului de faţă, deoarece ne aflăm în situaţia unei acţiuni formulate de consumator direct împotriva profesionistului.
Cu alte cuvinte, este greşit raţionamentul instanţei de apel că dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000 ar proteja interesele consumatorilor doar în cazul în care contractul îşi produce efectele juridice la momentul solicitării aplicării prevederilor legii 193/2000, după cum, pentru argumentele mai sus prezentate, greşită este şi concluzia potrivit căreia: „Aceeaşi raţiune a legiuitorului, de protejare a intereselor actuale ale consumatorului prin raportare la contracte ce-şi produc efectele juridice, o regăsim şi în art. 13 alin. 1 din lege, dispoziţie ce face referire la contractele de adeziune în curs de executare.”.
Dimpotrivă, textul art. 13 din lege, aşa cum corect au susţinut recurenţii, nu îşi găseşte aplicarea în speţă.
În speţă se impun şi considerentele obligatorii ale Hotărârii Curţii de Justiţie pronunţată la data de 9 iulie 2020 în cauzele reunite C-698/17 şi C-699/18, potrivit căreia: „astfel cum enunță al zecelea considerent al Directivei 93/13, normele de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive prevăzute de această directivă trebuie să se aplice „tuturor contractelor” încheiate între „profesioniști” și „consumatori”, astfel cum sunt definiți la articolul 2 literele (b) și (c) din această directivă (Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux, C‑590/17, EU:C:2019:232, punctul 19).”.
Curtea a statuat, în conformitate cu art. 2 lit. b) din Directiva 93/13, că noţiunea de „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de această directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale (Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux, C‑590/17, EU:C:2019:232, punctul 22) şi că „noțiunea de „consumator” care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept „consumator”, în sensul acestei dispoziții.”.
În această privință, Curtea a constatat că definiția noțiunii de „consumator” care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13: „nu conține niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia și încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecția pe care i‑o conferă această directivă.”.
Potrivit hotărârii, care vizează tocmai situaţiile în care contractul a încetat, prin executare: „executarea contractului în discuție nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situație de inferioritate. În aceste condiții, limitarea protecției conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuție, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de această directivă.”.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată ca nu este relevantă, sub aspectul aplicării Legii nr. 193/2000, împrejurarea că la data formulării acţiunii contractele încheiate de recurenţi cu intimata încetaseră, ca urmare a rambursării anticipate a creditelor, deoarece, în raport cu efectele sancţiunii nulităţii absolute, caracterul abuziv al unor clauze poate fi invocat oricând, iar nu doar în privinţa unui contract în derulare.
În consecinţă, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, precum şi a prevederilor art. 13 din acelaşi act normativ, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., instanţa a admis recursul și a casat decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.
În rejudecare, instanța de apel va proceda la analiza celorlalte motivele ale apelului introdus de intimata-pârâtă şi a apărărilor formulate de recurenţi, urmând a ţine seama de considerentele mai sus prezentate.
În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare.
În temeiul art. 501 C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat, precum şi considerentele obligatorii relevante cauzei din Hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată la data de 9 iulie 2020 în cauzele reunite C-698/17 şi C-699/18.
Totodată, instanţa de apel se va pronunţa şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
