Titlul problemei de drept: Calificarea cererilor (ordonanţă preşedinţială/cerere suspendare executare silită aferentă contestaţiei la executare silită) înaintate de administratorul judiciar al debitoarei aflate în insolvenţă prin care se solicită, în baza art.45 alin.2 coroborat cu art.163 alin. 3 din Legea nr.85/2014 raportat la art.996 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă, să se dispună suspendarea provizorie a măsurii de poprire instituite conform art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 de creditorul fiscal Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş asupra contului de insolvenţă al societăţii debitoare insolvente până la judecarea cererii de suspendare formulată în cadrul cererii de anulare a acestei măsuri înaintată la Tribunalul Specializat Mureş. Competenţa materială de soluţionare a acestor cereri.
- Materie: procedură civilă/insolvenţă
- Subcategorie: executarea silită
- Obiect Ecris: suspendarea executării silite
- Legislaţie incidentă: art. 58 alin.1 lit.n, art. 45 alin.2, art. 163 Legea nr. 85/2014; art.143 alin.1 din Legea nr. 85/2014 aşa cum a fost modificat prin OUG nr. 88/2018; art. 651 , art. 998 C. proc. civ.
Competenţa de soluţionare a cererilor îndreptate împotriva executărilor silite întemeiate pe dispoziţiile art. 143 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, potrivit opiniei majoritate, aparţine, în primă instanţă, judecătorului sindic.
Argumente:
In concordantă cu dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 85/2014, atribuţiile judecătorului sunt limitate la controlul activităţii administratorului/lichidatorului precum şi la procesele de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, el fiind deci competent să judece acele procese şi cereri care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii de insolvenţă. Aşadar, pentru a se reţine competenţa de primă instanţă a judecătorului sindic se impune a se clarifica natura juridică a executării silite instituite prin art. 143 din Legea nr. 85/2014 de care se prevalează creditoarea şi regimul procedural aplicabil.
În baza prevederilor art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 „Pentru datoriile acumulate în perioada procedurii de insolvenţă care au vechime mai mare de 60 de zile se poate începe executarea silită” .
Interpretând dispoziţiile legale citate, se apreciază că posibilitatea executării silite individuale introduse de art. 143 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 nu poate face abstracţie de situaţia concretă a debitorului faţă de care este deschisă procedura de insolvenţă, neputând fi vorba despre o executare silită independentă şi derulată în paralel cu derularea insolvenței, ci de o completare a cazurilor în care creditorii își pot recupera individual creanța, în cadrul procedurii colective, în anumite condiţii (aşa cum se întâmplă, spre exemplu, în situaţia prevăzută de art. 78 din Legea nr. 85/2014, când se poate solicita judecătorului sindic ridicarea suspendării prevăzute de art. 75 alin. 1 din lege şi valorificarea imediată a bunului asupra căruia creditorul solicitant are o cauză de preferinţă).
Procedura insolvenței este o procedură de recuperare a creanțelor, având caracter colectiv, astfel că o executare începută în baza art. 143 Legea 85/2014, intră în competența de soluționare a judecătorului sindic, acesta fiind chemat să stabilească modalitatea și legalitatea recuperării creanțelor curente ale creditorilor în cadrul procedurii insolvenței.
Este adevărat că în baza art. 260 alin. 4 C. proc. fiscală şi în baza art. 651 alin. 1 C. proc. civ. în cazul contestaţiilor la executările silite realizate în procedurile comune instanţa competentă este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul debitorului. Însă, executarea silită întemeiată pe dispoziţiile art. 143 alin. 1 din legea nr. 85/2014 reprezintă o executare silită specială, reglementate de legea specială, Legea nr. 85/2014, în baza unui drept distinct conferit exclusiv de această lege unei anumite categorii de creditori, iar nu în virtutea unor drepturi conferite de Codul de procedură fiscală sau Codul de procedură civilă.
Măsurile de urmărire silită în discuţie vizează masa activă a debitoarei – afectată derulării procedurii de insolvenţă. Prin executarea silită în cadrul procedurii se încearcă a se ridica efectul suspensiv de drept cu privire la toate măsurile de recuperare individuală a creanțelor generat de art. 75 din Legea nr. 85/2014 iar singurul care poate acorda derogări de la acest regim este judecătorul sindic şi nu instanţa de drept comun.
Împrejurarea că procedura de executare silită instituită prin art. 143 din Legea nr. 85/2014 trebuie privită ca o procedură judiciară aferentă procedurii de insolvenţă rezultă şi din faptul că, pentru demararea ei, creditorul nu trebuie să justifice deţinerea unui titlu executoriu ( care ar fi fost necesar pentru demararea unei executări silite de drept comun), ci doar calitatea de creditor curent în procedura de insolvenţă, cu o creanţă cu o vechime mai mare de 60 de zile. De altfel, după declanşarea procedurii de insolvenţă, de principiu, singurii care deţin titluri executorii pentru creanţele curente sunt creditorii fiscali şi anumiţi furnizori de utilităţi, de unde derivă concluzia că, pentru a nu exista inegalităţi de tratament, dispoziţia de la art. 143 din Legea nr. 85/2014 trebuie analizată din perspectiva legii insolvenţei şi nu din perspectiva reglementărilor de drept comun în materia executării silite.
Aşadar, competenta de soluţionare a contestaţiilor vizând modul de aplicare a dispoziţiilor art. 143 din Legea nr. 85/2014 – acţiuni ce decurg direct din procedura insolvenţei şi sunt strâns legate de această procedură – revine judecătorului sindic, iar nu instanţei de drept comun.
Opinia majoritară este în sensul aprecierii ca admisibile a cererilor de ordonanţă preşedinţială având ca obiect suspendarea executării civile întemeiată pe art. 143 din Legea nr. 85/2014.
Argumente:
Potrivit prevederilor art. 997 alin. 1 C.proc.civ. instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Din textul menţionat rezultă că, în scopul apărării drepturilor care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, articolul menţionat prevede că, în cazuri grabnice, la cererea părţii interesate, instanţa poate lua măsuri vremelnice pe calea ordonanţei preşedinţiale.
Ordonanţa preşedinţială constituie o procedură specială edictată în vederea rezolvării temporare a unor cazuri al căror caracter grabnic nu îngăduie să se aştepte desfăşurarea procedurii de drept comun. Hotărârea luată pe calea ordonanţei preşedinţiale are un caracter vremelnic şi nu are scopul de a stabili definitiv drepturile părţilor, dar tinde să păstreze drepturile care s-ar păgubi prin întârziere sau să preîntâmpine o pagubă iminentă şi ireparabilă. Ordonanţa preşedinţială neavând drept scop rezolvarea fondului litigiului, urmează că instanţa învestită cu soluţionarea unei asemenea cereri se mărgineşte să stabilească, în raport cu probele prezentate de părţi, în favoarea căreia dintre ele există aparenţa de drept. Condiţia generală de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale este aceea ca măsura luată să nu prejudece fondul dreptului, adică, judecând cererea, instanţa nu trebuie să soluţioneze fondul dreptului, precum şi aceea că urgenţa în luarea unor măsuri este determinată de iminenţa producerii unor pagube.
Procedura ordonanţei preşedinţiale nu este incompatibilă cu procedura insolvenţei, potrivit art. 342 din Legea nr. 85/2014, fiind posibil a se lua de către judecătorul sindic măsuri provizorii, atunci când este necesar în procedura de insolvenţă. Chiar legiuitorul reglementează uneori această posibilitate (de exemplu. art. 70 alin. 5 din Legea nr. 85/2014 privind luarea măsurilor de conservare a bunurilor debitorului până la soluţionarea cererii de deschidere a procedurii de insolvenţă faţă de acesta).
Pe de altă parte, se reţine că, incidenţa dispoziţiilor art. 260 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 care prevăd că „Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de Codul de procedură civilă, republicat, nu sunt aplicabile.” nu poate fi reţinută faţă de argumentele arătate anterior în sensul că executarea silită întemeiată pe art. 143 din Legea nr. 85/2014 trebuie analizată din perspectiva legii insolvenţei şi nu din perspectiva dispoziţiilor procedurale de drept comun din materia insolvenţei cuprinse în codul de procedură civilă sau în codul de procedură fiscală.
Mai mult, în concret este vorba despre o măsură vizând poprirea contului unic de insolvenţă. Se reţine că referitor la contul unic al debitoarei în insolvenţă există un alt tip de interdicţie, şi anume cea prevăzută de art. 163 alin. 3 din Legea nr. 85/2014: ,,Contul de insolvenţă deschis în condiţiile art. 39 alin. 2 nu va putea fi în niciun mod indisponibilizat prin nicio măsură de natură penală, civilă sau administrativă dispusă de organele de cercetare penală, de organele administrative sau de instanţele judecătoreşti.’’, iar textul din legea insolvenţei are în vedere ipoteza măsurilor luate de organele administrative, fiind deci o dispoziţie specială derogatorie de la prevederile aplicabile în general executărilor întemeiate pe codul de procedură fiscală.
În consecinţă, formularea unei cereri de ordonanţă preşedinţială este admisibilă şi poate fi judecată de către judecătorul sindic.
Posibilitatea executării silite reglementată de dispoziţiile art. 143 alin, 1 din Legea nr. 85/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 88/2018, potrivit opiniei majoritare, nu se aplică şi procedurilor de insolvenţă începute anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/2018.
Argumente:
Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 143 alin.1 din Legea nr. 85/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 88/2018, se reţine că, conform art. 6 Cod civil, legea civilă este aplicabilă atâta timp cât este în vigoare și nu are putere retroactivă, aceeași soluție fiind adoptată de art. 24 din Codul de procedură civilă.
O.U.G. nr. 88/2018 a intrat în vigoare la data de 2 octombrie 2018, la data publicării în Monitorul Oficial, iar în lipsa unor norme exprese din conținutul său, nu poate să se aplice retroactiv, anume acelor proceduri care au fost declanșate anterior intrării sale în vigoare.
Chiar dacă prevederile ordonanței în discuție se vor integra în cuprinsul Legii 85/2014, aceasta nu înseamnă că noua formă a legii se va aplica oricum, ci numai cu respectarea principiului neretroactivității legii civile.
Astfel, cum la data deschiderii procedurii insolvenței asupra debitorului în Legea 85/2014 nu era prevăzută la articolul 143 posibilitatea urmăririi silite pentru datoriile acumulate în perioada procedurii de insolvență, care au o vechime mai mare de 60 de zile, nu se poate invoca aplicabilitatea imediată a unei ordonanțe de urgență pentru a se proceda la o astfel de executare silită, decât cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivității legii.
Art. IX alin. 1 din O.U.G. nr. 88/2018 arată că „termenele prevăzute la art. 75 alin. 3 şi art. 143 alin. 1 şi 3, precum şi prevederile art. 75 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică şi pentru cererile formulate în cadrul proceselor începute înainte de data intrării în vigoare a acesteia, inclusiv celor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.
Dispoziţia nou introdusă care dă dreptul creditorilor curenţi la executarea silită se găseşte la prevederile art. 143 alin. 1 teza finală: „(…) Pentru datoriile acumulate în perioada procedurii de insolvenţă care au o vechime mai mare de 60 de zile se poate începe executarea silită”.
Deşi legiuitorul a avut posibilitatea şi a şi utilizat sintagma „prevederile” în alte situaţii, când a făcut referire la art. 143 alin. 1 a specificat doar “termenele”. Așadar, Art. 143 alin. 1 modificat, nu se va aplica în întregime procedurilor de insolvenţă în curs, ci doar termenele legate de soluţionarea cererilor de intrare în faliment (scopul dispoziţiilor tranzitorii fiind acela de a accelera soluţionarea unor cereri de acest fel formulate inclusiv în dosare mai vechi).
Această problemă de drept a fost cuprinsă în minuta întâlnirii profesionale din trimestrul I 2019 pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă – Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a Civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Partajează acest conținut:
