Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a clarificat domeniul de aplicare al principiului ne bis in idem în privința executării unui mandat european de arestare cu privire la fapte care anterior au făcut obiectul unei sentințe într-un stat terț. Curtea de Justiție a UE a decis că autoritatea judiciară de executare trebuie să aibă o marjă de apreciere pentru a stabili dacă poate refuza executarea unui astfel de mandat într-un anumit caz. În opinia CJUE, conceptul de „aceleași fapte” din articolul 4 alineatul (5) din Decizia-cadru privind mandatul european de arestare (”persoana solicitată a fost judecată definitiv de un stat terț cu privire la aceleași fapte”) trebuie interpretat uniform.
Cazul în care s-a pronunțat Curtea de Justiție a UE se referă la situația unui bărbat pe numele căruia autoritățile germane au emis, în septembrie 2019, un mandat european de arestare. Prins în Olanda câteva luni mai târziu, bărbatul s-a opus predării sale în Germania, afirmând că anterior a fost urmărit penal și judecat cu privire la aceleași fapte din Iran. Mai precis, a fost achitat pentru unele dintre acele fapte și condamnat în privința celorlalte la o pedeapsă cu închisoarea. Din aceasta a ispășit o parte, fiind eliberat în urma unei măsuri generale de clemență acordată deliderul suprem al Iranului, pentru a marca 40 de ani de la revoluția islamică.
Astfel, bărbatul susținea că, pe baza condamnării sale anterioare în Iran, principiul ne bis in idem, astfel cum este prevăzut la articolul 4 alineatul (5) din Decizia-cadru privind mandatul european de arestare, împiedică executarea mandatului emis pe numele său: ”În conformitate cu articolul respectiv, autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în cazul în care persoana solicitată a fost judecată definitiv de un stat terț cu privire la aceleași fapte, cu condiția ca, în cazul în care a existat o sentință, sentința a fost executată sau este în curs de executare sau nu mai poate fi executată în conformitate cu legea țării care condamnă.”
Tribunalul Districtual din Amsterdam a cerut lămuriri CJUE referitor interpretarea articolului 4 alineatul (5) din decizia-cadru respectivă. Mai precis, judecătorii olandezi se referă la formularea „aceleași fapte” la care se face referire în acel articol, în măsura în care instanțele iraniene nu s-au pronunțat în mod explicit asupra anumitor fapte despre care se presupune că reclamantul le-a comis în Germania și sfera de aplicare a condiției ca sentința de condamnare „să fi fost executată … sau să nu mai poată fi executată în conformitate cu legea țării care condamnă”.
Curtea de Justiție a decis că autoritatea judiciară de executare trebuie să aibă o marjă de apreciere pentru a stabili dacă poate refuza executarea unui mandat european de arestare într-un anumit caz. În opinia CJUE, conceptul de „aceleași fapte” trebuie interpretat uniform, iar condiția referitoare la executarea pedepsei este îndeplinită într-o situație precum cea în cauză în acțiunea principală.
Evaluarea Curții de Justiție a Uniunii Europene
În primul rând, Curtea a amintit că decizia-cadru privind mandatul european de arestare stabilește, în primul rând, motivele pentru neexecutarea obligatorie a unui astfel de mandat și, în al doilea rând, motivele pentru neexecutarea facultativă pe care statele membre sunt libere să le transpună în legea internă. Cu toate acestea, în cazul în care acestea din urmă sunt transpuse, statele membre nu pot prevedea ca autoritățile judiciare să fie obligate să refuze automat executarea oricărui mandat european de arestare.
Autoritățile respective trebuie să aibă o marjă de apreciere, permițându-le să efectueze o examinare de la caz la caz, luând în considerare toate circumstanțele relevante. Privarea lor de această posibilitate ar avea ca efect înlocuirea unei simple opțiuni de a refuza executarea unui mandat cu o obligație reală, deși un astfel de refuz constituie excepția, executarea mandatului european de arestare fiind regula generală.
Principiile încrederii reciproce și ale recunoașterii reciproce, care prevalează între statele membre și le impun să considere că fiecare dintre ele respectă legislația UE și, mai precis, drepturile fundamentale, nu sunt transferabile în mod automat referitor la hotărârile pronunțate de instanțele statelor terțe. Astfel, un nivel ridicat de încredere în sistemul de justiție penală, așa cum există între statele membre, nu poate fi presupus în ceea ce privește statele terțe. Din acest motiv, autorității judiciare de executare trebuie să i se permită o marjă de apreciere.
În al doilea rând, Curtea constată că noțiunea de „aceleași fapte”, menționată la articolul 3 alineatul (2) și la articolul 4 alineatul (5) din decizia-cadru, trebuie interpretată uniform. Din motive de coerență și securitate juridică, aceste două concepte, formulate în termeni identici, trebuie să aibă același domeniu de aplicare.
Curtea adaugă că faptul că articolul 3 alineatul (2) se referă la hotărârile pronunțate în Uniunea Europeană, în timp ce articolul 4 alineatul (5) se referă la cele pronunțate într-un stat terț, nu poate, ca atare, să justifice un domeniu de aplicare diferit pentru acest concept.
Condiția referitoare la executarea pedepsei, prevăzută la articolul 4 alineatul (5) din decizia-cadru, este îndeplinită într-o situație precum cea în cauză în acțiunea principală. În această privință, Curtea subliniază că articolul menționat se referă, în mod general, la „legea țării care condamnă”, fără a oferi detalii suplimentare cu privire la motivul imposibilității executării pedepsei.
Prin urmare, este necesar, în general, să se recunoască toate măsurile de clemență prevăzute de legea țării în care a fost pronunțată condamnarea și care au ca efect faptul că sancțiunea impusă să nu mai poată fi executată. În această privință, gravitatea faptelor, natura autorității sau motivele pentru care a fost dată o anumită măsură nu au niciun impact.
Cu toate acestea, Curtea adaugă că autoritatea judiciară de executare trebuie să obțină un echilibru atunci când exercită puterea de apreciere de care beneficiază în scopul aplicării motivului pentru neexecutarea facultativă prevăzut la articolul 4 alineatul (5) din decizia-cadru.
DOCUMENT – Decizia CJUE în cazul C-665/20PPUX (în limba engleză):
