Curtea Constituțională a României (CCR) a detaliat, într-o decizie publicată pe pagina sa de internet, care au fost argumentele reținute în motivarea soluției prin care a respins excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului cu privire la constituirea completurilor specializate. Instanța de contencios constituțional a constatat, în esență, că legiuitorul are competenţa atât de a înfiinţa el însuşi completuri specializate, cât şi de a acorda Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie decizia constituirii completurilor specializate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că, prin raportare la considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 685 din 7 noiembrie 2018 și nr. 417 din 3 iulie 2019, reglementarea compunerii completurilor de judecată trebuie realizată prin lege, și nu prin acte ale colegiilor de conducere ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale celorlalte instanțe judecătorești.
În răspunsul său, CCRa precizat că, spre deosebire de situaţia în care legea înfiinţează completuri specializate, în ipoteza în care legea prevede doar posibilitatea înfiinţării unor completuri specializate, precum în cauza de faţă [art.19 alin.(3) din Legea nr.304/2004], decizia înfiinţării lor aparţine colegiului de conducere.
Curtea constată că legiuitorul are competența de a acorda Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție decizia constituirii completurilor specializate. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut caracterul obligatoriu al înființării acestor completuri chiar în textul legii nu poate fi considerat o încălcare a art.73 alin.(3) lit.l) din Constituție; legiferarea în considerarea acestui text constituțional a fost realizată prin simplul fapt al stabilirii posibilității înființării completurilor specializate. Reglementarea caracterului opțional al acestor completuri, și nu obligatoriu, nu echivalează cu o delegare a activității de legiferare, ci reprezintă o expresie a acesteia. Prin urmare, textul criticat nu încalcă art.61 și art.73 alin.(3) lit.l) din Constituție.
Cu privire la art.126 alin.(4) din Constituție, Curtea a statuat că atunci când legiuitorul constituțional se referă la compunerea instanței supreme prin lege organică,nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea și compunerea secțiilor, secțiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcția sa jurisdicțională [Decizia nr.685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1021 din 29 noiembrie 2018, paragraful 177]. Or, așa cum s-a arătat, legea este cea care prevede posibilitatea constituirii de completuri specializate, altele decât cele obligatorii reglementate, la rândul lor, prin lege, astfel că nu se poate reține încălcarea art.126 alin.(4) din Constituție.
Decizia administrativă de înființare a unor completuri specializate nu are nicio legătură cu activitatea de jurisdictio a instanțelor judecătorești, ceea ce înseamnă că art.126 alin.(1) din Constituție nu are incidență în cauză, a explicat CCR.
Invocarea art.21 alin.(3) din Constituție este realizată prin prisma faptului că textul criticat nu respectă o garanție a dreptului la un proces echitabil, și anume că instanța nu ar fi prevăzută de lege, ci de un act administrativ. Or, astfel cum s-a arătat anterior, deși luarea deciziei de constituire a completurilor specializate aparține Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, temeiul înființării lor este legea, ceea ce înseamnă că textul criticat respectă garanția dreptului la un proces echitabil ca litigiile să fie judecate de o instanță stabilită prin lege. Prin urmare, nu se poate susține încălcarea art.21 alin.(3) din Constituție, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanței judecătorești.
Curtea Constituțională a mai arătat că nu există nicio prevedere constituțională sau vreo exigență rezultată din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care să impună ca stabilirea organului competent să aprobe/ valideze compunerea completurilor de judecată în materie penală și a modului de desemnare a membrilor completurilor să fie realizată înmod direct prin lege. În lipsa unei prevederi legale exprese, rezultă că legiuitorul a acceptat ca un act de reglementare secundară să realizeze acest lucru, ca act de executare a legii. O asemenea modalitate de legiferare, prin care se lasă la latitudinea actului administrativ normativ alegerea celei mai articulate soluții în lipsa unei reglementări restrictive de nivel legal, nu echivalează cu conferirea de competențe legislative unei autorități administrative, astfel că textul criticat nu contravine art.61 și art.73 alin.(3) lit.l) din Constituție.
DOCUMENT – Decizia nr.71 din 9 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.19 alin.(3), ale art.29 alin.(1) lit.a) teza întâi, ale art.31 alin.(1) lit.c) și ale art.52 alin.(1) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară:
Partajează acest conținut:
