CJUE, decizie referitoare la obligația unui avocat de a colabora cu alt avocat

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că articolul 5 din Directiva 77/249/CEE a Consiliului din 22 martie 1977 de facilitare a exercitării efective a libertății de a presta servicii de către avocați nu se opune ca unui avocat, prestator de servicii de reprezentare a clientului său, să i se impună să acționeze în colaborare cu un avocat care profesează în fața instanței sesizate și care ar fi responsabil, dacă este cazul, față de această instanță, în cadrul unui sistem care impune avocaților obligații deontologice și procedurale precum cele de a prezenta instanței sesizate orice element juridic, legislativ sau jurisprudențial, în vederea bunei desfășurări a procedurii, de care justițiabilul este scutit dacă decide să se reprezinte singur.

Răspunsul CJUE a fost dat în urma unor întrebări preliminare adresate de Curtea Supremă din Irlanda, care are pe rol un proces în care o persoană este reprezentată de o avocată din Germania.

Instanța irlandeză a ridicat problema compatibilității cu dreptul Uniunii a articolului 6 din Regulamentul din 1979, care impune avocatului vizitator să apeleze la serviciile unui avocat care profesează pe lângă instanța sesizată, inclusiv în cadrul unei proceduri în care o parte are dreptul să se reprezinte singură.

În aceste condiții, Curtea Supremă din Irlanda a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE următoarele întrebări preliminare:

„1) Unui stat membru îi este interzis să exercite dreptul de opțiune prevăzut la articolul 5 din Directiva 77/249 […], care permite statelor membre să impună unui avocat care exercită activitatea de reprezentare a unui client în justiție «să acționeze în colaborare […] cu un avocat care profesează pe lângă jurisdicția sesizată» în toate situațiile în care partea pe care avocatul vizitator intenționează să o reprezinte într‑o astfel de procedură ar avea dreptul să se reprezinte singură?

2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, care sunt elementele pe baza cărora instanța națională trebuie să aprecieze dacă este permis să se impună cerința «să acționeze în colaborare»?

3) În special, impunerea unei obligații limitate de a acționa «în colaborare», în modul expus mai sus în prezenta ordonanță de trimitere, ar constitui o ingerință proporțională în libera prestare a serviciilor de către avocați, astfel încât să se justifice având în vedere faptul că interesul public implicat privește atât necesitatea de a proteja consumatorii de servicii juridice, cât și necesitatea de a asigura buna administrare a justiției?

4) În cazul unui răspuns afirmativ la a treia întrebare, această poziție este valabilă în orice împrejurări și, dacă nu, ce elemente ar trebui să ia în considerare o instanță națională atunci când stabilește dacă o astfel de cerință poate fi impusă într‑un anumit caz?”

Extras din analiza CJUE

Trebuie amintit că Directiva 77/249, care cuprinde măsuri destinate să faciliteze exercitarea efectivă a activităților de avocat prin prestare de servicii, trebuie interpretată, printre altele, în lumina articolului 56 TFUE, care interzice orice restricție privind libera prestare a serviciilor și care implică eliminarea oricăror discriminări împotriva prestatorului pe motiv de cetățenie sau de naționalitate sau a împrejurării că acesta este stabilit în alt stat membru decât cel în care trebuie să fie furnizată prestația (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1988, Comisia/Germania, 427/85, EU:C:1988:98, punctul 13)

Or, trebuie să se arate că obligația, impusă de o legislație națională, de a acționa în colaborare cu un avocat național constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor de către avocații din alte state membre în măsura în care implică suportarea de către justițiabilul care dorește să recurgă la un avocat stabilit în alt stat membru a unor costuri suplimentare în raport cu cel care decide să recurgă la serviciile unui avocat stabilit în statul membru în care se desfășoară procedura în cauză.

Directiva 77/249 trebuie interpretată de asemenea în lumina articolului 57 al treilea paragraf TFUE, din care Curtea a dedus că, ținând seama de natura specială a anumitor prestări de servicii, nu pot fi considerate incompatibile cu Tratatul FUE cerințele specifice impuse avocatului vizitator care ar fi motivate de aplicarea normelor care reglementează aceste tipuri de activități, dar că libera prestare a serviciilor, ca principiu fundamental al Tratatului FUE, nu poate fi limitată decât prin reglementări justificate de interesul general și care se impun oricărei persoane care desfășoară o activitate pe teritoriul statului membru gazdă, în măsura în care acest interes nu este protejat de normele cărora le este supus avocatul vizitator în statul membru în care este stabilit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1988, Comisia/Germania, 427/85, EU:C:1988:98, punctul 12).

În această privință, trebuie să se arate că, pe de o parte, protecția consumatorilor, în special a destinatarilor serviciilor juridice furnizate de auxiliari ai justiției, și, pe de altă parte, buna administrare a justiției sunt obiective care figurează în rândul celor care pot fi considerate motive imperative de interes general de natură să justifice o restricție privind libera prestare a serviciilor (Hotărârea din 18 mai 2017, Lahorgue, C‑99/16, EU:C:2017:391, punctul 34 și jurisprudența citată).

În speță, din decizia de trimitere reiese că legislația irlandeză în cauză urmărește să protejeze buna administrare a justiției, precum și protecția justițiabilului în calitate de consumator.

Este de asemenea necesar ca măsurile care restrâng libera prestare a serviciilor să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia (Hotărârea din 18 mai 2017, Lahorgue, C‑99/16, EU:C:2017:391, punctul 31).

Declarația Curții de Justiție a Uniunii Europene

”Articolul 5 din Directiva 77/249/CEE a Consiliului din 22 martie 1977 de facilitare a exercitării efective a libertății de a presta servicii de către avocați trebuie interpretat în sensul că:

– având în vedere obiectivul bunei administrări a justiției, acesta nu se opune ca atare ca unui avocat, prestator de servicii de reprezentare a clientului său, să i se impună să acționeze în colaborare cu un avocat care profesează în fața instanței sesizate și care ar fi responsabil, dacă este cazul, față de această instanță, în cadrul unui sistem care impune avocaților obligații deontologice și procedurale precum cele de a prezenta instanței sesizate orice element juridic, legislativ sau jurisprudențial, în vederea bunei desfășurări a procedurii, de care justițiabilul este scutit dacă decide să se reprezinte singur.

– în lumina obiectivului bunei administrări a justiției, obligația unui avocat vizitator de a acționa în colaborare cu un avocat care profesează pe lângă instanța sesizată, într‑un sistem în care aceștia din urmă au posibilitatea de a‑și defini rolurile respective, avocatul care profesează pe lângă instanța sesizată având în general numai vocația de a‑l asista pe avocatul vizitator pentru a‑i permite să asigure buna reprezentare a clientului și executarea corectă a obligațiilor sale față de această instanță, nu este disproporționată;

– o obligație generală de a acționa în colaborare cu un avocat care profesează pe lângă instanța sesizată, care nu permite să se țină seama de experiența avocatului vizitator, ar depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului bunei administrări a justiției.”