Inadmisibilitatea apelului declarat împotriva încheierii prin care s-a admis excepția de litispendență

Titlul problemei de drept: Interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 138 alin. (4)-(6) C. proc. civ. în cazul în care prima instanță a admis excepția de litispendență și a trimis dosarul în vederea reunirii acestuia cu un dosar identic aflat pe rolul unei instanțe de grad superior, care judecă în apel în ultimă instanță. Inadmisibilitatea apelului declarat împotriva încheierii prin care s-a admis excepția de litispendență în ipoteza în care apelul în cauzele reunite a fost soluționat. Necesitatea aplicării art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

• Materia: civil
• Subcategoria: alte tipuri de cauze
• Obiect ECRIS: alte cereri
• Acte normative incidente: art. 138 alin. (4)-(6) C. proc. civ.
• Cuvinte cheie: litispendență, apel, inadmisibilitate.

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Tema privește ipoteza în care prima instanță a admis excepția de litispendență dintre două cauze (una aflată în etapa judecării în primă instanță, iar cealaltă în apel) și a trimis dosarul în vederea reunirii acestora instanței de grad superior (instanței de apel), care judeca în apel în ultimă instanță. În acest caz, s-a ridicat problema inadmisibilității apelului declarat împotriva încheierii prin care s-a admis excepția de litispendență, în condițiile în care decizia pronunțată în apel nu este susceptibilă de recurs.

Potrivit art. 138 alin. (4) și (5) C. proc. civ., când instanțele sunt de grad diferit, excepția se invocă înaintea instanței de grad inferior; dacă excepția se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanței de fond mai înalte în grad; încheierea prin care s-a soluționat excepția poate fi atacată numai odată cu fondul.

În conformitate cu alin. (6) al aceluiași articol, când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanțelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului.

De asemenea, alin. (2) al art. 138 C. proc. civ. prevede că excepția litispendenței poate fi invocată de părți sau de instanță din oficiu în orice stare a procesului în fața instanțelor de fond.

Excepția de litispendență poate fi invocată, prin urmare, numai în fața instanțelor de fond (primă instanță și apel), căci aceste căi procedurale au caracter devolutiv. Această excepție nu poate fi invocată în ipoteza în care una dintre instanțele învestite cu procesul identic îl soluționează în etapa procesuală a recursului, întrucât prin această cale de atac nu se procedează decât la efectuarea unui control de legalitate a hotărârii pronunțate.

Ca atare, soluția aplicării art. 138 alin. (6) C. proc. civ. în ipoteza analizată pentru considerentul că rațiunile edictării textului legal ar fi aceleași și în situația în care instanța judecă în apel în ultimă instanță nu o considerăm corectă, scopul normei punând accentul nu pe judecata în ultimă instanță, ci pe caracterul nedevolutiv al căii de atac a recursului.

Cu atât mai mult soluția suspendării judecării procesului nu poate fi aplicată în condițiile în care instanța are obligația, iar nu doar facultatea, invocării excepției de litispendență, în ipoteza în care procesele identice se află pe rolul unor instanțe de fond.

De asemenea, nici soluția considerării apelului declarat împotriva încheierii de admitere a excepției de litispendență ca inadmisibil, legală potrivit dreptului intern aplicabil, nu este de acceptat în condițiile în care există riscul ca excepția în discuție să fi fost greșit admisă, cauzele nefiind identice. Într-o atare ipoteză, cauza reunită ar rămâne nesoluționată, căci procedura completării hotărârii prevăzută de art. 444 C. proc. civ. nu ar putea fi aplicată, din moment ce instanța de apel nu poate completa decizia din apel cu o soluție dată în privința unei cereri în regim de judecată de primă instanță.

Considerăm că soluția ce s-ar impune a fi dată problemei propuse este aceea de considerare a apelului ca admisibil în aplicarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu înlăturarea textului din dreptul intern ce contravine dispozițiilor convenționale, și anume a art. 138 alin. (5) în ipoteza indicată de art. 138 alin. (4) C. proc. civ., atunci când etapa procesuală a apelului constituie o judecată în ultimă instanță.

Prima garanţie conferită oricărui justiţiabil pentru existenţa unui proces echitabil decurge din însuşi textul art. 6 din Convenție, ce prevede „dreptul (persoanei) la judecarea cauzei sale (…) de către o instanţă”, fiind ca atare reprezentată de dreptul său la o instanţă. Această autoritate judecătorească trebuie să îndeplinească condiţii de independenţă şi imparţialitate şi să fie stabilită de lege.

O componentă a dreptului la instanță, în afara dreptului de a o sesiza, constă în dreptul de a obţine pronunţarea unei soluţii, în urma examinării cauzei, de către instanţă.

Dreptul la o instanţă nu are caracter absolut, fiind compatibil cu limitări legale, însă numai în măsura în care acestea nu ating dreptul în însăşi substanţa sa, consecință ce s-ar produce însă în ipoteza temei propuse dacă s-ar considera apelul ca fiind inadmisibil. O atare limitare nu s-ar concilia cu dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie, neexistând un scop legitim de urmărit (lăsarea unei cereri de primă instanță nesoluționate) și, pe cale de consecință, nici un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Nu înlăturăm posibilitatea sesizării Curții Constituționale, din oficiu, în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a art. 138 alin. (5) C. proc. civ. în aplicarea problemei propuse în raport de încălcarea art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Constituția României, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime; nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept; părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În concluzie, opinia I.N.M. este aceea că încheierea prin care s-a admis excepția de litispendență cu referire la un proces aflat în etapa judecății în primă instanță și un alt proces identic aflat în apel, în ultimă instanță, este susceptibilă de apel, ce poate fi exercitat separat, în termenul specific procedurii respective, ce curge de la comunicarea încheierii de admitere a excepției de litispendență.

Opinia participanților la întâlnire:

În majoritate, participanții și-au însușit soluția expusă în opinia I.N.M.

De asemenea, a fost agreată și posibilitatea evocată în opinia I.N.M., aceea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 138 alin. (5) C. proc. civ. prin raportare la art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Constituție.

În minoritate, s-a apreciat că apelul exercitat împotriva încheierii de admitere a excepției de litispendență în cazul dat are caracter inadmisibil. În situația în care instanța de apel constată că în cauză nu există litispendență – ceea ce echivalează cu o verificare a temeiniciei soluției pronunțate de prima instanță cu privire la excepția de litispendență – din dezbateri a rezultat și un alt posibil remediu, și anume cel al disjungerii capetelor de cerere nesoluționate de prima instanță, acestea urmând a fi repartizate unui complet care judecă în primă instanță în cadrul instanței de apel, complet care va invoca excepția necompetenței materiale și va trimite dosarul primei instanțe.

Această problemă de drept a fost dezbătută la întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, în care au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică neunitară în materie civilă – Curtea de Apel Oradea, 6-7 iunie 2019.