SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
În seara de 1 martie 2021, un control rutier aparent de rutină, într-un nod de autostrăzi din județul Cluj, avea să se transforme într-un dosar penal în care s-au amestecat acuzații de corupție, violență asupra unui funcționar în exercițiu și o dispută juridică serioasă despre standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Cazul s-a încheiat definitiv abia la 20 februarie 2026, când Curtea de Apel Cluj a schimbat decisiv soluția Tribunalului: a înlăturat achitarea pentru dare de mită, a condamnat inculpatul și pentru această faptă și a stabilit o pedeapsă rezultantă de 2 ani și 4 luni de închisoare cu suspendare sub supraveghere pe 3 ani, plus confiscarea sumei de 200 de lei.
Un transport agabaritic fără autorizație, o oprire în trafic și o promisiune că „se aduce hârtia”
Din motivarea instanței rezultă că speța pornește de la un transport agabaritic de prefabricate din beton, efectuat de o firmă de profil, pentru care era necesară autorizația specială de transport (AST). În seara incidentului, inspectorii ISCTR – printre care și persoana vătămată, N.V. – au oprit ansamblul de vehicule la intersecția autostrăzilor A3 și A10, tocmai pentru a verifica existența AST, greutatea ansamblului și dimensiunile transportului, elemente obligatorii în astfel de controale.
Un detaliu care va cântări ulterior în aprecierea contextului este acela că autorizația AST pentru transportul respectiv a fost emisă abia a doua zi, la 02.03.2021, dimineața, aspect utilizat în analiză pentru a înțelege presiunea momentului și interesul părților de a „închide” controlul fără sancțiuni.
Șoferul vehiculului – fratele inculpatului, potrivit actelor – nu a prezentat inspectorilor autorizația la oprire, însă discuțiile au evoluat într-o direcție care va deveni esențială: s-a conturat ideea că documentul ar exista și că ar putea fi adus de „patron/șef”, ceea ce a dus la mutarea ansamblului într-o parcare din zona Hotelului A3 (Câmpia Turzii), unde urma să se clarifice situația.
Întâlnirea din parcare: acuzația de mită, într-un context fără martori „perfecți”
În parcarea din zona Hotelului A3, la fața locului a ajuns inculpatul (Ș.V.D.), iar discuția s-a purtat lângă autospeciala/mașina de serviciu a inspectorilor. Rechizitoriul și declarațiile din cauză descriu momentul în care inculpatul ar fi încercat să obțină „o înțelegere”, arătând o sumă de bani – 200 de lei – cu scopul ca inspectorul să nu aplice sancțiunea contravențională. Din perspectiva probelor, instanța a reținut că proba directă a oferirii sumei este declarația persoanei vătămate, existând și probe indirecte, între care declarația martorului (colegul inspector) și alte elemente de context.
Aici se află miezul controversei judiciare: martorul aflat la volanul autospecialei nu a confirmat mereu „cu certitudine” existența bancnotei, dar a spus că inculpatul a cerut „să se înțeleagă” și că inspectorii au înțeles că e vorba de bani; în faza de judecată, martorul a relatat că inculpatul ar fi avut „ceva la el”, „poate euro”, și că „probabil” a indicat spre buzunar, însă nu mai reține detaliile.
Tribunalul Cluj a considerat că, în aceste condiții, acuzația de dare de mită nu trece pragul certitudinii cerute de lege și a achitat inculpatul motivând că fapta „nu există” – adică nu e dovedită ca realitate factuală dincolo de dubiul rezonabil.
De la mită la ultraj: momentul violenței și „smulgerea actelor”
În aceeași secvență temporală, însă, lucrurile au degenerat. Din motivarea instanțelor reiese că inculpatul a devenit recalcitrant, a intrat într-un contact fizic cu inspectorul, l-a împins / bruscat și, mai ales, a smuls documentele din mâna lui. Instanța descrie mecanismul: inculpatul s-ar fi aplecat peste bord să ia actele, victima ar fi încercat să le țină, iar presiunea exercitată cu cotul ar fi dus la slăbirea prizei, moment în care inculpatul a reușit să ia documentele.
Un element probator invocat expres în coroborarea probelor a fost o scrisoare medicală care atestă consultul ulterior al persoanei vătămate și existența unei contuzii la nivelul mâinii, relevantă tocmai pentru acuzația legată de smulgerea documentelor. Curtea subliniază că nu e obligatoriu să existe certificat medico-legal cu zile de îngrijiri ca să fie relevantă proba privind leziunea.
Pe acest palier, Tribunalul a condamnat pentru ultraj, iar Curtea de Apel a menținut soluția, arătând, între altele, că smulgerea documentelor și împingerea cu cotul indică intenția directă, un gest de împingere presupunând „un control conștient, voit și direcționat” asupra victimei.
Apelul Parchetului: aceeași logică probatorie pentru ambele fapte
După sentința Tribunalului (20.01.2025), Parchetul a atacat exact punctul vulnerabil: achitarea pentru dare de mită. În esență, procurorii au susținut că instanța de fond a subevaluat probatoriul și că probele directe și indirecte sunt apte să susțină acuzația de mită, cu atât mai mult cu cât o parte din elemente sunt comune cu acuzația de ultraj: același context, aceeași întâlnire, aceeași dinamică a escaladării după refuz.
Curtea de Apel preia această idee și o dezvoltă într-o cheie care explică „răsturnarea” soluției: dacă instanța de fond a ajuns la concluzia că acuzația de ultraj nu a fost „fabricată” de inspectori (ci este susținută de coroborarea declarațiilor și a celorlalte probe), atunci același raționament privind credibilitatea generală a relatărilor – cu toate micile contradicții inerente după trecerea timpului – poate opera și pentru acuzația de dare de mită. Curtea notează explicit că martorul nu a susținut cu certitudine oferirea banilor și nici nu a văzut direct fiecare gest violent, dar a furnizat „elemente de fapt importante” care confirmă nucleul relatării persoanei vătămate; iar teza apărării, că totul ar fi fost inventat, nu poate fi reținută.
Un alt detaliu semnificativ, care apare în motivare, este referirea la un raport de examinare poligraf, în care se consemnează o tentativă de „eludare” a examinării, aspect ce determină instanța să privească „cu rezervă” sinceritatea inculpatului atunci când neagă interacțiunea, inclusiv din perspectiva oferirii sumei de bani.
Decizia definitivă: condamnare pentru mită + menținerea ultrajului, contopire și suspendare
În final, Curtea de Apel admite apelul Parchetului, desființează în parte sentința Tribunalului în ceea ce privește achitarea pentru dare de mită și condamnă inculpatul la 2 ani închisoare pentru această infracțiune, menținând pedeapsa de 1 an pentru ultraj.
Pentru că faptele sunt în concurs, instanța aplică regulile de contopire și stabilește pedeapsa rezultantă: 2 ani (pedeapsa cea mai grea) plus spor de 1/3 din pedeapsa de 1 an, rezultând 2 ani și 4 luni.
Deși condamnarea este mai severă decât la fond, Curtea dispune suspendarea sub supraveghere pe 3 ani și impune un set de obligații tipice: prezentare la serviciul de probațiune, anunțarea schimbării domiciliului și deplasărilor mai lungi, comunicarea schimbării locului de muncă, furnizarea de informații pentru controlul mijloacelor de existență, plus obligația de a participa la un program de reintegrare socială și de a presta 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității.
În motivarea individualizării pentru pedeapsa de 2 ani la mită, Curtea subliniază, între altele, că minimul special este proporțional și că durata redusă se justifică și prin intervalul mare de timp scurs de la comiterea faptei până la soluția definitivă, argumentând că eficiența sancțiunii e mai mare când e mai apropiată temporal, dar realitatea procedurală a împins cauza spre un termen îndelungat.
Instanța dispune și confiscarea sumei de 200 de lei, ca obiect al infracțiunii de dare de mită în varianta „oferirii”.
Latura civilă: o renunțare care schimbă finalul
În primă instanță, persoana vătămată se constituise parte civilă pentru suma simbolică de 1 leu daune morale, iar Tribunalul admisese cererea.
În apel, însă, Curtea consemnează că persoana vătămată a transmis o adresă prin care renunță la pretențiile civile (inclusiv cheltuieli de deplasare), iar în virtutea principiului disponibilității, instanța înlătură obligația de plată a leului simbolic și constată renunțarea.
O lecție despre „îndoiala rezonabilă” și despre cum se construiește credibilitatea în lipsa unei „probe perfecte”
Dincolo de numele din dosar și de miza imediată (o sancțiune contravențională evitată, o bancnotă de 200 de lei, un conflict care a escaladat), speța e relevantă pentru felul în care instanțele gestionează contradicțiile naturale ale memoriei, mai ales când trec ani între faptă și reaudieri. Curtea insistă că martorul și persoana vătămată au declarat „ce și-au putut aminti”, iar existența unor inconsecvențe punctuale nu echivalează automat cu „fabricarea” acuzațiilor.
Totodată, hotărârea arată și tensiunea clasică din dosarele de corupție de mică valoare: de multe ori, nu există înregistrări, flagrant sau martori independenți care să vadă exact bancnota, iar instanța este nevoită să decidă pe baza credibilității interne a relatărilor, a logicii de ansamblu și a probelor colaterale. În această cauză, Tribunalul a tras linia în favoarea dubiului la acuzația de mită; Curtea de Apel a considerat, dimpotrivă, că același ansamblu probator care a susținut ultrajul poate susține și mita, mai ales în contextul escaladării imediat după refuz și al comportamentului ulterior descris în probatoriu.
Epilog: condamnare definitivă, dar fără detenție – cu condiția respectării supravegherii
În final, inculpatul rămâne cu două condamnări – dare de mită și ultraj – contopite într-o pedeapsă rezultantă de 2 ani și 4 luni, însă executarea este suspendată, ceea ce în practică înseamnă că libertatea este condiționată strict de respectarea măsurilor de supraveghere. Hotărârea avertizează explicit asupra riscului revocării suspendării în caz de rea-credință sau recidivă, iar confiscarea sumei de 200 de lei rămâne un simbol juridic al faptului că instanța a validat existența tentativei de corupere a actului de control.
Pentru sistemul de control în transporturi, cazul devine o ilustrare clară a liniei roșii: disputa administrativă privind documentele și sancțiunile poate deveni, într-o clipă, dosar penal – nu doar prin cuvinte, ci și prin gesturi. Iar pentru justiție, e încă un exemplu de speță în care apelul nu este o simplă verificare formală, ci o rejudecare care poate schimba complet încadrarea și răspunsul penal.
Partajează acest conținut:
