Puterea de lucru judecat se extinde și asupra considerentelor, dar aceasta în măsura în care ele sprijină și reflectă dispozitivul; este necesar, de aceea, ca instanțele să evalueze în mod just această măsură, căci o expresie desprinsă din context sau înțeleasă insuficient poate conduce la o soluție nelegală.
Dispoziţia din apel, de respingere a acţiunii în reziliere judiciară formulată de locatori, prin reţinerea puterii de lucru judecat a unei hotărâri pronunţate într-un litigiu anterior, derulat între aceleaşi părţi, este nelegală atât timp cât, pentru a-şi justifica raţionamentul, instanţa de apel a preluat paragrafe din deciziile pronunţate în căile de atac exercitate în cadrul celuilalt litigiu care nu sprijineau măsura de respingere a acţiunii prin care locatarul solicitase rezilierea unilaterală, ci justificau soluţia dată unei cereri conexe.
Ca atare, considerentele avute în vedere nu se integrează în puterea de lucru judecat în sensul evocat în apel.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1190 din 05 iunie 2019
Prin sentinţa civilă nr. 4235/07.07.2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis în parte acțiunea pe care reclamanții A. și B. au îndreptat-o împotriva pârâtei S.C. C. S.A.; în consecință, a dispus rezilierea contractului de locațiune nr. 7/15.02.2012 și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 217.125,98 euro, în echivalent în lei, cu titlu de daune-interese, dar și suma de 27.238,37 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, S.C. C. S.A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 2329A/13.12.2017 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă; ca atare, sentința atacată a fost schimbată în tot, în sensul respingerii cererii, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii, A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei la instanța de apel, spre o nouă judecată.
În motivare, recurenții au arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dar și că a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; au invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea primului motiv de casare, au precizat că la data de 15.02.2012 au încheiat, în calitate de locatori, un contract de locațiune cu intimata, căreia i-au transmis dreptul de folosință asupra unei clădiri de birouri situate în București, Calea X nr. 194, sector 1, pe un termen de 5 ani. Recurenții au mai arătat că la 22.05.2012 au încheiat un act adițional, prin care au agreat ca intimata să finalizeze lucrările de amenajare interioară a spațiului într-o variantă ce nu deroga de la proiectul autorizat, însă la 28.06.2012 intimata a declarat unilateral rezilierea contractului.
În acest context, au precizat că anterior demarării procedurii judiciare care formează obiect al dosarului de față, între părți s-a derulat un alt litigiu, înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. x/3/2012, în cadrul căruia au fost chemați în judecată de către locatar, pentru a se constata încetat prin reziliere unilaterală contractul și a fi obligați la plata de despăgubiri. La rândul lor, locatorii au înregistrat o acțiune separat, formându-se dosarul nr. y/3/2013, prin care au solicitat să se constate nulitatea declarației unilaterale de reziliere și să fie obligat locatarul la plata unor despăgubiri. Cele două dosare au fost conexate, iar prin sentința civilă nr. 2499/19.05.2014, rămasă definitivă și irevocabilă, ambele acțiuni au fost respinse.
Recurenții au susținut că în aceste circumstanțe au promovat acțiunea de față, în care au solicitat să se dispună rezilierea judiciară a contractului, iar intimata să fie obligată la plata unor despăgubiri și, după ce au primit o hotărâre favorabilă în primă instanță, au pierdut procesul în apel, când s-a reținut puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2499/19.05.2014 a Tribunalului București.
Criticând lipsa unei analize a apărărilor pe care le formulaseră, în calitate de intimați în apel, subliniind și caracterul succint al motivării expuse, recurenții au indicat următoarele două propoziții, pe care curtea de apel le-a selectat din deciziile instanțelor care au judecat căile de atac exercitate în procesul anterior: „nereținerea îndeplinirii condițiilor rezilierii nu înseamnă transferul culpei în sarcina celui care a solicitat rezilierea” (decizia nr. 885/16.10.2014 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, apel împotriva sentinței civile nr. 2499/19.05.2014 pronunțată de Tribunalul București), dar și „instanțele anterioare nu au reținut lipsa culpei locatorilor ci, dimpotrivă, culpa ambelor părți” (decizia nr. 1535/04.06.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, recurs împotriva deciziei nr. 885/16.10.2014 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă), precizând că din aceste expresii, instanța de apel a tras concluzia că dezlegarea dată de tribunal puterii de lucru judecat este greșită, deoarece din considerentele citate rezultă culpa celor doi reclamanți. Ca o consecință, instanța de prim control judiciar a găsit că este întemeiată și critica derivată din pretinsa greșită aplicare a art. 1.517 C.civ., potrivit căruia „o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune”.
Recurenții au subliniat că din considerentele deciziei atacate lipsește analiza elementelor culpei lor, după cum lipsește și o explicație a faptului că în litigiul anterior, dacă totuși ar fi fost în culpă, acțiunea părții adverse care a urmărit să se constate încetat prin reziliere unilaterală contractul a fost respinsă.
În aceste condiții, au arătat că cele două propoziții, extrase de curtea de apel din deciziile pronunțate în căile de atac din procesul anterior, nu se integrează în conceptul de autoritate de lucru judecat, căci nu susțin dispozitivul de respingere a acțiunii promovate de către S.C. C. S.A. în dosarul nr. x/3/2012.
Autorii recursului au afirmat că instanța de apel este cea care, prin decizia sa, a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2499/19.05.2014 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a reținut neîndeplinirea cerințelor legii pentru ca S.C. C. S.A. să utilizeze declarația unilaterală de reziliere; or, recurenții au subliniat din nou că acțiunea promovată de S.C. C. S.A. în dosarul nr. x/3/2012 ar fi fost admisă dacă li s-ar fi reținut culpa, nu respinsă.
De aceea, au apreciat că analiza considerentelor prezentate de tribunal în sentința civilă nr. 2499/19.05.2014 relevă lipsa culpei lor în derularea contractului, sprijinind dispozitivul de respingere a acțiunii promovate de către S.C. C. S.A.
Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenții au susținut că aspectele tranșate în procesul anterior trebuie să rămână neschimbate; așadar, nu mai pot fi contrazise utilizarea neîntemeiată a declarației unilaterale de reziliere de către locatar și nici lipsa încălcării, de către locatori, a obligațiilor contractuale și, ca o consecință, lipsa culpei lor.
Acestea au constituit fundamentul introducerii acțiunii de față, întrucât, dacă nu s-a constatat reziliată convenția părților ca urmare a declarației provenite de la locatar, care însă nu a mai continuat, în fapt, să folosească spațiul închiriat și dacă nu s-a constatat vreo încălcare a obligațiilor contractuale de către locatori, aceștia din urmă au solicitat instanțelor să dispună rezilierea contractului, pentru încetarea fără justificare a executării sale de către locator, precum și să le fie acordate despăgubiri pentru prejudiciul astfel cauzat. Or, recurenții au apreciat că, dând o interpretare nelegală efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, instanța de apel a contrazis cele statuate prin sentința civilă nr. 2499/19.05.2014 și a transferat culpa asupra lor, încălcând astfel dispozițiile art. 1.516, 1.270, 1.548, 1.555 și urm. C.civ.
În cadrul ultimului motiv de casare invocat – cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. -, au precizat că motivarea instanței de apel a fost limitată la reproducerea celor două texte identificate în hotărârile din litigiul anterior, în căile de atac, lipsind însă o analiză în contextul soluției definitive pronunțate acolo, așa încât au apreciat-o ca fiind inexactă, insuficientă, dar și arbitrară, căci apărările lor au fost ignorate; în acest sens, au prezentat pe larg jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniu.
La 26.03.2018, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, act de procedură la care recurenții au prezentat un răspuns la 18.04.2018.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C.proc.civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (…)”.
Situația de fapt reținută în etapele devolutive ale procesului presupune existența unui contract de locațiune încheiat la 15.02.2012, prin care recurenții i-au transmis intimatei dreptul de folosință asupra unei clădiri de birouri situate în București, Calea X nr. 194, sector 1, pe un termen de 5 ani. La 22.05.2012, părțile au încheiat un act adițional, agreând ca intimata să finalizeze lucrările de amenajare interioară a spațiului într-o variantă care nu deroga de la proiectul autorizat, însă la 28.06.2012, intimata a declarat unilateral rezilierea contractului.
Anterior demarării procedurii judiciare de față, între părți a mai avut loc un litigiu, înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. x/3/2012, în cadrul căruia locatarul a solicitat să se constate încetat prin reziliere unilaterală contractul și să fie obligați locatorii la plata de despăgubiri. Se cuvine subliniat că, pe calea notificării formale de reziliere din 28.06.2012, S.C. C. S.A. a susţinut că nu i-au fost puse la dispoziţie planurile aferente spaţiului închiriat în varianta open space, inclusiv documentaţia tehnică, semnată şi ştampilată de proiectanţi şi cu viza verificatorului de proiect.
La rândul lor, locatorii au înregistrat separat o acțiune, formându-se astfel dosarul nr. y/3/2013, prin care au solicitat să se constate nulitatea declarației unilaterale de reziliere, iar locatarul să fie obligat la plata unor despăgubiri.
Cele două dosare au fost conexate și Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins ambele acțiuni, pronunțând sentința civilă nr. 2499/19.05.2014.
Acestea sunt circumstanțele în care a fost promovată acțiunea de față, în care reclamanții (locatorii din contract) au solicitat instanțelor să dispună rezilierea contractului, motivat de neîndeplinirea de către locatar a obligațiilor de amenajare a spațiului închiriat, precum și să oblige intimata să le achite despăgubiri.
Prin decizia atacată, curtea de apel a schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii, reținând puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2499/19.05.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă.
Motivarea expusă de instanța de apel relevă că aceasta a selectat următoarele două propoziții, din considerentele deciziilor pronunțate în căile de atac exercitate în procesul anterior: „nereținerea îndeplinirii condițiilor rezilierii nu înseamnă transferul culpei în sarcina celui care a solicitat rezilierea” (decizia civilă nr. 885/16.10.2014 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, în apel împotriva sentinței civile nr. 2499/19.05.2014 pronunțată de Tribunalul București), dar și „instanțele anterioare nu au reținut lipsa culpei locatorilor ci, dimpotrivă, culpa ambelor părți” (decizia nr. 1535/04.06.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, în recurs împotriva deciziei nr. 885/16.10.2014 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă), iar din aceste expresii, a tras concluzia că dezlegarea dată de tribunal puterii de lucru judecat este greșită, deoarece ele denotă și culpa reclamanților. Ca o consecință, instanța de prim control judiciar a reținut că potrivit art. 1.517 C.civ., „o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune”.
Puterea de lucru judecat se extinde și asupra considerentelor, dar aceasta în măsura în care ele sprijină și reflectă dispozitivul; este necesar, de aceea, ca instanțele să evalueze în mod just această măsură, căci o expresie desprinsă din context sau înțeleasă insuficient poate conduce la o soluție nelegală.
În speță, dispozitivul sentinței civile nr. 2499/19.05.2014 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă cuprinde dispoziția de respingere a cererii prin care S.C. C. S.A. solicitase să se constate că a reziliat unilateral contractul încheiat cu recurenții din prezenta cauză.
Printre considerentele reținute de tribunal, relevante sunt cele potrivit cărora probele nu au relevat culpa locatorilor (pârâți în dosarul nr. x/3/2012) pentru neîndeplinirea obligaţiilor invocate în declaraţia unilaterală de reziliere, pretins a nu fi fost executate; de aceea, a constatat că sancțiunea rezilierii nu a operat și a respins acțiunea.
Așa fiind, Înalta Curte impune părților concluzia că, în litigiul anterior, prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa faptei ilicite şi a culpei pârâţilor (recurenți în cauza de față) în executarea raportului juridic obligaţional; totodată, ia act că în considerentele hotărârii sale, instanța a exprimat opinia că întârzierea în preluarea în folosinţă a spaţiului a fost cauzată de faptul că părţile au menționat în mod echivoc conținutul obligațiilor asumate, iar caracterul lapidar al formulărilor din contract a condus către o înţelegere diferită a modului de executare a obligațiilor şi, în final, la deteriorarea relaţiei contractuale.
Acesta este sensul în care trebuiau înțelese propozițiile selectate de curtea de apel din deciziile instanțelor care au judecat căile de atac exercitate în procesul anterior, dar, pentru a explica mai pe larg acest aspect, este necesară evocarea, cu prioritate, a soluțiilor pronunțate atunci, în apel și în recurs.
Apelurile exercitate de părți împotriva sentinței civile nr. 2499/19.05.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă au fost respinse, prin decizia civilă nr. 885/16.10.2014 a Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.
Toate părțile au recurat decizia instanței de apel.
Prin decizia nr. 1535/04.06.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a constatat nul recursul declarat de S.C. C. S.A. și a respins ca nefondat recursul promovat de A. și de B.
Or, de vreme ce recursul S.C. C. S.A., care critica soluția dată cererii formulate în dosarul nr. x/3/2012, a fost constatat nul, dispoziția de respingere a respectivei cereri a devenit irevocabilă și a intrat în puterea de lucru judecat, la fel ca și considerentele care au fundamentat-o.
Aceasta era premisa, indicată de altfel la pagina 22 din decizia de recurs, de la care a pornit analiza recursului promovat de A. și de B., analiză în cadrul căreia s-a regăsit propoziția care în litigiul de față a determinat schimbarea sentinței primei instanțe.
În cadrul propriei căi extraordinare de atac, în procesul anterior locatorii au supus cenzurii Înaltei Curți, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, abordarea instanțelor de fond, care nu au calificat actul juridic al S.C. C. S.A., de notificare a rezilierii, drept denunțare unilaterală a contractului. O atare critică a fost înlăturată în recurs, reținându-se că actul juridic dedus judecății (notificarea expresă de reziliere) nu avea natura sau înțelesul lămurit de denunțare unilaterală, ci, dimpotrivă, avea înțeles vădit neîndoielnic de reziliere – chiar dacă ea nu a produs efectul urmărit, de vreme ce acțiunea locatarului a fost respinsă, în considerarea lipsei culpei locatorilor. Acesta este motivul pentru care instanța de recurs nu a găsit critica circumscrisă art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865 ca fiind fondată. Instanța de recurs nu a reținut că atitudinea locatarului – care, în concret, s-a desistat de contract – nu ar fi putut să fie calificată drept denunțare unilaterală, ci că actul juridic dedus judecății nu avea nici natură, nici înțeles lămurit ori vădit neîndoielnic de denunțare unilaterală, ci, așa cum chiar intenția părții o indica, pe cea de reziliere.
Pentru a justifica acest raționament, Înalta Curte a reținut că atitudinea locatarului, exprimată în cuprinsul notificării formale de reziliere, a fost aceea de a imputa locatorilor neîndeplinirea culpabilă a unor obligații și că, în concret, relația dintre părți se deteriorase pe fondul indicării echivoce în contract a conținutului obligațiilor asumate, ceea ce a condus la înţelegere diferită a modului de executare a obligațiilor; în acest context, deci derivat din modul impropriu de consemnare în contract a obligațiilor, la pagina 24 a deciziei de recurs a fost inserat considerentul potrivit căruia „instanțele anterioare nu au reținut lipsa culpei locatorilor, ci, dimpotrivă, culpa ambelor părți”.
Cum denunțarea unilaterală este străină de culpă, însă în litigiul anterior tocmai culpa era disputată, instanța supremă a evaluat conduita părților și a ajuns la concluzia că aspectele prezentate mai sus au fost de natură să „consolideze natura actului juridic – aceea de reziliere, iar nu de denunțare”.
Din aceste considerente a reieșit că actul juridic dedus judecății (notificarea expresă de reziliere) nu avea natura sau înțelesul lămurit de denunțare unilaterală.
De aceea, expresia selectată de instanța de prim control judiciar, citată anterior, ar fi trebuit să fie înțeleasă în sensul prezentat aici și în care a fost expusă în hotărârea irevocabilă din litigiul anterior, dar pentru ca acest deziderat să fie atins, ar fi fost necesară studierea atentă a deciziei, iar nu extragerea sa din context, într-o modalitate căreia pare să-i lipsească profunzimea.
În considerarea argumentelor prezentate mai sus, Înalta Curte constată că paragrafele preluate de instanța de apel din deciziile pronunțate în căile de atac exercitate în procesul anterior nu sprijineau dispoziția de respingere a acțiunii formulate de S.C. C. S.A., ci pe cea de respingere a căilor de atac exercitate de A. și B. – care vizau soluția dată cererii conexe -, așa încât ele nu se integrează în puterea de lucru judecat în sensul dat de instanța de apel.
De aceea, dezlegarea dată prin decizia atacată este rezultat al încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, fiind fondate atât motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. – întrucât cel reglementat la pct. 7 al aceluiași articol sancționează numai încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, aspect care rezultă din soluția oferită de art. 497 C.proc.civ. -, cât și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., căci deciziei atacate îi lipsește analiza puterii de lucru judecat în contextul hotărârii pronunțate în litigiul anterior, așa încât motivarea sa nu satisface cerințele procesului echitabil.
Argumentele expuse în cele ce preced conduc spre concluzia caracterului fondat al căii de atac exercitate, care, așadar, în temeiul art. 496 și 497 C.proc.civ., a fost admisă; în consecință, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, instanței de apel.
Partajează acest conținut:
