Acţiunea în răspundere civilă contractuală introdusă în anul 2015 pentru pretenții aferente anului 2011 este guvernată de prevederile Decretului nr. 167/1958, prin raportare la dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care prevăd că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
În cazul în care această acţiune vizează pretenţii unitare, dar evaluate global pe perioade de timp determinate, termenul de prescripție curge unitar, de la data la care expiră fiecare perioadă de referință, astfel încât în condiţiile în care dreptul la acţiune s-a născut la 30 aprilie 2011, respectiv la 30 iunie 2011, este vorba despre prescripţii începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.
În raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, în mod legal a constatat instanţa, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, că termenul de prescripţie era împlinit, cu consecinţa respingerii cererii ca prescrisă.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 832 din 13 martie 2018
Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta S.P.E.E.H. A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. A.G., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.727.948 lei, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu per MWh, sub costul de producţie pentru 1 MWh, precum şi la plata beneficiului nerealizat prin vânzarea cantităţii totale de 155.616 MWh, la plata dobânzii legale, calculată de la data pronunţării hotărârii, până la plata efectivă a sumelor solicitate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 33, art. 43, art. 64 şi art. 64 din Legea nr. 94/1992, art. 970 C. civ. de la 1864 şi art. 1.272 NCC.
La 30 aprilie 2015, reclamanta şi-a precizat cererea, arătând că valoarea obiectului celui de-al doilea capăt de cerere este de 6.097.034,88 lei, sumă ce reprezintă beneficiul nerealizat, prin raportare la preţul mediu ponderat de pe piaţa contractelor bilaterale şi la preţul de cost mediu de producţie.
La 5 noiembrie 2015, conformându-se dispoziţiilor instanţei, reclamanta a arătat că îşi întemeiază cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă delictuală şi a indicat fapta ilicită a pârâtei ca fiind abuzul de drept, săvârşit prin încălcarea art. 970 C. civ. de la 1864 şi art. 1.272 NCC, care impun buna-credinţă în executarea convenţiilor.
Prin sentinţa civilă nr. 6653 din 25 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în temeiul art. 185 alin. (1) teza I şi teza a II-a C. proc. civ., a admis excepţia tardivității cererii modificatoare depusă la dosar la 5 noiembrie 2015 şi, în consecinţă, a anulat această cerere; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune.
Împotriva sentinţei sus-menţionate, S.P.E.E.H. A. S.A., prin administrator judiciar C. S.P.R.L. şi prin administrator special a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 1667 din 18 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii, S.P.E.E.H. A. S.A., prin reprezentant legal, a declarat recurs, solicitând în principal casarea sa şi, în măsura în care se constată îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., casarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, în situaţia în care se apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile textului de lege sus-menţionat, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu titlu prealabil, recurenta a arătat că dovada calităţii de reprezentant este făcută cu împuternicirea avocaţială dată în baza contractului de asistenţă juridică nr. 409304/2015, încheiat în vederea reprezentării în toate fazele procesuale, dar şi că, urmare a închiderii procedurii generale a insolvenţei, prin sentinţa civilă nr. 4437/2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, societatea este reprezentată de Directorat, conform prevederilor actului constitutiv.
În motivarea căii de atac, a reiterat situaţia de fapt, arătând că fapta ilicită pe care o impută intimatei o constituie neexecutarea obligaţiei contractuale de adaptare a preţului şi a celorlalte elemente esenţiale, în vederea restabilirii echilibrului dintre prestaţiile părţilor.
În acest sens, a arătat că în perioada 1 ianuarie 2011-31 mai 2012, în mod imprevizibil şi independent de voinţa sa, contractul nr. 2 E 06 iunie 2001 a devenit excesiv de oneros pentru ea; or, buna-credinţă în executarea contractului impunea intimatei să renegocieze preţul, anterior intrării în insolvenţă a S.P.E.E.H. A. S.A., care, aşa cum a constatat şi Curtea de Conturi prin raportul său de control, a vândut energia electrică sub costul de producţie.
A susţinut recurenta că, prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dar şi că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; au fost invocate, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, aplicând o normă care nu este incidentă în speţă şi, în plus, a dat o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt.
A susţinut că eronat a reţinut curtea de apel că, raportat la obiectul învestirii sale, prima instanţă a admis în mod corect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, constatând că termenul de prescripţie s-a împlinit la 17 iunie 2014 şi, în subsidiar, cel mai târziu la 31 decembrie 2014, dar şi că tot eronat a reţinut instanţa de prim control judiciar că în speţă sunt incidente Codul civil de la 1864, Codul Comercial şi Decretul nr. 167/1958, inclusiv în ceea ce priveşte executarea sa, în legătură cu care se pretinde că pârâta a abuzat.
De asemenea, a arătat că în mod greşit a fost menţinută soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei tardivităţii cererii depuse la termenul din 5 noiembrie 2015, subliniind că aceasta reprezintă o cerere precizatoare, depusă chiar la solicitarea instanţei, referitoare la temeiul juridic şi natura răspunderii civile, prin care a indicat si fapta ilicită generatoare de prejudicii şi a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
În acest context, a arătat că şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ. de la 1864, dar şi pe dispoziţiile art. 1.349 şi art. 1.357 NCC (având în vedere perioada vizată, respectiv 1 ianuarie 2011 – 31 mai 2012) şi a subliniat că punctul de plecare în analiza remediului adecvat situaţiei injuste create îl reprezintă disproporţia vădită între avantajul pârâtei şi prejudiciul suferit de ea.
A susţinut că abuzul de drept invocat constă în încălcarea art. 970 C. civ. de la 1864 şi art. 1.272 NCC, care impun buna-credinţă în executarea convenţiilor.
În acest sens, a arătat că intimata a refuzat să respecte dispoziţiile contractului de vânzare de energie electrică nr. 2E din 06 iunie 2001, prin care se instituie obligaţia părţilor contractante de a negocia cu bună-credinţă modificarea contractului în situaţia în care, pe parcursul executării acestuia, apar modificări de circumstanţe de natură a duce la creşterea costului pentru vânzător.
Or, conform art. 998 C. civ. de la 1864, art. 1.349 şi 1.357 NCC, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a cauzat a-l repara.
A mai arătat recurenta că, la solicitarea instanţei, a indicat paragrafele din cererea de chemare în judecată şi din întâmpinare în care a fost indicată răspunderea civilă delictuală drept temei al acţiunii.
În opinia recurentei, în mod greşit instanţele devolutive au calificat cererea sa precizatoare drept cerere modificatoare, cu consecinţa admiterii excepţiei tardivităţii formulării acesteia.
În continuare, a evocat cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că este lipsită de interes distincţia între regimul juridic aplicabil executării contractului, anterior ori ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil, atât timp cât şi dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dar şi prevederile art. 2.528 NCC stabilesc acelaşi moment de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune; de asemenea, a arătat că ambele instanţe de fond au încălcat principiul disponibilităţii, apreciind în mod eronat că acţiunea sa s-a întemeiat exclusiv pe dispoziţiile art. 8 din contractul nr. 2E din 06 iunie 2001, aşa cum a fost modificat prin actele adiţionale ulterioare, în condiţiile în care examinarea cererii de chemare în judecată relevă faptul că s-a întemeiat pe dispoziţiile contractului, în întregul său.
În acest context, a arătat că ambele instanţe devolutive au reţinut în mod greşit că cererea de chemare în judecată a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă cel mai târziu la 31 decembrie 2011 şi s-a împlinit la 31 decembrie 2014.
Astfel, a subliniat că prin cererea precizatoare depusă ca răspuns la adresa de regularizare a cererii de chemare în judecată a indicat că pretenţiile formulate în primul capăt de cerere vizează perioada 1 ianuarie 2011 – 31 decembrie 2011, iar pretenţiile formulate în cel de-al doilea capăt de cerere vizează perioada 1 ianuarie 2011 – 31 mai 2012; de asemenea, a indicat valoarea totală a beneficiului nerealizat în perioada 1ianuarie 2011 – 31 mai 2012, în cuantum de 6.097.034,88 lei, reprezentând contravaloarea diferenţei dintre preţul mediu ponderat de pe piaţa contractelor bilaterale şi preţul de cost mediu de producţie al S.P.E.E.H. A. S.A., astfel cum rezultă din nota nr. 10 din raportul corpului său de control, ce constituie anexa nr. 8 şi vizează perioada 1ianuarie 2011 – 31 mai 2012.
A mai susţinut recurenta că prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt incidente numai cu privire la termenele de prescripţie începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil, conform dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011; or, în speţă, la momentul intrării în vigoare a noului Cod civil termenul de prescripţie nici nu începuse să curgă, astfel că sunt incidente prevederile acestui din urmă act normativ.
În acest context, a arătat că, raportat la art. 2.523, art. 2.528 şi art. 2.517 NCC, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la data întocmirii raportului Curţii de Conturi nr. 133829 din 17 decembrie 2014, prin care s-a reţinut că a vândut energie electrică la un preţ mai mic decât costul de producţie, devenind astfel determinabil şi prejudiciul.
De asemenea, a susţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu poate fi socotit mai devreme de data întocmirii raportului asupra cauzelor si împrejurărilor care au condus la insolvenţă, publicat în B.P.I. nr. 11.723 din 27 august 2012, astfel că, raportat la data formulării acţiunii – 8 aprilie 2015, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu s-a împlinit.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel nu i-a analizat susţinerile în sensul că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu poate fi socotit mai devreme de data întocmirii raportului asupra cauzelor si împrejurărilor care au condus la insolvenţă, publicat în B.P.I. nr. 11.723 din 27 august 2012, astfel că decizia atacată nu este motivată sub acest aspect.
În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care consideră că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile a intimatei.
Astfel, a reiterat cele arătate în precedent în legătură cu dezechilibrul care a intervenit în executarea contractului încheiat de părţi şi buna-credinţă în executarea convenţiilor şi a susţinut că instanţa de apel a ignorat apărările sale vizând abuzul de drept săvârşit de intimată.
La 22 mai 2017, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, arătând că acesta nu este legal timbrat, dar şi că motivele de casare invocate şi dezvoltarea acestora nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Prin încheierea din 5 decembrie 2017, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţiile netimbrării şi nulităţii, a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru soluţionarea pe fond a acestuia, cu citarea părţilor.
Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate și a dispozițiilor legale incidente, a constatat că recursul este nefondat și l-a respins pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, instanța supremă a apreciat că motivele de recurs invocate trebuie analizate în ordinea în care au fost invocate, păstrând pentru finalul examenului motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care ține de aplicarea dispozițiilor legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.
Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată.
Trebuie precizat faptul că recurenta-reclamantă a învestit instanța cu cererea introductivă de instanță, pe care, la solicitarea primei instanțe, dispusă prin rezoluție, a precizat-o la 30 aprilie 2015 sub două aspecte: în ce privește pretențiile din primul capăt de cerere, a indicat că acestea sunt aferente perioadei ianuarie – aprilie 2011 și a indicat modul de calcul; în ce privește pretențiile aferente celui de-al doilea capăt de cerere, a indicat cuantumul acestora și modul de calcul.
La solicitarea instanței, dispusă prin încheierea de ședință de la 14 octombrie 2015, recurenta-reclamantă a făcut la 5 noiembrie 2015 o nouă precizare a acțiunii introductive de instanță, sub aspectul cauzei acțiunii și al tipului de răspundere invocat în susținerea pretențiilor.
Această din urmă precizare a fost calificată de prima instanță și de instanța de apel drept modificare a cererii de chemare în judecată, ambele instanțe de fond apreciind că modificarea este tardivă, întrucât s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.
Soluția pronunțată sub acest aspect este, a apreciat instanța supremă, legală. Aceasta întrucât recurenta-reclamantă a invocat în mod expres în cererea de la 5 noiembrie 2015 că își întemeiază pretențiile pe răspunderea civilă delictuală, indicând în acest sens dispozițiile art. 998 C. civ. de la 1864, în condițiile în care în cererea introductivă de instanță invocase dispozițiile art. 970 din același cod, aplicabile convențiilor.
Este lipsită de relevanță împrejurarea că precizarea de la 5 noiembrie 2015 a fost făcută la solicitarea instanței, întrucât instanța de judecată nu a pretins părții să își schimbe temeiul de drept și cauza acțiunii, pentru a i se imputa apoi că a sancționat partea pentru că s-a conformat solicitării, ci doar a căutat să se lămurească privitor la tipul de răspundere invocat și la cauza acțiunii.
Pe cale de consecință, instanța supremă a apreciat că nu a existat o încălcare a dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., că sancțiunea decăderii aplicată față de cererea modificatoare de la 5 noiembrie 2015 este în concordanță cu dispozițiile art. 185 C. proc. civ. și că în cauză nu s-a produs o încălcare a principiului disponibilității, judecătorul soluționând cauza cu respectarea strictă a dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.
Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.
Recurenta-reclamantă a dezvoltat două tipuri de argumente subsumat acestui motiv de recurs.
Primul tip se referă la faptul că instanța de apel nu a luat în analiză susținerea recurentei-reclamante despre faptul că prescripția a început să curgă de la data publicării raportului asupra cauzelor insolvenței în Buletinul procedurilor de insolvență.
Susținerea este fără fundament, întrucât aspectul învederat a fost analizat în penultimul paragraf al considerentelor deciziei atacate, iar raționamentul dezvoltat de instanța de apel nu a fost combătut în recursul de față.
Al doilea tip se referă la neanalizarea de către instanța de apel a susținerilor recurentei-reclamante referitoare la abuzul de drept săvârșit de intimata-pârâtă.
Este adevărat că instanța de apel nu s-a preocupat de această problematică, însă lipsa considerentelor referitoare la acest aspect nu îi poate fi imputată instanței, câtă vreme problema ridicată privea aspecte de fond ale raporturilor juridice dintre părți, iar fondul nu a fost antamat pentru că soluția pronunțată de prima instanță, menținută în calea de atac a apelului, a vizat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care, în înțelesul art. 245 C. proc. civ., face de prisos cercetarea fondului.
Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.
Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că dezlegarea problemei deduse judecății trebuie să plece de la calificarea tipului de răspundere civilă invocată, de la natura raporturilor juridice deduse judecății, de la perioada pentru care sunt pretinse despăgubirile, elemente în raport de care trebuie determinată legea aplicabilă.
Așa cum au reținut în mod judicios instanțele de fond, recurenta-reclamantă a învestit instanțele cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, în cadrul căreia a caracterizat fapta ilicită generatoare de prejudiciu ca fiind concretizată în abuzul de drept săvârșit de intimata-pârâtă, care, contrar obligației de executare cu bună-credință a contractului, impusă de art. 970 C. civ., nu a fost de acord cu negocierea și cu modificarea contractului în raport de noile circumstanțe economice, financiare, sociale.
În concret, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, cu precizările ulterioare, recurenta-reclamantă a formulat două capete de cerere prin care a pretins despăgubiri după cum urmează:
Prin primul capăt de cerere a pretins despăgubiri constând în pierderea suferită, în sumă de 2.727.948 lei, aferente perioadei ianuarie – aprilie 2011 (conform precizării de la 30 aprilie 2015), iar prin al doilea capăt de cerere a pretins despăgubiri constând în beneficiul nerealizat, în sumă de 6.097.034,88 lei, aferente perioadei ianuarie – iunie 2011.
Deși perioadele de referință pentru despăgubirile solicitate, indicate de parte, au fost altele decât cele reținute de către instanța supremă și de către instanța de apel, fiind mult extinse, instanța supremă nu va primi susținerile în acest sens făcute de către recurenta-reclamantă, întrucât acestea nu sunt în concordanță cu actele de procedură depuse la dosarul cauzei, respectiv cu precizarea de la 30 aprilie 2015 și cu anexele invocate în aceasta, care se află la filele 110 – 136 ale volumului I al dosarului de fond.
Această determinare a obiectului cererii deduse judecății prezintă relevanță în primul rând pentru determinarea legii aplicabile prescripției dreptului material la acțiune.
Așa cum în mod judicios au stabilit instanțele de fond, fiind vorba despre raporturi contractuale grefate pe un contract încheiat la 6 iunie 2001, modificat prin numeroase acte adiționale, acestea sunt guvernate de dispozițiile Codului civil de la 1864 și de cele ale Codului comercial de la 1887, conform principiului tempus regit actum.
În materia prescripției extinctive, dat fiind faptul că pretențiile sunt aferente anului 2011, iar acțiunea a fost introdusă în anul 2015, s-a pus problema concursului dintre Decretul nr. 167/1958 și noul Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
Instanța supremă confirmă raționamentul și statuările instanțelor de fond privitoare la incidența în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, pentru următoarele argumente, prin care va răspunde și criticilor legate de data de la care începe să curgă termenul de prescripție:
Preliminar, trebuie subliniat faptul că recurenta-reclamantă a contestat doar incidența dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, nu și, în cazul în care se va aprecia asupra aplicabilității acestui act normativ, reținerea dispozițiilor art. 8.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că atât în privința pretențiilor din primul capăt de cerere, cât și în privința celor din al doilea capăt de cerere se impune reținut că acestea sunt circumscrise în esență ideii de pagubă, de prejudiciu, care a fost cuantificat global ca sumă pe o perioadă determinată a diferențelor de valoare dintre prețul plătit și cel datorat, după aprecierea recurentei-reclamante.
Nefiind vorba despre pretenții legate de prestații succesive, ci unitare, dar evaluate pe perioade de timp determinate, în mod corect s-a apreciat că termenul de prescripție curge unitar, de la data la care expiră fiecare dintre cele două perioade de referință.
Astfel, în privința pretențiilor din primul capăt de cerere dreptul la acțiune s-a născut la 30 aprilie 2011, iar în privința pretențiilor din cel de-al doilea capăt de cerere dreptul la acțiune s-a născut la 30 iunie 2011, acestea fiind datele la care recurenta-reclamantă, ca producător de energie, prezumată a cunoaște propriile costuri și prețul pieței (ca actor în acest domeniu de activitate) putea și trebuia să aibă reprezentarea prejudiciului (perceperea uni preț sub costul de producție) și a celui care răspunde de el (plătitorul prețului subdimensionat), astfel cum prevăd dispozițiile necontestate de parte ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Raportat la aceste argumente, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile dezvoltate în memoriul de recurs referitoare la celelalte momente propuse de recurenta-reclamantă ca momente de debut al cursului prescripției, instanța supremă apreciind în plus că ele vizează în realitate aspecte factuale, care scapă cenzurii instanței de recurs, constituind aspecte de eventuală netemeinicie, mai ales că instanța este chemată să aprecieze asupra relevanței unor împrejurări de fapt pe aspectul momentului de la care începe să curgă prescripția, nu asupra aplicării legii.
În contextul în care dreptul la acțiune s-a născut la 30 aprilie 2011, respectiv la 30 iunie 2011, este vorba în speță despre o prescripție începută anterior și neîmplinită la data la care a intrat în vigoare noul Cod civil, astfel încât în mod corect s-a reținut de către instanțele de fond incidența Decretului nr. 167/1958, prin raportare la dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care prevăd că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
De asemenea, în mod judicios s-a făcut referire și la decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu specială raportare la ultimul considerent al acesteia.
În aceeași ordine de idei, instanța supremă reține și că este nefondată critica adusă deciziei atacate, care, susține recurenta-reclamantă, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 în condițiile în care a fost apreciat în subsidiar ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripție și ziua de 31 decembrie 2011. Aceasta întrucât, potrivit argumentelor ce preced, datele de la care începe să curgă prescripția sunt 30 aprilie 2011 și 30 iunie 2011, cu excluderea celorlalte trei invocate de către parte (31 decembrie 2011, data publicării raportului în B.P.I, respectiv data raportului Curții de Conturi), astfel încât în cauză este vorba despre prescripții începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil – 1 octombrie 2011.
Dată fiind această dezlegare adusă problemei legii aplicabile, instanța supremă constată că în cauză s-a făcut o justă aplicare a dispozițiilor art. 1, art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, constatându-se în mod legal că cererea de chemare în judecată a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție.
Sintetizând, față de toate argumentele expuse în precedent, instanța supremă a constatat că niciuna din criticile formulate nu este întemeiată, că hotărârea nu cade sub incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., de aceea, în conformitate cu dispozițiile art. 496 și art. 497 C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat.
Notă: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la 01 octombrie 2011.
Partajează acest conținut:
