În Monitorul Oficial, Partea I nr. 1090 din 26 noiembrie 2025 a fost publicată Hotărârea în Cauza Bădescu și altele împotriva României, din 15 aprilie 2025.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în unanimitate, marți, 15 aprilie 2025, în cauza Bădescu şi alţii c. României, că nu a avut loc o încălcare a articolului 7 (nicio pedeapsă fără lege) al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Cauza a avut ca obiect lipsa de previzibilitate a legii penale invocată de reclamanți, judecători care fuseseră condamnați pentru abuz în serviciu.
La fel ca instanțele naționale, Curtea a observat că reclamanții nu au fost urmăriți penal pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești ca atare, ci pentru adoptarea unei anumite conduite înainte de redactarea acelei decizii și pentru că au conceput în mod conștient o motivare juridică contrară legii cu scopul de a pronunța o soluție prestabilită, cu rezultat prejudiciabil. Autoritățile naționale au considerat astfel că reclamanții au denaturat faptele în așa fel încât principiul ne bis in idem să poată fi aplicat în cauza aflată în fața lor.
Curtea a acordat importanță analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia scopul unei investigații penale privind abuzul în serviciu nu era examinarea legalității și temeiniciei unei decizii pronunțate la finalul procesului jurisdicțional – rol care revenea exclusiv organelor de control prevăzute de lege –, ci identificarea, dincolo de decizia propriu-zisă, a unei conduite care încalcă îndatoririle de serviciu și corespunde elementului material al infracțiunii, întrucât o asemenea conduită putea, în anumite situații, să influențeze hotărârea ce urma a fi pronunțată. Astfel, instanțele naționale au distins actul care a atras răspunderea penală a reclamanților de pronunțarea unei decizii făcute cu bună-credință.
Reclamanții, Liliana Bădescu („prima reclamantă”), Dumitrița Piciarcă („a doua reclamantă”) și Veronica Cîrstoiu („a treia reclamantă”), sunt cetățeni români, născuți în 1957, 1955 și respectiv 1957, care locuiesc în București. Aceștia erau judecători în cadrul Secției Penale a Curții de Apel București.
Prin hotărârea definitivă din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel București l-a condamnat pe S.D. la șapte ani de închisoare pentru diferite infracțiuni economice. Folosind o cale extraordinară de atac, S.D. a formulat două cereri de revizuire la Curtea de Apel București, soluționate de un complet de trei judecători. Întrucât acestea au fost respinse, S.D. a formulat o a treia cerere de revizuire. Dosarul a fost repartizat aleatoriu unui complet format din cei trei reclamanți.
Prin hotărârea definitivă din 22 februarie 2012, completul format din reclamanți a admis cea de-a treia cerere de revizuire și a desființat condamnarea lui S.D. Instanța a reținut că S.D. fusese urmărit penal anterior pentru acte care se suprapuneau parțial cu cele care au stat la baza condamnării din 4 aprilie 2011. Deoarece acea urmărire penală se soldase cu o soluție de încetare, confirmată de Curtea de Apel Craiova, instanța a conchis că, în speță, principiul ne bis in idem fusese încălcat, întrucât S.D. fusese urmărit penal de două ori pentru aceeași faptă.
În 2013 s-a deschis o investigație penală împotriva celei de-a treia reclamante și a altor persoane pentru fapte de corupție. Printr-o hotărâre din 26 martie 2016, menținută definitiv de Înalta Curte, Curtea de Apel Constanța a condamnat-o pe aceasta la șapte ani de închisoare, în special pentru luare de mită. Ea fusese acuzată că a primit bani în februarie 2012 ca mită în schimbul pronunțării, împreună cu ceilalți doi reclamanți, a hotărârii în favoarea lui S.D. în procedura de revizuire.
Între timp, la 27 aprilie 2012, Inspecția Judiciară a început o anchetă disciplinară împotriva reclamanților în legătură cu articole de presă privind desființarea condamnării lui S.D.
Prin decizia din 4 decembrie 2012, Consiliul Superior al Magistraturii, cu majoritate, a respins propunerea Inspecției Judiciare, constatând că actele invocate nu constituiau abatere disciplinară.
La 28 februarie 2012, DNA a deschis un dosar penal împotriva reclamanților și, la 3 aprilie 2012, a început urmărirea penală pentru abuz în serviciu agravat și favorizarea făptuitorului.
Prin decizia din 7 august 2012, DNA a dispus clasarea cauzei, apreciind că, deși elementele constitutive ale infracțiunilor erau întrunite, art. 2 din Legea nr. 303/2004 prevedea independența judecătorilor, iar aceștia nu puteau răspunde penal pentru acte ce țineau de hotărârile judecătorești pronunțate. S-a reținut că existau neclarități privind răspunderea penală a judecătorilor pentru astfel de acte.
Reclamanții au contestat soluția la Curtea de Apel București, susținând că au fost urmăriți penal pentru hotărârea din 22 februarie 2012. Prin hotărârea definitivă din 1 octombrie 2012, instanța le-a respins plângerea.
La 29 ianuarie 2014, Procurorul-șef DNA a infirmat soluția din 7 august 2012 și a dispus redeschiderea urmăririi penale.
La 15 aprilie 2014, DNA i-a trimis în judecată pe cei trei reclamanți pentru abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului și fals. DNA i-a acuzat că nu și-au îndeplinit obligațiile legale și au pronunțat o hotărâre nelegală, fiind influențați de mita primită de a treia reclamantă.
Prin hotărârea din 19 mai 2016, Curtea de Apel București i-a achitat pe prima și a doua reclamantă, dispunând disjungerea cauzei în privința celei de-a treia reclamante.
DNA și a doua și a treia reclamantă au declarat apel. DNA a contestat achitarea, susținând vinovăția acestora.
Prin hotărârea definitivă din 14 iunie 2017, Înalta Curte a condamnat primele două reclamante la patru ani de închisoare pentru abuz în serviciu.
La 19 ianuarie 2018, acestea au declarat recurs în casație, respins prin decizia definitivă din 7 noiembrie 2019. Înalta Curte a reținut că independența judecătorilor nu este absolută și coexisă cu principiile răspunderii, legalității și egalității în fața legii. Judecătorii pot răspunde penal atunci când, cu intenție sau rea-credință, pronunță acte contrare legii care aduc prejudicii drepturilor altor persoane. S-a explicat că răspunderea penală nu intervine pentru simple erori dezinteresate ce pot fi corectate prin căi de atac, ci pentru acte făcute cu intenție și rea-credință.
Prin hotărârea din 10 mai 2018, menținută definitiv la 27 martie 2019, Curtea de Apel București a condamnat-o pe a treia reclamantă pentru abuz în serviciu.
Invocând articolul 7 (nicio pedeapsă fără lege), reclamanții au susținut că norma penală privind abuzul în serviciu era neclară și imprevizibilă și că nu puteau prevedea că pronunțarea unei hotărâri judecătorești putea constitui elementul material al unei infracțiuni.
Cererile au fost depuse la CEDO la 7 mai 2018, 15 octombrie 2018 și 1 noiembrie 2019.
Cauza a fost judecată de un complet de șapte judecători.
După conexarea cererilor, Curtea a respins cererea celei de-a treia reclamante ca vădit nefondată și/sau tardivă.
Analizând cererile primelor două reclamante, Curtea a observat că legislația penală privind abuzul în serviciu era formulată asemănător de-a lungul timpului, definind fapta drept omisiunea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act de către un funcționar public, prin care se produce o pagubă sau o vătămare a drepturilor unei persoane.
Curtea a reținut că legiuitorul folosise termeni generali, iar legea nu conținea o listă exhaustivă a formelor pe care le putea lua conduita incriminată. Dreptul penal poate fi formulat în termeni generali, interpretarea revenind instanțelor.
Instanțele naționale au aplicat infracțiunea raportându-se la contextul constituțional și la normele privind statutul judecătorilor.
Curtea a reținut că jurisprudența națională era fermă în a stabili că judecătorii nu răspund penal pentru simple erori de interpretare a legii, ci doar când acționează cu rea-credință. Distincția esențială era între hotărârile date cu bună-credință și cele pronunțate prin deturnarea intenționată a legii pentru a obține o soluție contrară dreptului.
Reclamanții, fiind judecători cu experiență, trebuiau să prevadă riscurile acțiunilor lor. Sistemul juridic românesc oferea suficiente indicii că pronunțarea deliberată a unei hotărâri nelegale, cu rezultat prejudiciabil, putea constitui infracțiune.
Instanțele naționale au decis în mod unanim că judecătorii sunt funcționari publici în sensul Codului penal și pot fi autori ai infracțiunii de abuz în serviciu, cu limitarea că răspunderea penală intervine doar când sunt îndeplinite condițiile stabilite de jurisprudență.
Curtea a subliniat că reclamanții nu au fost urmăriți penal pentru pronunțarea unei hotărâri ca atare, ci pentru conduita anterioară redactării hotărârii și pentru motivarea deliberat falsă, concepută pentru a ajunge la un rezultat prestabilit.
Curtea a considerat că legea și jurisprudența erau suficient de previzibile pentru ca reclamanții să prevadă riscul unor sancțiuni.
Concluzie: nu a existat nicio încălcare a articolului 7.
Partajează acest conținut:
