Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a pronunțat o hotărâre de referință în cauza Isaia și alții c. Italia, la data de 25 septembrie, reconfigurând limitele compatibilității măsurilor de confiscare fără condamnare cu exigențele Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Situația de fapt
În 2018, autoritățile italiene au dispus sechestrarea și apoi confiscarea mai multor imobile, terenuri, un depozit, un autovehicul și conturi bancare, aflate pe numele soției și fiului reclamantului Giuseppe Isaia, pe motiv că acestea ar proveni din activități infracționale desfășurate între 1980 și 2008.
Problema centrală: bunurile vizate fuseseră achiziționate în 2010, 2016 și 2018, deci la un interval de timp semnificativ după perioada în care reclamantul fusese considerat „periculos social”.
Argumentele autorităților italiene
Instanțele naționale au fundamentat confiscarea pe:
- existența unor condamnări penale anterioare ale reclamantului (în special pentru furturi, tâlhării, extorcări între 1980 și 1998, plus o tentativă de furt în 2008);
- constatarea unei disproporții între veniturile legale și valoarea bunurilor achiziționate;
- prezumția că bunurile dobândite de soție și fiu se aflau, în realitate, la dispoziția reclamantului.
Constatarea CEDO
Curtea a decis, cu șase voturi la unu, că Italia a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (dreptul de proprietate), reținând următoarele:
- Disproporția nu echivalează cu probă – simpla constatare a unui dezechilibru între venituri și avere nu dovedește proveniența ilicită a bunurilor. Suspiciunea, chiar dacă pare logică, nu poate înlocui demonstrarea faptică.
- Necesitatea corelării temporale – cu cât bunurile sunt achiziționate mai departe în timp față de perioada infracțională, cu atât proba reinvestirii capitalului ilicit trebuie să fie mai riguroasă și mai concretă. În cazul Isaia, bunurile confiscate erau achiziționate la 10–20 de ani după perioada vizată.
- Tratamentul bunurilor rudelor – nu este permisă prezumția automată că bunurile deținute de soț/soție, copii sau părinți ar fi ascunse pentru persoana vizată. Este necesară demonstrarea disponibilității reale a acelor bunuri pentru reclamant.
- Lipsa unei motivări riguroase – instanțele italiene nu au arătat concret cum bunurile achiziționate în 2010, 2016 și 2018 derivau din veniturile infracționale din 1980–1998. Nu a fost reconstruit nici traseul reinvestirilor invocat de autorități.
Reparațiile dispuse
CEDO a obligat statul italian să restituie bunurile confiscate reclamanților sau, dacă acest lucru nu mai este posibil, să plătească echivalentul valorii lor la momentul achiziției.
Opinii separate
- Judecătorul Chablais (opinie concurentă) a votat pentru constatarea încălcării, dar a avertizat să nu se interpreteze hotărârea ca o respingere globală a mecanismului italian de confiscare preventivă, ci ca o sancționare a lipsei de rigoare și a întârzierilor excesive în această speță.
- Judecătorul Sabato (opinie dizidentă) a considerat că cererile erau inadmisibile și că instanțele italiene aplicaseră corect legislația internă, respectând standardele CEDO și jurisprudența consacrată.
Raportarea la alte cauze CEDO
- Păcurar c. România (24 iunie 2025) – CEDO a validat o măsură de confiscare fără condamnare aplicată unui funcționar public pentru neconcordanțe în declarațiile de avere, într-un cadru normativ clar, limitat, cu praguri precise și garanții procedurale.
- Cosovan (nr. 2) c. Republica Moldova – Curtea a analizat confiscarea dispusă după închiderea procesului penal pentru prescripție prin prisma prezumției de nevinovăție (art. 6 §2 CEDO). A admis caracterul preventiv al măsurii, dar a avertizat că, după încetarea procesului, autoritățile nu mai pot formula concluzii care sugerează vinovăția.
Impact și relevanță
Hotărârea Isaia este de maxim interes pentru toate statele care utilizează confiscarea fără condamnare ca instrument anticorupție sau antimafie:
- Ea confirmă că măsura nu este, în sine, incompatibilă cu Convenția, dar subliniază că aplicarea ei trebuie să respecte criterii de legalitate, proporționalitate și rigurozitate probatorie.
- În plan practic, decizia poate influența proceduri de tip „vetting post-factum”, cum sunt cele din Republica Moldova, unde tentația este de a confisca pe baza unor simple disproporții între avere și venituri.
- CEDO atrage atenția că statele au două opțiuni:
- fie probează în penal și obțin o condamnare,
- fie recurg la o procedură civilă de confiscare, transparentă, proporțională, cu garanții efective și fără insinuări privind vinovăția penală.
Hotărârea Isaia și alții c. Italia reprezintă un semnal puternic: suspiciunea nu ține loc de probă, iar confiscarea fără condamnare trebuie să fie un instrument excepțional, bine delimitat, nu o practică generalizată.
Hotărârea CEDO : https://hudoc.echr.coe.int/#{%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-244854%22]}