Șapte ani. Atât i-a luat Justiției să scoată din sertar dosarul morții unui copil de doi ani și jumătate. Și nici asta n-ar fi făcut, dacă părinții îndoliați și sfârșiți de durere nu s-ar fi săturat să bată la ușile anchetatorilor. Au cerut judecătorilor să ia măsuri, iar când instanța le-a dat dreptate, au avut curaj și și-au plâns expus durerea în fața presei. Abia atunci, cu forța, sistemul s-a mișcat.
În martie 2025 medicii au fost, în sfârșit, puși sub acuzare pentru ucidere din culpă. În iunie au fost trimiși în judecată, iar săptămâna trecută Judecătoria Oradea a spus clar: rechizitoriul e legal, dovezile sunt valide, procesul poate începe. Cum era de așteptat, inculpații au atacat soluția și dosarul se mută la Tribunalul Bihor, pentru o nouă rundă de analiză în camera preliminară. Că deh, nu dă deloc bine când atâtea expertize arată negru pe alb că un copil de doi ani a murit pentru că a fost tratat cu neglijență.
Între timp, în loc să se concentreze pe apărare, unul dintre avocații medicilor a ales să deschidă un război de imagine într-o publicație juridică din Cluj, acuzând avocatul familiei îndoliate că “îi înfierează” pe inculpați inclusiv în “propria publicație”. Mică problemă, căci e exact ca în bancul cu Radio Erevan: “în principiu e adevărat, dar nu era bicicleta, ci mașina, și nu i s-a dat, i s-a luat”.
Mai grav e că, dacă e să te iei după distinsul avocat supărat, presa ar trebui să tacă, să nu relateze mersul procesului, să nu analizeze probe, să nu critice întârzierile. O poziție periculoasă – pentru că dreptul presei de a urmări un proces și de a informa publicul nu e un moft, ci o garanție că justiția se face la lumină, nu pe întuneric.
Și aici vine ironia: avocații medicilor au publicitate plătită chiar în publicația unde clienții lor se plâng de “execuție mediatică”. Dar când alți ziariști i-au căutat tocmai ca să respecte principiul audiatur et altera pars și să scrie toate punctele de vedere, au ales tăcerea: să aștepte ziariştii finalul anchetei, finalul procesului… Dacă nu ar fi vorba de moartea unui copil, am putea râde. Dar nu e de râs. Căci esențialul rămâne: doi părinți și-au pierdut copilul din cauza unei neglijențe. Au fost nevoiți să-și transforme doliul în bătălie juridică şi, mai mult, să şi împingă sistemul să facă ceea ce trebuia să facă din prima: dreptate. Și acum, după șapte ani, există riscul ca procesul să se stingă înainte să înceapă, sub ceasul implacabil al prescripției. Restul e cancan.
