Potrivit dispoziţiilor art. 2512 alin. (1) C. civ., prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință”.
În situaţia în care, în cauza având ca obiect pretenţii împotriva asigurătorului, este introdus prin efectul legii – art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 -, iar nu ca urmare a faptului că reclamantul ar fi solicitat obligarea și a intervenientului-forțat la plata diferenței de sumă ce s-ar situa peste maximul stabilit de lege în sarcina asigurătorului de răspundere civilă, intervenientul forţat nu justifică interes şi legitimare în invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât cea în folosul căreia curge prescripția este societatea de asigurări, care este ținută legal, în baza Legii nr. 136/1995 și contractual, conform poliței de asigurare, să achite despăgubiri.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1270 din 11 iunie 2019
Prin cererea înregistrată la 7 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/62/2016 şi precizată la 21 martie 2017, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. Asigurări S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 32.300 euro, reprezentând despăgubiri pentru venituri din muncă nerealizate, a sumei 200.000 lei, cu titlu de daune morale şi a sumei de 565 lei, reprezentând daune materiale, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002, ale Ordinului C.S.A nr. 14/2011, ale art. 61 alin. 1, art. 1357, art. 1365, art. 1376, art. 1381, art. 1385, art. 1387-1388, art. 1391-1392 C. civ., precum şi ale art. 49-50 din Legea nr. 136/1995.
La termenul din 14 februarie 2017, Tribunalul Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în baza art. 68 C. proc. civ., raportat la art. 54 din Legea nr. 136/1995, a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat, a numitei C.
Prin sentinţa civilă nr. 625/C din 8 iunie 2017, Tribunalul Braşov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Asigurări S.A. şi cu intervenienta C. De asemenea, a respins cererea intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe şi a încheierii din 14 februarie 2017, ambele pronunțate de Tribunalul Braşov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/62/2016, reclamantul A. a declarat apel, solicitând anularea acestora, respingerea cererii de introducere în cauză a intervenientei forţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia nr. 2035/Ap din 29 noiembrie 2017, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 625 din 8 iunie 2017 a Tribunalului Braşov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Împotriva acestei decizii, reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În dezvoltarea criticilor formulate, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant, după prezentarea situației de fapt, a susţinut următoarele:
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acţiune, a arătat că instanța de apel, reţinând interesul intervenientei în invocarea acesteia, motivat de împrejurarea că poate fi obligată după asigurător la plata diferenţei de despăgubire, a omis că suma solicitată se situează cu mult sub limitele stabilite prin Ordinul C.S.A.
A mai subliniat recurentul că, şi în eventualitatea acceptării calităţii de intervenient forţat a numitei C., faţă de prevederile Legii nr. 136/1995, acţiunea introductivă trebuia îndreptată împotriva asigurătorului, care, prezentând garanţii de solvabilitate, îndeplineşte interesul public constând în despăgubirea promptă și efectivă a celor păgubiţi din accidente rutiere.
În continuare, a precizat că jurisprudenţa în materie a reținut că persoana răspunzătoare este citată în calitate de intervenient forţat pentru a putea formula apărări vizând întrunirea elementelor răspunderii delictuale, însă precizarea expresă a calităţii procesuale, care nu este aceea de pârât, relevă intenţia legiuitorului de a nu mai permite obligarea acesteia în mod direct, conjunct sau în solidar cu asigurătorul.
Autorul căii de atac a precizat că pârâta B. Asigurări S.A. nu a invocat prin întâmpinare excepţia prescripției extinctive sau, cel târziu până la primul termen de judecată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2512 și 2513 C. civ.
Totodată, a arătat că invocarea excepţiei prescripției de către apărătorul intervenientei C. la primul termen de judecată nu constituie un argument pentru primirea acesteia, în contextul în care dispoziţiile art. 2512 C. civ. prevăd că prescripţia poate fi opusă numai de partea în folosul căreia curge, respectiv de societatea de asigurări pârâtă, care, însă, nu a invocat excepţia evocată.
A mai precizat recurentul-reclamant că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât excepția prescripției este o excepție de drept material, nu una de drept procesual.
Pentru argumentele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin rezoluţia de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs formulată de reclamantul A. nu îndeplineşte cerinţele impuse de prevederile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde menţiunile privind numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul intimatului. Totodată, s-a consemnat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, în baza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.
Prin adresa emisă la 19 ianuarie 2018, recurentului i s-a pus în vedere să completeze menţiunile arătate şi să precizeze dacă este de acord cu soluţionarea recursului de către completul de filtru, potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ. Recurentul s-a conformat dispoziţiilor instanţei la 31 ianuarie 2018, în cuprinsul „precizărilor” depuse şi aflate la fila 12 din dosar indicând datele de identificare ale intimaţilor, fără însă să-şi exprime acordul privind soluţionarea recursului de către completul de filtru, potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte şi intimatei interveniente la 5 februarie 2018, aşa cum atestă dovezile de înmânare aflate la filele 26 şi 22 din dosarul de recurs.
Intimata-pârâtă B. Asigurări S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar la 2 martie 2018, în baza art. 489 alin. (2), raportat la 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului, arătând că simpla nemulțumire a recurentului-reclamant faţă de stabilirea cadrului procesual legal din perspectiva obiectului acţiunii introductive (sens în care s-a dat eficienţă prevederilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 şi s-a dispus introducerea în cauză a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului rutier în calitate de intervenient forţat) nu constituie o critică de nelegalitate care să poată fi subsumată motivului de casare indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În continuare, intimata-pârâtă a susţinut că recurentul nu a precizat normele de drept material pretins a fi fost încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel.
Pe fondul recursului, autoarea întâmpinării a solicitat respingerea ca nefondată a căii extraordinare de atac, arătând că, în cauză, în mod corect s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat, a numitei C. şi a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune și, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A. ca prescrisă.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte l-a admis în considerarea celor ce succed:
În mod prioritar, se cuvine menționat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (…)”.
Faţă de dezvoltarea criticilor formulate de recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând încălcarea prevederilor art. 2512 și 2513 C. civ., cu referire la art. 54 din Legea nr. 136/1995, se constată că, în sinteză, recurentul a criticat soluția instanței de apel sub aspectul greșitei dezlegări date excepției prescripției dreptului material la acțiune, sens în care a susținut în primul rând că instanța de apel a apreciat greșit asupra interesului intimatei-interveniente în invocarea excepției, raportat la faptul că sumele pretinse cu titlu de despăgubire sunt mult sub cuantumul prevăzut prin ordinul C.S.A.
În cadrul aceleiași critici, recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de apel a analizat în mod greșit excepția prescripției, în condițiile în care aceasta a fost invocată în mod nelegal de către intimata-intervenientă în contextul deja evocat, iar intimata-pârâtă a nesocotit obligația de a invoca ea însăși excepția prin întâmpinare ori cel mai târziu la primul termen de judecată, făcând acest lucru abia la al doilea termen de judecată.
Astfel, prin memoriul depus la dosar, recurentul a dezvoltat critici referitoare la maniera de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune în cauză și a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la art. 2512 și 2513 C. civ., precizând că excepția prescripției este o excepție de drept material, iar nu una de drept procesual.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Or, în speță, recurentul a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2512 alin. (1) și 2513 C. civ., potrivit cărora:„prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință” și „prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.”
Având în vedere că normele precitate cuprind dispoziții de procedură, referitoare la titularul dreptului de a invoca excepția și la momentul până la care intimata-pârâtă putea invoca excepția, instanța supremă va analiza prezentul recurs din perspectiva cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care statuează că recursul este admisibil atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Astfel, se constată că argumentul reținut de curtea de apel în susținerea soluției de admitere a excepţiei prescripției dreptului la acțiune, acela de a fi fost invocată la primul termen de judecată de apărătorul intervenientei C., nu justifică primirea acesteia, raportat la dispozițiile art. 2512 C. civ., care prevăd că prescripţia poate fi opusă numai de partea în folosul căreia curge, în speță, societatea de asigurări pârâtă, care, însă, nu a invocat excepţia evocată.
Este apreciată ca întemeiată susținerea recurentului-reclamant referitoare la lipsa interesului, dar și a legitimării intimatei-intervenient forțat în invocarea excepției prescripției, având în vedere că în speța dedusă judecății aceasta a fost introdusă în proces prin efectul legii (art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995), nu ca urmare a faptului că reclamantul ar fi solicitat obligarea și a intervenientului-forțat la plata diferenței de sumă ce s-ar situa peste maximul stabilit de lege în sarcina asigurătorului de răspundere civilă.
Dar chiar și în această din urmă ipoteză excepția încă nu ar fi putut profita decât intervenientului-forțat, ca persoană în folosul căreia curge prescripția, câtă vreme între asigurătorul de răspundere civilă și asiguratul acestuia nu există răspundere solidară, fiecare având o răspundere distinctă.
Prin urmare, Înalta Curte impune concluzia că instanța de prim control judiciar a încălcat norma legală anterior menționată, în contextul în care prin art. 2512 alin. (1) C. civ. legiuitorul a limitat, în noua reglementare, titularii demersului de a invoca prescripția la persoana în folosul căruia aceasta a curs, personal sau prin reprezentant, elementul inedit fiind adus de alin. (2) al textului legal, prin care legiuitorul a exonerat organele de jurisdicție de obligația de a verifica și aplica ex officio dispozițiile privitoare la prescripția extinctivă, îndatorire imperativă care le incumba în reglementarea anterioară, potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958.
Or, în speță, în mod evident, față de limitele în care instanța a fost învestită, anume cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva asigurătorului, cea în folosul căreia curge prescripția este societatea de asigurări, care este ținută legal, în baza Legii nr. 136/1995 și contractual, conform poliței de asigurare, să achite despăgubiri, iar nu intervenienta forțată.
De asemenea, verificarea actelor dosarului și a considerentelor deciziei recurate, din perspectiva prevederilor art. 2513 C. civ., relevă faptul că instanța de apel a nesocotit și acest text legal, în contextul în care apelanta-pârâtă B. Asigurări S.A. nu a invocat excepția prescripției în modalitatea și în termenul defipt de lege, respectiv prin întâmpinare ori cel mai târziu la primul termen de judecată cu părțile legal citate, la al doilea termen de judecată neinvocându-se în mod formal excepția, ci, așa cum reiese din încheierea de ședință de la 21 martie 2017, solicitându-se termen pentru „detalierea excepției”, iar excepția fiind în realitate invocată de către intimata-pârâtă la al treilea termen de judecată (18 aprilie 2017), fără ca aceasta să ceară repunerea în termen în acest scop în condițiile art. 186 C. proc. civ., ca singur remediu pentru depășirea termenului.
Considerentele mai sus expuse impun concluzia că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este fondat, având în vedere că încălcarea normelor legale sus-evocate, din perspectivă procedurală, i-a produs recurentului-reclamant o vătămare constând în respingerea cererii ca prescrisă, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului de procedură.
Astfel că, pentru aceste motive, în temeiul art. 497 teza a II-a C. proc. civ., având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3) din același cod, în contextul în care în apel s-a cerut anularea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte a admis recursul, a casat atât decizia atacată, cât și sentința dată în primă instanță și a trimis cauza spre o nouă judecată Tribunalului Braşov.
Notă: Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România a fost abrogată de O.U.G. nr. 54/2016 la data de 19 septembrie 2016, abrogată, la rândul ei, de Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie la data de 12 iulie 2017.
