Potrivit dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006, beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă pot fi persoanele fizice şi/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea, arendatorul, concedentul şi/sau locatorul nebeneficiind de plăţi directe pentru terenul arendat, concesionat şi/sau închiriat.
Prin urmare, beneficiarul sumelor acordate cu titlu de subvenţie este doar cel ce cultivă terenurile respective, iar A.P.I.A. are atribuţia de a primi, autoriza şi executa plăţile către cei ce pot beneficia de aceste subvenţii, însă, o dată stabilit dreptul acestor persoane asupra acestor subvenţii, acestea pot dispune în mod liber de sumele respective, neexistând nicio dispoziţie legală în dreptul Uniunii Europene sau în dreptul naţional care să stabilească o afectaţiune specială pentru sumele respective.
Aşadar, părţile contractului de arendare pot încheia un contract de cesiune de creanţă prin care arendaşul să cesioneze arendatorului sumele acordate de A.P.I.A. cu titlu de subvenţie în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafaţă.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 899 din 18 aprilie 2019
- Obiectul cererii introductive
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2015, la data de 16.02.2015, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la : a) plata echivalentului în lei al sumei de 57.588,5 Euro reprezentând creanţa deţinută de doamna B. împotriva A.P.I.A. în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafaţă („Creanţele A.P.I.A” sau „Subvenţiile”) şi cesionată reclamantei prin Contractele de garanţie a obligaţiei de plată a arendei rezultate în temeiul Contractelor de arendare : nr. 112/26.11.2013, în cuantum de 22.875,5 Euro; nr. 118/27.02.2014, în cuantum de 25.609,4 Euro; nr. 325/15.11.2013, în cuantum de 9.103,6 Euro; b) plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate pe cale principală, la nivelul dobânzii de referinţă a BNR, aplicabil conform O.G. nr. 13/2011 de la data de 16 octombrie 2014 şi până la data introducerii prezentei acţiuni, sumă estimată provizoriu la valoarea de 4.406 lei şi, ulterior, până la data plăţii efective; c) plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu acest proces.
Prin încheierea de şedinţă din data de 20.05.2015 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile şi a fost înaintată cauza spre soluţionare Secţiei a II-a Contencios administrativ şi fiscal.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2015* la data de 01.07.2015.
Prin sentinţa civilă nr. 5304/22.07.2015 pronunţată de această instanţă a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale, s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Secţiei a IV-a civilă a Tribunalului Bucureşti şi s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, fiind sesizată Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării conflictului.
După stabilirea competenţei materiale, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV- civilă la data de 16.03.2016.
La data de 06.04.2016 pârâta a depus la dosar prin serviciul registratură cerere de intervenţie forţată a doamnei B.
B. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 969/06.07.2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.P.I.A., ca neîntemeiată; a respins acţiunea formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A. ca neîntemeiată şi a respins cererea de intervenţie forţată formulată de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, în contradictoriu cu intervenienta B., ca neîntemeiată.
C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. SRL criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
D. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 1020 din 27.11.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Sectia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 969/06.07.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimată – pârâta A.P.I.A. şi intimat-intervenientă B.
E. Calea atac împotriva hotărârii instanţei de apel
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. SRL, aducându-i următoarele critici:
Între reclamantă şi numita B. s-au încheiat trei contracte de arendare având numerele : 112/26.11.2013, 118/27.02.2014 şi 352/15.11.2013, prin care a fost transmisă folosinţa unei suprafeţe totale de 538,21 ha teren agricol în schimbul plăţii unei arende.
Pentru garantarea plăţii arendei arendaşa a cesionat către reclamantă creanţele deţinute împotriva A.P.I.A., acordate în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafaţă, prin contractele de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie, care constituie anexa nr. 4 la contractele de arendare.
Cesiunea a fost afectată de o condiţie suspensivă negativă care intervenea în cazul în care arendaşa nu-şi îndeplinea obligaţia de plată a arendei în maximum 30 de zile de la data la care această din urmă obligaţie devenea scadentă în raport de termenul şi condiţiile stabilite în contractul de arendare.
Deşi scadenţa obligaţiei de plată a arendei pentru cele trei contracte, în valoare totală de 57.588,5 Euro, pentru anul agricol 2013, a fost stabilită de părţi la data de 15.08.2014, arendaşa nu a achitat sumele datorate, astfel încât contractele de cesiune de creanţă au devenit eficace, producându-se transferul creanţelor A.P.I.A. din patrimoniul arendaşei în cel al reclamantei.
Cu toate că reclamanta a adresat pârâtei – intimate notificarea nr. 5112/14.10.2014, făcând opozabilă cesiunea de creanţă, solicitând plata acestei sume până la concurenţa valorii totale a sumelor datorate cu titlu de arendă, aceasta a refuzat plata.
Hotărârea instanţei de apel este greşită, deoarece, deşi a considerat că subvenţia este transferabilă, potrivit prevederilor art. 43 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, a considerat totuşi că reclamanta nu putea dobândi calitatea de cesionar întrucât nu deţinea şi calitatea de agricultor prevăzută de art. 43 alin. (1) din acelaşi regulament.
Tot în sprijinul soluţiei de respingere a apelului, instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 şi ale art. 11 din Regulamentul nr. 1306/2013 ar institui interdicţia transferului subvenţiei, fără să arate care este raportul dintre aceste prevederi legale şi prevederile art. 43 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, care permit transferabilitatea.
Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi încălcarea dreptului reclamantei la apărare, deoarece instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe argumente invocate abia în etapa deliberării, din oficiu, fără punerea lor în discuţia părţilor.
Principalul motiv pentru care instanţa de apel a respins cererea reclamantei a fost legat de pretinsa lipsă a calităţii sale de agricultor, deşi pârâta nu a invocat acest aspect, iar prima instanţă nu l-a reţinut, însă instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor acest aspect, încălcând astfel dispoziţiile art. 14 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ.
Consecinţa directă a nerespectării principiului contradictorialităţii a fost încălcarea dreptului la apărare al reclamantei pentru că, altfel, la o simplă observare a extrasului de la Registrul comerţului, s-ar fi putut constata că reclamanta are în obiectul de activitate servicii de natură agricolă şi că îndeplineşte cerinţele impuse de art. 43 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009.
În altă ordine de idei, dar legat tot de acest aspect, hotărârea instanţei de apel a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, or, în speţa de faţă pârâta nu s-a apărat în acest sens nici în faţa primei instanţei şi nici în faţa instanţei de apel.
Tot în acest sens, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu ar fi făcut dovada că sumele încasate de arendaşă, cu titlu de subvenţii A.P.I.A., ar fi fost aferente terenurilor ce au făcut obiectul contractelor de arendare, însă nici această chestiune nu a fost pusă în dezbaterea părţilor în faţa primei instanţe sau a instanţei de apel.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În primul rând, instanţa de apel a reţinut că subvenţiile A.P.I.A. ar avea o afectaţiune specială, banii proveniţi din acestea trebuind a fi folosiţi doar pentru cultivarea terenului şi obţinerea recoltelor, însă nu există nicio dispoziţie legală în dreptul UE ori în cel naţional care să stabilească că sumele provenite din subvenţii A.P.I.A. ar avea o destinaţie specială.
Deşi subvenţiile plătite de A.P.I.A. au menirea de a încuraja agricultura, plata acestora către agricultori nu este condiţionată de folosirea lor în scopuri exclusiv ale agriculturii, fermierul care le încasează putându-le folosi cum doreşte, fără a exista vreo restricţie în acest sens.
Totodată, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1566 C. civ., privitoare la mecanismul cesiunii de creanţă, potrivit cărora cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ, dar şi pe cele ale art. 1578 alin. (1) C. civ., potrivit cărora debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului.
Cum în speţa de faţă cesiunea i-a fost notificată pârâtei, reclamanta a devenit singura persoană faţă de care aceasta era ţinută să plătească subvenţiile până la concurenţa valorii creanţei deţinute de reclamantă faţă de debitoarea arendaşă.
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 şi ale art. 11 din Regulamentul nr. 1306/2013, deoarece aceste dispoziţii nu stabilesc decât cine este titularul dreptului de încasare a subvenţiilor. Oricum, dispoziţiile Regulamentului nr. 1306/2013, faţă de data formulării cererii de acordare a subvenţiilor de numita B., nu sunt aplicabile, fiind aplicabile dispoziţiile Regulamentului nr. 72/2009.
În nicicun caz nu se poate desprinde concluzia că aceste dispoziţii legale reţinute de instanţa de apel ar nega posibilitatea beneficiarului subvenţiilor A.P.I.A. de a cesiona subvenţiile încasate.
F. Apărările formulate de intimata – pârâtă
La data de 14 martie 2018 intimata-pârâtă A.P.I.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care susţinut următoarele :
În primul rând a ridicat excepţia inadmisibilităţii recursului, însă prin încheierea din 28 februarie 2019 instanţa de recurs a trecut peste această excepţie, admiţând în principiu recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1020 din 27 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. c) şi d) din O.U.G. nr. 125/2006, A.P.I.A. are ca atribuţii autorizarea şi executarea plăţilor autorizate către beneficiari. Cum numita B. este cea care a depus cererea de acordare a plăţilor în cadrul schemelor de sprijin în agricultură, doar ea are calitatea de fermier beneficiar al sumelor de bani acordate cu titlu de subvenţie.
Mai mult, potrivit art. 7 lit. j) din O.U.G. nr. 125/2006, fermierul are obligaţia să comunice în scris, în termen de 10 zile, către A.P.I.A. orice modificare a datelor declarate în cererea de plată, iar cum între numita B. şi reclamantă s-au încheiat respectivele contracte de arendare şi de cesiune de creanţă, beneficiarei B. îi revenea obligaţia de a comunica modificarea datelor din cererea de plată.
Totodată, intimata – pârâtă a mai invocat şi prevederile art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005, dar şi ale art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1306/2013 (regulament ce l-a înlocuit pe primul), susţinând că din conţinutul acestor articole ar rezulta că plăţile legate de finanţarea programelor de dezvoltare rurală trebuie achitate doar către beneficiari. În plus, din analiza prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 ar rezulta faptul că beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafaţă pot fi doar persoanele care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, arendatorul nebeneficiind de plăţi directe pentru terenul arendat.
De altfel, intimata – pârâtă a susţinut că a depus la dosarul cauzei o adresă a Direcţiei Economice, prin care se detaliază cuantumul plăţilor ce au fost efectuate în contul doamnei B. pentru campaniile agricole 2012, 2013 şi 2014 şi din care rezultă faptul că A.P.I.A. numai are nicio obligaţie faţă de fermierul B.
S-a mai susţinut că, dat fiind faptul că respectivele contracte de arendare şi de cesiune de creanţă sunt înscrisuri sub semnătură privată, nefiind încheiate în formă autentică, acestea nu constituie titlu executorii, neputând fi executate direct de cesionar.
Intimata – pârâtă a mai susţinut că înscrisurile denumite „contracte de cesiune de creanţă” nu îndeplinesc condiţiile ad validitatem, deoarece nu poartă număr de înregistrare şi nici data la care au fost încheiate. În plus, sumele plătite beneficiarului nici nu ar putea fi executate silit, deoarece aceste sume reprezintă sprijin financiar nerambursabil, iar potrivit art. 780 alin. (5) C. proc. civ., aceste sume nu sunt supuse executării silite prin poprire, aceeaşi situaţie rezultând şi din prevederile art. 149 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
În ce priveşte susţinerea recurentei cu privire la faptul că A.P.I.A. a încheiat cu diverse bănci unele convenţii în baza adeverinţei prin care se atestă faptul că un beneficiar este eligibil la plată, iar beneficiarul primeşte subvenţia de la bancă anterior efectuării plăţilor la termenele stabilite, s-a susţinut că scopul acestor subvenţii este acela de a acorda subvenţiile mult mai repede pentru fermierii care optează pentru această facilitate. În acest caz subvenţia ajunge la fermier mai repede prin intermediul unei bănci, nicidecum la terţe persoane cum este reclamanta.
În ce priveşte dobânda legală solicitată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011 s-a arătat că o astfel de dobândă nu este datorată, deoarece între A.P.I.A. şi reclamantă nu există un contract care să prevadă clauze în acest sens.
În susţinerea argumentelor invocate intimata-pârâtă a reamintit o bună parte din argumentele primei instanţe şi ale instanţei de apel în respingerea cererii introductive, respectiv în respingerea apelului.
G. Considerentele instanţei de recurs
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile şi, respectiv, apărările formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente :
În primul rând, prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Astfel, în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că reclamanta nu a dovedit calitatea sa de agricultor şi nici nu a dovedit faptul că sumele încasate de arendaş cu titlu de subvenţii A.P.I.A. ar fi fost aferente terenurilor ce au făcut obiectul contractelor de arendare.
Această stare de fapt nu a fost invocată, însă, nici de pârâtă prin întâmpinare şi nici nu a fost pusă în discuţie în faţa primei instanţe, astfel încât a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (4 ) şi alin. (5) C. proc. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., mai ales că pârâta nu a solicitat încuviinţarea şi administrarea altor probe ce ar fi rezultat din dezbateri.
Instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
Astfel, aceasta a reţinut că subvenţiile acordate agricultorilor ar avea o afectaţiune specială, aceşti bani trebuind a fi folosiţi doar pentru cultivarea terenurilor pentru care s-a acordat subvenţia, însă, în realitate nu există nicio dispoziţie legală în drepul U.E. ori în cel naţional care să prevadă acest lucru.
Intimata-pârâtă a susţinut că, potrivit prevederilor art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005, ale art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 1306/2013 (care l-a înlocuit pe primul), dar şi al prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 ar rezulta faptul că beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafaţă pot fi doar persoanele care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, arendatorul neputând beneficia de plăţi directe pentru terenul arendat.
Această afirmaţie este adevărată, într-adevăr A.P.I.A. are, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. c) şi d) din O.U.G. nr. 125/2006, atribuţii privind autorizarea şi executarea plăţilor autorizate către beneficiari, cum este şi numita B. care a depus cererea de acordare a plăţilor, numai că odată ce s-a constatat că cel ce a depus cererea de acordare a plăţilor este îndreptăţit la această plată, acesta poate face orice doreşte cu suma respectivă, inclusiv să o cesioneze.
Este fără îndoială faptul că, potrivit dispoziţiilor legale arătate mai sus, beneficiarul sumelor acordate cu titlu de subvenţie este doar cel ce cultivă terenurile respective, iar intimata-pârâtă A.P.I.A. are atribuţia de a primi, autoriza şi executa plăţile către cei ce pot beneficia de aceste subvenţii, însă, odată stabilit dreptul acestor persoane asupra acestor subvenţii, acesta poate dispune în mod liber de sumele respective, neexistând nicio dispoziţie legală în dreptul U.E. sau în dreptul naţional care să stabilească o afectaţiune specială pentru sumele respective.
Este adevărat că sumele încasate cu titlu de subvenţie pentru fermierii ce cultivă terenurile agricole au menirea de a încuraja agricultorii, însă aceste sume sunt acordate după cultivarea terenurilor respective, deci după ce fermierii au făcut cheltuieli pentru înfiinţarea culturilor din surse proprii şi înainte de a-şi putea valorifica recolta obţinută, pentru a acoperi cheltuielile efectuate, aceste subvenţii acordându-se, de obicei, în rate, majoritatea în anul următor celui pentru care s-a depus cererea de acordare a subvenţiilor. De regulă, aceste cereri se depun la A.P.I.A. în perioada 1 martie – 15 mai a fiecărui an, iar A.P.I.A., după verificarea documentelor depuse, poate efectua controale în teren pentru verificarea realităţii celor declarate de fermieri, iar plata se face în rate, începând cu sfârşitul anului respectiv, terminându-se spre mijlocul anului următor.
Acest mecanism impune fermierului necesitatea de a face rost de sume de bani pentru înfiinţarea culturilor şi îl pune, de cele mai multe ori, cum a fost cazul şi în speţa de faţă, în imposibilitatea de a plăti arenda la termenul stabilit, în situaţia în care cultivă terenuri arendate.
De aceea, aşa după cum a recunoscut chiar intimata – pârâtă A.P.I.A., acesta este obligat de împrejurări să apeleze la împrumuturi bancare, împrumuturi care sunt garantate chiar cu adeverinţe eliberate de A.P.I.A. prin care se atestă că persoana respectivă are de încasat subvenţii de la A.P.I.A.
Ca atare, din moment ce este acceptată o astfel de situaţie, nimic nu-l împiedică pe cultivatorul terenurilor să apeleze la împrumuturi de la altă persoană decât o bancă, iar acest împrumut poate fi garantat cu viitoarea subvenţie de care urmează să beneficieze fermierul respectiv, neexistând o dispoziţie legală care să împiedice acest lucru.
În speţă, nu are niciun fel de importanţă calitatea de agricultor a arendatorului, ci doar faptul că acesta a încheiat cele trei contracte de arendă cu numita B., plata sumelor datorate cu titlu de arendă fiind garantată prin câte o cesiune de creanţă, fiind perfect aplicabile dispoziţiile art. 1566 şi ale art. 1578 alin. (1) C. civ., pe care instanţa de apel le-a aplicat greşit, raportat la starea de fapt.
În realitate, din datele pricinii rezultă, pe de o parte, că arendatorul (recurenta – reclamantă) şi arendaşa au convenit ca preţul de arendare (contravaloarea acesteia) să fie chiar subvenţia ce se încasează de arendaşă, iar, pe de altă parte, că neplata contravalorii arenzii la termenul stabilit, adică până la data de 15 august 2014, echivalează cu o creditare a arendaşului de către arendator.
Prin urmare, situaţia de fapt existentă în speţă este aceeaşi cu situaţia în care arendaşul s-ar fi împrumutat la o bancă pentru a-şi acoperi cheltuielile cu strângerea recoltei din anul agricol în curs şi, respectiv, cu înfiinţarea culturilor viitoare, astfel încât acesta urmează să-şi acopere datoriile făcute (în cauza de faţă la reclamantă) cu banii obţinuţi din subvenţie.
În speţa de faţă trebuie distins între cele două raporturi juridice existente. Pe de o parte, există un raport juridic administrativ între arendaşa B. şi A.P.I.A., raport în care A.P.I.A. are dreptul de a autoriza şi executa plata subvenţiilor către arendaşă, iar, pe de altă parte, există un raport de natură civilă între recurenta – reclamantă, în calitate de arendator şi arendaşă, în care părţile au calitatea de cedent (arendaşa) şi cesionar (arendatorul) cu privire la subvenţia cuvenită arendaşei.
Ca atare, rolul A.P.I.A. încetează odată cu verificarea dosarului şi a realităţii din teren, raportat la cererea de acordare a subvenţiilor formulată de arendaşă şi stabilirea cuantumului acestora, astfel încât, odată stabilit faptul că arendaşa are dreptul la un anumit cuantum de subvenţii, nicio dispoziţie legală nu împiedică pe intimata – pârâtă să plătească recurentei – reclamante sumele consemnate în contractele de cesiune de creanţă din sumele cuvenite arendaşei cu titlu de subvenţii pentru activităţi agricole.
Susţinerile intimatei – pârâte cu privire la imposibilitatea executării silite a sumelor cuvenite beneficiarului de subvenţii agricole nu pot fi reţinute, deoarece, în speţă, nu este vorba despre o executare silită, ci despre cesiunea de creanţă, care are alt regim juridic.
Ca atare, având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, care urmează să aibă în vedere cele reţinute mai sus, urmând să analizeze şi cererea privind dobânda legală solicitată de reclamantă.
Notă: O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură a fost abrogată de O.U.G. nr. 3/2015 la data de 23 martie 2015.
