Dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 36/1995 recunosc legitimare în acţiunea vizând anularea unor certificate, emise fără citarea tuturor moștenitorilor, doar „celor care se consideră vătămați în drepturile lor”. Rezultă că, fiind vorba de posibilitatea invocării nulităţii doar de către cei vătămați prin emiterea actului, interesul ocrotit este unul particular şi, ca atare, sancțiunea care poate interveni nu este cea a nulității absolute, ci a nulității relative.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispozițiilor art. 86 alin. (1) şi ale art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, atunci când a stabilit existenţa nulităţii absolute deduse din aceea că emiterea certificatului suplimentar de moștenitor s-a făcut în favoarea legatarului universal, fără citarea legatarilor cu titlu particular, reţinând că este vorba despre „protejarea interesului general referitor la respectarea în toate cazurile a unei proceduri imperative instituite de lege”. Aceasta, întrucât criteriul de distincţie dintre nulitatea absolută şi cea relativă nu este dat de caracterul imperativ al normei, ci de natura interesului ocrotit. În ambele cazuri de nulitate, absolută sau relativă, dispoziția legală încălcată este una imperativă, sancțiunea nulității fiind incompatibilă cu protejarea unor norme dispozitive – permisive ori supletive – de la care subiectele de drept civil pot deroga (întrucât, nefiind obligate să se supună prescripțiilor lor, nici nu le poate fi sancționată conduita din acest motiv).
Totodată, calificarea greşită a regimului nulității a avut consecințe eronate şi pe planul prescripției care însoțește dreptul la promovarea unei asemenea acțiuni, instanţa de apel reţinând eronat imprescriptibilitatea acţiunii, câtă vreme erau incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția acțiunii în anulabilitate.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 307 din 7 februarie 2024
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă în data de 17.01.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate nulitatea absolută parțială a certificatului suplimentar de moștenitor nr. 59/27.09.2011, urmare a stabilirii în favoarea sa a cotelor-părți indivize din terenul de sub construcţiile situate în București.
Prin precizarea formulată în data de 10.02.2017, reclamantul a învederat drept cauze ale nulității absolute: frauda la lege, cauza ilicită și imorală, precum şi lipsa consimțământului.
În data de 11.05.2017, reclamantul a depus cerere modificatoare, în contradictoriu cu pârâții B. și C., completându-și pretențiile inițiale și cu cererile vizând constatarea nulității absolute parțiale a contractului de donație autentificat sub nr. 1368/22.06.2012, rectificarea cărții funciare și radierea dreptului de proprietate exclusivă.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 86 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, art. 899 şi art. 903 C.civ. 1864.
Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii.
Pârâtul C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, respinsă de tribunal la termenul de judecată din data de 15.09.2017, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa nr. 1926/10.12.2021, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis acţiunea modificată; a constatat că reclamantul deține dreptul de proprietate asupra terenului aflat sub construcțiile situate în Bucureşti, respectiv dreptul de proprietate asupra terenului în cotă de 26,37% (100,21 mp) aferent construcției C1 şi dreptul de proprietate în cotă de 51,86% (25,93 mp) aferent construcției C2, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză omologate în cauză; a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului suplimentar de moștenitor nr. 59/27.09.2011; a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de donație autentificat sub nr. 1368/22.06.2012, în limita dreptului recunoscut reclamantului; a dispus rectificarea cărții funciare nr. x-C1-U1, în limita dreptului de proprietate recunoscut reclamantului; a radiat dreptul de proprietate exclusivă a pârâtului C., în limita dreptului de proprietate recunoscut reclamantului; i-a obligat pe pârâți la plata sumei de 16.540 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 1611/A din 04.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor B. şi C. împotriva sentinţei; a obligat apelanții-pârâţi la plata către intimatul-reclamant a sumei de 5.885,62 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., pârâţii B. şi C.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 7 C.proc.civ., referitoare la legalitatea procesului civil, respectiv a nesocotit regulile privitoare la puterea probantă a înscrisului autentic.
Astfel, s-a arătat că art. 88 alin. 2 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 (în forma în vigoare la 22.12.1999 – data emiterii certificatului suplimentar de moştenitor nr. 155/22.12.1999), potrivit cărora „până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte”.
Aceste dispoziţii reprezintă norme de procedură care – sub aspectul puterii probante a certificatului de moştenitor – instituie o prezumţie legală absolută, stabilind că, până la anularea sa, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 264 alin. 2 C.proc.civ. („în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul în care legea stabileşte puterea lor doveditoare”) şi art. 328 alin. 2 C.proc.civ. („prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”), prezumţiile legale absolute excedează dreptului de interpretare/apreciere al judecătorului, încălcarea acestora reprezentând un aspect de nelegalitate a hotărârii.
Prin certificatul suplimentar de moştenitor nr. 155/22.12.1999 (necontestat), având puterea doveditoare prevăzută de art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, au fost stabilite drepturile/bunurile care se cuvin legatarilor cu titlu particular, B., A. şi D., ca beneficiari ai legatelor cu titlu particular instituite prin punctele 2, 3 şi 4 din testament, şi anume părţi individual-determinate din construcţiile situate în Bucureşti.
Sub aspectul dezlegării date cererii intimatului-reclamant A., privitoare la constatarea drepturilor invocate de acesta cu privire la terenul de sub construcţii, întemeiate pe legatul cu titlu particular instituit prin testamentul autentificat sub nr. 8300/1994, instanţa a reţinut că „prin certificatul de moştenitor nr. 63/1996, cât şi prin certificatul suplimentar de moştenitor nr. 155/1999 problema bunurilor care intră în compunerea legatului universal nu a fost tranşată, având în vedere că primul notar a menţionat că legatele cu titlu particular asupra imobilului din str. X vor fi valorificate ulterior, după clarificarea regimului lor juridic, iar cel de-al doilea notar a reluat, în certificatul de moştenitor suplimentar, doar conţinutul legatelor cu titlu particular, fără a menţiona cui revine terenul în ansamblu şi cu atât mai puţin cui revine terenul de sub construcţii. Prin urmare, nu se poate reţine că prin aceste certificate părţile ar fi convenit în vreun fel cu privire la teren”.
Or, instanţa, expunând aceste considerente şi stabilind că intimatul-reclamant ar fi dobândit în puterea legatului menţionat la punctul 4 din testament şi alte drepturi (cota-indiviză din terenul de sub construcţii) decât cele menţionate în certificatul suplimentar nr. 155/1999, a încălcat prezumţia legală absolută (dedusă din sintagma „dovada deplină”) privind puterea doveditoare a certificatului menţionat, din perspectiva drepturilor/bunurilor dobândite de legatari, deci dispoziţiile art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995.
Procedând astfel, instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 264 alin. 2, art. 328 alin. 2, art. 7 alin. 1, art. 22 alin. 1 C.proc.civ.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenţii au arătat că aspectele privitoare la citarea şi acordul intimatului-reclamant pentru eliberarea certificatului suplimentar de moştenitor contestat (nr. 59/27.09.2011) şi la sancţiunea care ar opera, sunt motivate contradictoriu, cu consecinţa că acestea nu au primit, în mod efectiv, o dezlegare judiciară.
Astfel, instanţa reţine, pe de o parte, că „de principiu, sancţiunea pentru nesocotirea normelor privind acordul tuturor moştenitorilor este nulitatea absolută, având în vedere că dispoziţiile art. 86 au caracter imperativ, care rezultă din modul de formulare a textului, legiuitorul nepermiţând emiterea unui alt certificat de moştenitor decât în anumite condiţii speciale”, că „aceasta înseamnă că sancţiunea care intervine urmăreşte nu doar ocrotirea unui interes privat, cum susţin apelanţii-pârâţi, ci, mai întâi, urmăreşte protejarea interesului general referitor la respectarea, în toate cazurile, a unei proceduri imperative instituite de lege”, că „(…) dispoziţiile art. 86 alin. 1 impun că doar cu acordul tuturor moştenitorilor notarul public poate relua procedura succesorală şi emite un certificat de moştenitor suplimentar”.
Pe de altă parte, reţine că „(…) pot exista situaţii în care lipsa acordului unor legatari cu titlu particular care nu au fost citaţi sau s-au opus emiterii certificatului suplimentar de moştenitor să nu atragă nulitatea acestuia, dar nu pentru că aceştia nu trebuie să cunoască desfăşurarea unei astfel de proceduri sau nu era nevoie de acordul lor, ci pentru că nu ar fi vătămaţi prin noul certificat”.
Deci, pe de o parte, instanţa apreciază că, de principiu, sancţiunea care operează este nulitatea absolută, întrucât se urmăreşte protejarea unui interes general, al respectării procedurilor instituite de lege, deci o nulitate necondiţionată de vătămarea unui drept/interes privat, iar, pe de altă parte, instanţa apreciază că nulitatea nu intervine în toate cazurile, ci doar atunci când există o vătămare adusă particularilor, prin emiterea certificatului.
Contradictorialitatea motivării rezultă şi din considerentele prin care instanţa de apel a înlăturat apărările recurenţilor-pârâţi, care au susţinut că întocmai ca în cazul emiterii certificatului suplimentar de moştenitor nr. 155/1999 (care atestă bunurile ce revin legatarilor cu titlu particular B., A. şi D., conform legatelor de la punctele 2, 3 şi 4 din testament), pentru care nu au fost citaţi şi ceilalţi legatari de la emiterea certificatului de moştenitor nr. 63/1996 (nefiind necesar acordul acestora întrucât nu aveau vocaţie la legatele de la pct. 2, 3 şi 4), nici la emiterea certificatului suplimentar de moştenitor nr. 59/27.09.2011 (contestat în cauză) nu se impuneau citarea şi acordul legatarilor cu titlu particular A. (intimatul-reclamant) şi D. (orice altă interpretare conducând la concluzia că şi certificatul suplimentar de moştenitor nr. 155/1999 ar fi lovit de nulitate pentru necitarea/lipsa acordului tuturor legatarilor menţionaţi în certificatului de moştenitor nr. 63/1996).
Au mai arătat că, întrucât drepturile întemeiate pe legatele cu titlu particular de la punctele 2, 3 şi 4 din testament şi bunurile cuvenite legatarilor cu titlu particular A., D. şi B. fuseseră deja stabilite prin certificatul suplimentar de moştenitor nr. 155/1999, intimatul-reclamant A. nu putea suferi vreo vătămare prin emiterea certificatului contestat, care atestă drepturile/bunurile cuvenite recurentei-pârâte B., în calitate de legatară universală.
Astfel, instanţa reţine, pe de o parte, că există situaţii în care necitarea sau lipsa acordului, ori chiar opoziţia legatarilor cu titlu particular la emiterea certificatului suplimentar, nu atrag nulitatea certificatului astfel emis, întrucât nu există o vătămare a acestora, iar, pe de altă parte, instanţa apreciază că „(…) argumentele apelanţilor referitoare la o ipotetică nulitate a certificatului suplimentar de moştenitor pentru lipsa acordului altor legatari universali (în realitate, susţin recurenţii, că argumentele lor au vizat situaţia legatarilor cu titlu particular) depăşeşte cadrul cu care este învestită instanţa de faţă şi nu poate constitui un argument care să susţină interpretarea că nu se impunea acordul reclamantului”.
Tot contradictorii sunt şi considerentele instanţei privind interpretarea legatelor cu titlu particular menţionate la punctele 2, 3 şi 4 din testament.
Astfel, pe de o parte, instanţa reţine că „modalitatea în care este tranşată problema stabilirii voinţei defunctei determină includerea în legatul universal a întregului teren sau doar a unei părţi, obţinută prin scăderea terenului de sub construcţie aferent apartamentelor care au făcut obiectul legatelor cu titlu particular, având în vedere că, de principiu, bunurile care nu sunt incluse în legatele cu titlu particular revin legatarului universal”, iar, pe de altă parte, reţine că „(…) într-adevăr în cadrul legatelor cu titlu particular nu se menţionează şi terenul situat sub construcţii, dar simpla omisiune nu determină şi concluzia că testatoarea, atunci când s-a referit la apartament şi garaj, nu a avut în vedere şi terenul de sub construcţii”.
Mai arată recurenţii că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care instanţa a înlăturat argumentele privitoare la interpretarea clauzelor testamentului, a voinţei testatoarei şi a vocaţiei conferite de legatul universal, întemeiate pe clauza prevăzută la punctul 5 din testament („las nepoatei mele B. (…) şi toate celelalte bunuri mobile şi imobile ce se vor mai găsi în momentul decesului în patrimoniul meu, nemenţionate expres prin prezentul testament”).
Instanţa de apel reţine că stabilirea voinţei defunctei la întocmirea testamentului şi a obiectului legatelor cu titlu particular de la punctele 2, 3 şi 4 din testament sunt aspecte determinante pentru dezlegarea cauzei.
Deşi arată că „de principiu, bunurile care nu sunt incluse în legatele cu titlu particular revin legatarului universal” şi că „la stabilirea întinderii masei legatelor cu titlu particular trebuie avut în vedere voinţa testatoarei”, instanţa nu expune motivele pentru care a înlăturat argumentul în sensul că testatoarea a dispus, prin legatele cu titlu particular de la pct. 2, 3 şi 4 din testament, exclusiv asupra unor părţi din construcţiile situate în Bucureşti şi că terenul situat în Bucureşti nu a făcut obiectul legatelor cu titlu particular, nefiind menţionat/inclus în legatele de la punctele 2, 3 şi 4 din testament, cu consecinţa că acesta revine pârâtei B. în puterea legatului universal, conform clauzei testamentare de la punctul 5 (bun imobil nemenţionat expres în testament, deci neinclus în legatele cu titlu particular).
Nemotivarea hotărârii, sub acest aspect esenţial în corecta soluţionare a cauzei, relevă împrejurarea că soluţia pronunţată nu este rezultatul unei dezlegări efective/reale a cauzei, prin stabilirea voinţei testatoarei în raport cu toate clauzele testamentare care conturează această voinţă, cu atât mai mult cu cât instanţa arată că „nu există niciun indiciu în cauză că la momentul instituirii legatelor testatoarea a urmărit să testeze pentru acest teren doar în favoarea unei(a) dintre părţi (…)” , aspect care contravine exigenţelor art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale și jurisprudenței în materie a instanței europene (cu referire exemplificativă la cauza Albina c României, cauza Vlăsia Grigore Vasilescu c. României, cauza Perez c. Franței, cauza Van de Hurk c. Olandei).
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenţii au arătat că au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 86 alin. 1, art. 75 şi art. 88 din Legea nr. 36/1995, art. 78 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, dispoziţiile art. 887, art. 888, art. 894 alin. 2, art. 968 C.civ. 1864, respectiv art. 91 alin. 2 din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară din 09.07.2014.
Sub un prim aspect, recurenţii arată că instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 86 alin. 1 şi art. 88 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 şi pe cele ale art. 968 C.civ. 1864, dând o greşită calificare normelor privitoare la citarea în cadrul procedurii succesorale notariale şi sancţiunii care intervine în cazul încălcării acestora, cu consecinţa greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiunea în anularea Certificatului suplimentar de moştenitor nr. 59/27.09.2011.
Instanţa a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 86 alin. 1 Legea nr. 36/1995 şi pe cele privitoare la citarea moştenitorilor, reţinând în mod greşit că acestea ar avea caracter imperativ, de ordine publică, întrucât ar urmări „protejarea interesului general referitor la respectarea în toate cazurile a unei proceduri imperative instituite de lege” şi că sancţiunea care ar interveni ar fi cea a nulităţii absolute a actului emis cu neobservarea acestor dispoziţii.
Dispoziţiile privitoare la procedura succesorală notarială (citare/acord la emiterea certificatului de moştenitor) au caracter de ordine privată, întrucât vizează interesul privat al moştenitorilor, aspect dedus şi din textul art. 88 alin. 1 (art. 120 alin. 1 în forma actuală) din Legea nr. 36/1995 referitoare la existenţa unei vătămări a unor drepturi personale, ca şi condiţie pentru anularea certificatului: „cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin emiterea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti anularea acestuia (…)”.
Întrucât textul prevede că acţiunea în anularea certificatului poate fi exercitată doar de cel care justifică/invocă existenţei unei vătămări a drepturilor sale, vătămare suferită – prin emiterea certificatului – de titularul acţiunii, este evident că interesul ocrotit prin dispoziţiile legale privitoare la emiterea certificatului de moştenitor nu este unul general, obştesc, ci unul particular, individual, personal.
Fără a fi cazul în speţă (întrucât, în cauză, nu se impuneau citarea şi/sau acordul intimatului-reclamant la emiterea certificatului contestat), o eventuală nerespectare a dispoziţiilor privitoare la emiterea certificatului de moştenitor (citare, acordul celorlalţi moştenitori etc.) este sancţionată cu nulitatea relativă (cu consecinţa că dreptul la acţiune este prescriptibil), întrucât normele privitoare la citare/acord ocrotesc interesul privat al moştenitorilor, iar nu un interes public, aşa cum greşit a reţinut instanţa.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (aplicabil având în vedere data emiterii certificatului contestat – 27.09.2011), acţiunea în anulabilitate (întemeiată pe o cauză de nulitate relativă) este prescriptibilă în termen de 3 ani.
Reţinând existenţa unei cauze ilicite, instanţa a aplicat în mod greşit şi dispoziţiile art. 968 C.civ. 1864.
Greşita aplicare a acestor dispoziţii rezultă din: greşita calificare dată de instanţă dispoziţiilor privitoare la emiterea certificatului de moştenitor (care nu sunt dispoziţii de ordine publică); din specificitatea actului (act emis de notarul public, iar nu încheiat de parte); din împrejurarea că însăşi instanţa de apel a reţinut că nu s-a putut verifica în cauză elementul subiectiv constând în intenţia de eludare sau de sustragere de la norma legală ori o conivenţă frauduloasă a notarului.
Rezultă că soluţia instanţei privind dezlegarea aspectului privitor la caracterul dispoziţiilor art. 86 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 este nelegală, cu consecinţa că şi dezlegarea dată aspectului privitor la caracterul prescriptibil al acţiunii reprezintă şi este consecinţa greşitei interpretări de către instanţă a dispoziţiilor legale evocate.
Au mai arătat recurenţii că instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 86, art. 75 alin. 2 şi art. 88 din Legea nr. 36/1995 şi ale art. 78 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, dispoziţiile art. 894 alin. 2 şi art. 887 C.civ. 1864, privind legatul cu titlu particular, dispoziţiile art. 888 C.civ. 1864, privitoare la efectele instituirii unui legatar universal şi vocaţia conferită acestuia.
Contrar celor statuate de instanţa de apel, citarea intimatului-reclamant sau acordul acestuia nu erau necesare, nu reprezentau condiţii pentru emiterea certificatului contestat.
În cauză, testatoarea nu a avut moştenitori rezervatari (aspect enunţat în partea introductivă a testamentului), iar prin instituirea apelantei B. şi ca legatară universală (în acest sens punctele 5 şi 7 din testament), şi nu doar ca legatară cu titlu particular, a operat exheredarea indirectă a moştenitorilor legali nerezervatari.
Prin urmare, conform art. 888 C.civ. 1864, B. era/este, în calitatea sa de legatară universală, şi în absenţa unor moştenitori rezervatari, singura persoană cu vocaţie succesorală la bunurile care nu au făcut obiectul legatelor cu titlu particular instituite de testatoare.
Art. 75 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 prevede că notarul public dispune citarea celor care au vocaţie la moştenire, făcându-se referire la vocaţia (chemarea) concretă la moştenire, iar nu la vocaţia generală a oricăror moştenitori.
Intimatul-reclamant A. nu este moştenitor rezervatar, fiind un legatar cu titlu particular ale cărui drepturi cuvenite în temeiul punctului 4 din testament fuseseră anterior stabilite (prin Certificatul suplimentar nr. 155/22.12.1999), neavând, deci, vocaţie la bunuri/drepturi care exced obiectului legatului cu titlu particular și, ca atare, nefiind obligatorie citarea acestuia.
De asemenea, concluzia instanţei privind regimul juridic al terenului de sub construcţii (în sensul că „în raport cu natura construcţiilor situate la adresa din (…), terenul de sub construcţii nu poate fi privit independent de construcţiile edificate pe acestea”) este contrară legii, instanţa încălcând dispoziţiile art. 91 alin. 2 din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară din 09.07.2014 (aprobat prin Ordinul ANCPI nr. 700/2014) care reglementează posibilitatea intabulării dreptului de superficie.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Cu referire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., intimatul a arătat că dispoziţiile art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, pretins încălcate de către instanţa de apel, reglementează modalităţile de desfiinţare a certificatului de moştenitor şi reprezintă explicitarea dispoziţiilor art. 1.134 din noul Cod civil, reprezentând o normă de drept material ce explicitează o altă normă din Codul civil, astfel încât nu reprezintă o normă de drept procesual civil, așa cum în mod nefondat afirmă recurenţii.
Această normă nu îşi găseşte aplicabilitatea în prezenta cauză, ce are drept obiect chiar anularea certificatului de moştenitor.
Certificatul de moştenitor suplimentar a făcut obiectul judecăţii în prezenta cauză, fiind invocate o serie de motive ce atrag nulitatea şi încălcarea, prin acestea, a drepturilor intimatului-reclamant, astfel încât instanţa de judecată în mod corect a analizat motivele de nulitate, pe care le-a găsit ca fiind întemeiate, procedând, în consecinţă, la recunoaşterea dreptului de proprietate nesocotit prin certificat.
Criticile recurenţilor nu pot fi primite nici din perspectiva unei pretinse încălcări a respectivei dispoziţii legale prin raportare la faptul că instanţa a nesocotit drepturile stabilite prin certificatul de moştenitor suplimentar nr. 155/22.12.1999, întrucât prin acesta nu a fost tranşată situaţia terenului.
Cu referire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., intimatul-reclamant a arătat că prima susţinere vizează motivarea contradictorie asupra aspectelor privind citarea şi acordul intimatului-reclamant pentru eliberarea certificatului suplimentar de moştenitor şi la sancţiunea care ar opera.
Contrar celor învederate de recurenţi, selecţia celor două extrase din considerentele hotărârii sunt în deplină concordanţă şi urmăresc raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel.
Una dintre criticile pârâţilor a vizat contestarea naturii interesului ocrotit de norma legală încălcată în cauză privind obligativitatea existenţei consimţământului tuturor moştenitorilor pentru emiterea unui certificat suplimentar.
În motivarea hotărârii recurate transpare în mod evident că, în aprecierea instanţei, interesul este unul general, iar nu privat.
Adăugirea ulterioară a Curţii este făcută în ideea în care şi dacă s-ar accepta că nulitatea este condiţionată de o vătămare, aceasta este una evidentă în cauză, astfel încât şi în această ipoteză ar fi incidentă sancţiunea nulităţii pentru nesocotirea normei legale.
În mod suplimentar, considerentele Curţii au în vedere şi situaţia în care, dacă nu există o vătămare, este foarte probabil ca persona interesată să nu iniţieze un demers judiciar de anulare, iar nulitatea nu produce efecte decât dacă este constatată prin hotărâre judecătorească.
Aşadar, în acest context, se afirmă că este posibil să nu se ajungă la o nulitate, fără nicio legătură cu calificarea ocrotirii unui interes general, anterior statuată.
În ceea ce priveşte a doua ipoteză vizând nemotivarea hotărârii, se arată, de către recurenţi, că instanţa de apel nu a motivat aspectul conform căruia s-a reţinut că prin legatele cu titlu particular s-a dispus inclusiv cu privire la terenul situat în Bucureşti, însă această critică nu este motivată, recurenţii limitându-se doar a afirma în mod generic că instanţa de apel nu a motivat acest aspect şi nu s-ar înţelege de ce argumentele acestora nu au fost însuşite de către instanţă.
Este greu de acceptat că voinţa testatoarei a fost aceea de a exclude acest teren din legatele cu titlu particular când, în realitate, această omisiune se justifică mai degrabă prin importanţa marginală care să dădea la acel moment cotei de teren situată sub construcţiile cu mai multe apartamente, în raport cu locuinţa în sine.
În al doilea rând, voinţa defunctei trebuie interpretată în acest sens, deoarece nu există niciun indiciu, în cauză, că la momentul instituirii legatelor testatoarea a urmărit să testeze acest teren doar în favoarea uneia dintre părţi şi să creeze, pentru viitor, raporturi juridice între legatari care să determine o situaţie litigioasă.
În ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., cu trimitere la sancţiunea încălcării art. 88 din Legea nr. 36/1995, intimatul-reclamant arată că în mod corect instanţa de apel a apreciat ca fiind incidentă o cauză de nulitate absolută, faţă de caracterul imperativ al prevederilor art. 86 din Legea nr. 36/1995.
Astfel, interesul de ordine publică rezultă din modul de formulare a textului, legiuitorul nepermiţând emiterea unui alt certificat de moştenitor decât în anumite condiţii speciale, neregăsite în speţă.
Nu pot fi primite alegaţiile recurenţilor, conform cărora este protejat un interes privat al moştenitorilor, având în vedere că dispoziţia legală reglementează atribuţiile şi obligaţiile deţinute de notarii publici în exercitarea profesiei, care este de ordine publică.
În ce priveşte emiterea certificatului suplimentar, se învederează faptul că la emiterea certificatului suplimentar nu era necesară citarea şi acordul intimatului-reclamant, apreciind că nu este o condiţionare în acest sens, cu motivarea că dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 36/1995, în alin. 2, statuează faptul că dacă printr-un testament autentic s-a instituit un legatar universal, se citează, în lipsă de moştenitori rezervatari, numai legatarul.
Această normă legală nu este incidentă în speţă, întrucât art. 75 din lege se referă la momentul iniţial al deschiderii succesiunii şi al eliberării certificatului de moştenitor, nu la momentul eliberării unui supliment al certificatului.
În ce priveşte pretinsa încălcare a Regulamentului ANCPI, această normă priveşte un regulament intern al ANCPI, ce este avut în vedere pentru efectuarea înscrierilor în cartea funciară, iar articolul indicat de recurenţi reglementează posibilitatea de intabulare a dreptului de superficie în situaţia dobândirii doar a dreptului de proprietate asupra terenului.
Or, nu se poate vorbi despre o nesocotire a acestui text de către instanţa de apel, întrucât nu ne aflăm într-o atare ipoteză, instanţa stabilind care a fost voinţa testatoarei în ceea ce priveşte terenul, respectiv faptul că acesta face şi obiectul legatelor cu titlu particular, dar şi că nu s-a urmărit o excludere.
Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor intimatului-reclamant.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
Este lipsită de fundament critica recurenților-pârâți, formulată cu trimitere la art. 488 pct.5 C.proc.civ., conform căreia în soluționarea cauzei ar fi fost nesocotit principiul legalității procesului (art. 7 C.proc.civ.). În acest sens, s-a susținut că instanța ar fi încălcat regulile probațiunii referitoare la puterea doveditoare a prezumțiilor legale (art. 264 alin. 2 coroborat cu art. 328 alin. 2 C.proc.civ.), atunci când a apreciat că cel de-al doilea certificat (suplimentar) de moștenitor, nr. 155/22.12.1999 – care nu a fost contestat – nu ar fi stabilit conținutul legatelor instituite de testatoare şi că ar fi posibil astfel, în contra dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, care se referă la „dovada deplină” a unui asemenea certificat, să se stabilească, în favoarea intimatului-reclamant, existența şi a altor drepturi decât cele menționate în certificatul de moștenitor necontestat.
În primul rând, principiul legalității procesului, a cărui nesocotire o invocă recurenții, nu are accepțiunea dată de aceștia, conform criticilor formulate – care vizează, în esenţă, modalitatea de evaluare a probatoriului, respectiv a forţei probante a unui certificat de moștenitor – ci reprezintă transpunerea pe plan procesual civil a regulii de valoare constituțională potrivit căreia „justiția se înfăptuiește în numele legii”, iar „judecătorii sunt independenți şi se supun numai legii” (art. 124 alin. 1 şi 3 din Constituție).
Aceasta înseamnă că funcția jurisdicțională a judecătorului este aceea de interpretare şi aplicare a legii asupra situațiilor de fapt ce îi sunt deduse judecății (iuris dictio), ea trebuind să se realizeze în limitele puterii încredințate, fără imixtiune în sfera altor puteri şi, în același timp, cu respectarea drepturilor şi garanțiilor procesuale ale părţilor.
Or, nu se poate spune că instanța şi-a depăşit funcţia jurisdicțională şi ar fi nesocotit principiul legalităţii procesului civil atunci când a făcut verificări şi aprecieri asupra conținutului unor certificate de moștenitor pentru a putea trage concluzii în ce privește întinderea unor legate cu titlu particular, aspect ce reprezenta obiect al disputei judiciare a părţilor.
La fel, deşi pretinde nesocotirea unor norme de procedură – art. 264 alin. 2, art. 328 alin. 2 C.proc.civ. – în ce privește valoarea probatorie prestabilită de lege a prezumției absolute (respectiv, a unui certificat de moștenitor necontestat şi neanulat), recurenții ignoră considerentele instanței care nu procedează la înlăturarea forţei probante a respectivului certificat.
În realitate, în operațiunea de evaluare a probatoriului, instanța a confruntat conținutul a două certificate de moștenitor succesive (emise în 1996 şi 1999) pentru a trage concluzia că prin niciunul din acestea nu a fost tranșată problema bunurilor care intră în compunerea legatelor instituite de testator, câtă vreme primul notar a menționat că „legatele cu titlu particular vor fi valorificate după lămurirea regimului juridic al imobilului”, iar cel de-al doilea notar „a reluat în certificatul de moștenitor suplimentar doar conținutul legatelor cu titlu particular, fără a menționa cui revine terenul”.
Or, pentru a stabili ce intră sub forța prezumției legale absolute a certificatului de moștenitor, din punct de vedere al dispozițiilor art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995 (respectiv, calitatea de moștenitor, cota sau bunurile care se cuvin fiecărui moștenitor în parte), trebuia stabilit, în prealabil, ce bunuri fac obiectul legatelor, ceea ce era posibil, date fiind contestările părţilor, doar în urma verificărilor jurisdicționale ale instanței.
Ca atare, asemenea verificări nu depășesc atributul instanței de a proceda la stabilirea situaţiei de fapt, prin evaluarea probelor şi nici nu înfrâng normele legale indicate pentru a se putea pretinde o încălcare a principiului legalității sau a formelor procedurale, în maniera în care au făcut-o recurenții, prevalându-se astfel, fără temei de incidența art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
În ce privește nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., criticile au însă caracter fondat, în limitele şi potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, recurenta-pârâtă susţine în mod corect că, identificând sancțiunea care ar trebui să intervină pentru necitarea tuturor moștenitorilor testamentari la eliberarea suplimentului certificatului de moștenitor nr. 59/2011, instanța de apel reţine pe de o parte, că aceasta este nulitatea absolută întrucât dispozițiile art. 86 din Legea nr. 36/1995 au caracter imperativ, urmărind „nu doar ocrotirea unui interes privat, ci a interesului general, referitor la respectarea în toate cazurile, a unei proceduri imperative instituite de lege” şi, pe de altă parte, că „pot exista situații în care lipsa acordului unor legatari cu titlu particular, care n-au fost citaţi ori s-au opus emiterii certificatului suplimentar de moștenitor, să nu atragă nulitatea acestuia, pentru că nu ar fi vătămați prin noul certificat”.
În felul acesta, instanța de apel acreditează ideea unei nulităţi absolute care ar interveni în situația necitării tuturor moștenitorilor, cu ocazia emiterii unui supliment de certificat, sub motiv că este vorba despre o procedură imperativă de urmat, dedusă din dispozițiile art. 86 din Legea nr. 36/1995, ceea ce depășește sfera interesului privat, dar admite, în acelaşi timp, că nulitatea poate să nu intervină, în aceeași ipoteză – a necitării tuturor legatarilor – pentru că aceștia nu ar fi vătămați în drepturile/interesele lor.
Or, admițând că sancțiunea este nulitatea absolută, care este independentă de producerea vreunei vătămări, prin atingerea pe care o aduce sferei interesului public, instanţa nu putea, în acelaşi timp, să constate inoperantă această sancțiune atunci când, în concret, moștenitorii necitaţi nu ar fi lezați în drepturile lor. Vătămarea fiind o condiţie de verificat în situația nulităţii relative, care vine să sancționeze nesocotirea unui interes privat, particular ea nu-și găsește justificare atunci când incidentă este nulitatea absolută pentru că, aşa cum reținuse instanța anterior „ar fi fost nesocotită o procedură imperativă, instituită prin lege, pentru protejarea interesului general”.
Această contrarietate a considerentelor se repercutează asupra legalității soluţiei câtă vreme în funcție de calificarea corectă a naturii sancțiunii incidente trebuia determinat, în mod corespunzător, şi regimul prescripției extinctive care însoțește dreptul la acţiunea în anularea/nulitatea certificatului de moștenitor.
Este, de asemenea, întemeiată susținerea recurenților, conform căreia decizia nu conţine argumente în legătură cu interpretarea clauzei testamentare (pct. 5 din testament) prin care a fost instituit legatul universal în favoarea lui B., în sensul voinței testatoarei.
Astfel, deşi reţine corect că stabilirea voinţei defunctei la întocmirea testamentului şi, în consecință, a obiectului legatelor, cu titlu particular şi universal, trebuie să fie criteriul determinant care să permită calificarea juridică adecvată, instanța nu procedează la o analiză în concret a clauzei testamentare (conform căreia testatoarea lăsa nepoatei sale „toate celelalte bunuri mobile şi imobile ce se vor mai găsi în momentul decesului în patrimoniul meu, nemenţionate expres în prezentul testament”), ci îşi bazează soluţia pe aprecieri proprii în sensul că „nu există niciun indiciu că la momentul instituirii legatelor testatoarea a urmărit să testeze pentru teren doar în favoarea uneia dintre părţi”.
În același sens, bazându-şi raționamentul pe situaţii factuale, fără o verificare jurisdicțională a dispoziției testamentare, instanța de apel apreciază că simpla omisiune a testatoarei, de a indica în conţinutul legatelor cu titlu particular şi terenul de sub construcții, nu înseamnă că aceasta nu l-a avut în vedere „întrucât terenul de sub construcții nu poate fi privit independent de construcțiile edificate pe acesta”, care „aveau o importanță marginală la acel moment”.
Or, sunt lipsite de substanţa unei motivări calitative, adecvate, astfel de considerente care, pe de o parte, nu răspund argumentelor pârâților, care au susţinut că în determinarea legatelor cu titlu particular trebuie să se ţină seama de cele menţionate la punctele 2,3 şi 4 din testament întrucât obiectul unor astfel de legate este precis determinat iar, pe de altă parte, nu realizează niciun fel de analiză a conținutului propriu-zis al clauzei testamentare (de la pct. 5) pentru a stabili intenția, voința reală a testatoarei şi de asemenea, nici o analiză sistematică a respectivelor clauze (de la pct. 2,3,4,5), pentru o determinare corectă a obiectului legatelor cu titlu particular şi respectiv, a celui universal.
De aceea, este corectă trimiterea pe care o fac recurenții-pârâți la existența unui viciu al motivării, dedus din nerespectarea întrutotul a exigențelor art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., în corelare şi cu jurisprudența relevantă a instanței de contencios european, câtă vreme n-au fost arătate argumentele pentru care au fost respinse susținerile pârâților în legătură cu interpretarea clauzelor testamentare.
Mai mult, cum s-a arătat anterior, clauza de la pct. 5 din testament nu a făcut obiect de analiză în conţinutul ei, aprecierea instanței bazându-se doar pe elemente exterioare, pe baza cărora a dedus intenţia de a testa într-un anumit fel a defunctei E.
Toate aceste aspecte, referitoare pe de o parte, la existența unor considerente contradictorii ale instanței în determinarea regimului nulității aplicabile actului atacat și, pe de altă parte, la absența unei motivări propriu-zise, care să răspundă în mod efectiv argumentelor părții pârâte vizând interpretarea voinței testatoarei pe baza clauzelor testamentare, atrag incidenţa motivului de recurs invocat, prev. de art. 488 alin 1 pct. 6 C.proc.civ.
Are, de asemenea, caracter fondat critica referitoare la modalitatea în care instanţa a făcut aplicarea dispozițiilor art. 86 alin. 1, art. 88 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, atunci când a stabilit existenţa în cauză a unei nulităţi absolute deduse din aceea că emiterea certificatului suplimentar de moștenitor nr. 59/2011 s-a făcut în favoarea legatarului universal, fără citarea legatarilor cu titlu particular, „nesocotindu-se astfel o procedură şi o normă imperativă, cum rezultă din formularea art. 86”, ceea ce ar însemna că este vorba despre „protejarea interesului general referitor la respectarea în toate cazurile a unei proceduri imperative instituite de lege”.
Stabilind în felul acesta incidenţa nulităţii absolute, pe care o deduce din caracterul imperativ al normei art. 86 din Legea nr. 36/1995 (conform căreia: „(1) După emiterea certificatului de moştenitor nu se mai poate întocmi alt certificat, decât în situaţiile prevăzute de lege. (2) Cu acordul tuturor moştenitorilor, notarul public poate relua procedura succesorală, în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală, eliberând un certificat de moştenitor suplimentar”), instanța de apel ignoră criteriul de distincţie dintre nulitatea absolută şi cea relativă, care nu este dat de caracterul imperativ al normei ci de natura interesului ocrotit.
Astfel, în ambele cazuri de nulitate, absolută sau relativă, dispoziția legală încălcată este una imperativă, sancțiunea nulității fiind incompatibilă cu protejarea unor norme dispozitive – permisive ori supletive – de la care subiectele de drept civil pot deroga (întrucât, nefiind obligate să se supună prescripțiilor lor, nici nu le poate fi sancționată conduita din acest motiv).
În acelaşi sens, din caracterul imperativ al normei art. 86 din Legea nr. 36/1995, instanța de apel deduce că ar fi în discuție protejarea unui interes general (acela „de a fi respectată, în toate cazurile, procedura prevăzută de lege”), nesocotind faptul că dispoziţiile art. 88 din acelaşi act normativ fac referire şi recunosc legitimare în acţiunea vizând anularea unor asemenea certificate, emise fără citarea tuturor moștenitorilor, doar „celor care se consideră vătămați în drepturile lor”.
Rezultă că, fiind vorba de posibilitatea invocării nulităţii doar de către cei vătămați prin emiterea actului, interesul ocrotit este unul particular şi, ca atare, sancțiunea care poate interveni nu este cea a nulității absolute, ci a nulității relative.
De asemenea, tot în mod eronat, pe aspectul cauzei de nulitate aplicabile, după ce înlătură frauda la lege invocată de reclamant, instanța de apel apreciază că ar fi incidentă cauza ilicită „fără încălcarea vreunei dispoziții legale referitoare la prescripție”.
Or, în privința acestei cauze, apreciată ca temei al nulității absolute, se constată că instanța de apel nu a indicat în ce ar consta ilicitatea actului (certificat de moştenitor) emis în baza încheierii finale a notarului, care a definitivat astfel o procedură prevăzută şi reglementată ca atare de lege.
În realitate, în speţă, deşi reclamantul a invocat cauza ilicită, ca temei al acțiunii în nulitate, singurul motiv indicat, de nevalabilitate a actului, a vizat necitarea legatarului cu titlu particular la emiterea certificatului suplimentar de moștenitor, aspect care, pentru considerentele arătate anterior, nu ar putea atrage decât anulabilitatea actului.
Calificarea greşită a regimului nulității a avut consecințe eronate şi pe planul prescripției care însoțește dreptul la promovarea unei asemenea acțiuni, în anulabilitate.
Astfel, instanţa de apel a reținut eronat imprescriptibilitatea acţiunii deduse judecății, câtă vreme în speță erau incidente dispozițiile art. 3 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția acțiunii în anulabilitate.
Pe acest aspect, devine relevantă şi dezlegarea de care se prevalează recurenții-pârâți, dată prin Decizia nr. 6/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite care, statuând asupra prescriptibilității cererilor privind lichidarea pretențiilor succesorale decurgând din cheltuieli de înmormântare, a reţinut existenta aceluiași caracter, prescriptibil, referitor la „acțiunea în anularea certificatului de moștenitor pentru vicierea consimțământului ori necitarea tuturor moștenitorilor”.
De aceea, potrivit tuturor considerentelor arătate anterior, reținându-se incidența motivelor prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ., recursul pârâților a fost admis, casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
La reluarea judecății, ținând seama, potrivit art. 501 C.proc.civ., de dezlegările în drept date potrivit prezentei decizii, instanța de apel va analiza cauza, în mod prioritar, sub aspectul prescripției extinctive care însoțește acțiunea în anulabilitatea unui act, aspect ce i-a fost supus verificării prin critici punctuale formulate de către pârâții-apelanți, urmând să determine, în concret, momentul de la care a început să curgă termenul de 3 ani înăuntrul căruia putea fi cerută anularea suplimentului certificatului de moștenitor şi, în mod corespunzător, dacă promovarea acțiunii se situează în intervalul prescris de lege.
Celelalte aspecte de nelegalitate, invocate în cadrul motivului reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., referitoare la inexistența unei obligaţii legale a notarului de a-i cita, la momentul emiterii unui supliment de certificat, pe legatarii cu titlu particular atunci când pe de o parte, aceștia nu sunt şi moștenitori rezervatari iar pe de altă parte, există un legatar cu vocație succesorală universală, la conținutul legatelor cu titlu particular și respectiv, universal reprezintă chestiuni de fond care vor putea face obiect de analiză în mod subsecvent verificărilor referitoare la prescripția extinctivă.
Aceeași este şi situația invocării de către recurenți a instituției dreptului de superficie, în combaterea argumentelor instanţei, care a apreciat că terenul nu poate avea o existența de sine-stătătoare, distinctă de a construcției, pentru a deduce astfel o anumită intenție a testatoarei în privința conținutului legatelor cu titlu particular.
De asemenea, aspectul referitor la cheltuielile de judecată va fi soluționat în funcție de rezolvarea dată raportului juridic de instanța de trimitere, când se va stabili şi partea căzută în pretenții, în sensul art. 453 C.proc.civ.
Notă: Textele de lege au fost avute în vedere de instanţă astfel cum erau în vigoare la data emiterii actelor contestate. În urma modificărilor şi completărilor succesive, Legea nr. 36/1995 a fost republicată în M.Of. nr. 237 din 19 martie 2018, textele de lege fiind renumerotate. Astfel, conţinutul art. 86 a fost preluat în cuprinsul alin. 1 şi al alin. 2 al art. 119 din lege, forma în vigoare, iar prevederile art. 88 se regăsesc în cuprinsul alin. 1 al art. 120 al legii în forma actuală a aceluiaşi act normativ
