Vova Tămaș a rămas același om simplu, de bun simț, mereu optimist, mereu cu un gâd bun pentru cei de lângă el. Produs al LPS Bihorul, Vladimit Tămaș a ajuns la fotbal fiind văzut jucând în curtea școlii! A strâns peste 450 de meciuri în primele două ligi ale României. Timp de opt ani a purtat pe braț banderola de căpitan al lui FC Bihor. Are acum 63 de ani și lucrează în privat dar este conectat la ce înseamnă fotbalul bihorean.
- Vova, tu poți privi înspre trecut. Ai avut o carieră frumoasă. Crezi că putea fi mai bună?
- Putea fi și mai bună dar și mai rea. Așa a fost să fie. Nu am nimic să-mi reproșez. Sunt lucruri pe care nu le poți controla însă am făcut tot ce a depins de mine, 100%. Am prins anumite vremuri însă m-am bucurat de joc, de fotbal. Orice faci în viață trebuie să alegi momentul potrivit. Anumite oportunități sunt rare și trebuie să știi cum să le gestionezi. În ansamblu sunt mulțumit de ceea ce am oferit și pentru ceea ce mi s-a dat.
- Cum ai ajuns să joci fotbal?
- Ca mulți alții, am fost văzut în curtea școlii. Profesorul Puiu Stoia, a fost detașat la Oradea de la Făgăraș. Era la LPS Bihorul, sau școala sportivă, cum se numea. M-a văzut pe mine și pe Dan Daniel. Eram colegi de clasă. A organizat o selecție la școala din Cartierul Cantemir și ne-a luat pe noi doi. Doi mijlocași care aveau să ajungă în Divizia A, doi colegi chiar și de bancă. Eu și Dan am mai adus cu noi vreo 15-20 de jucători din cartier. Cu toții au jucat. M-am pregătit la copii și juniori iar la 16 ani debutam la Înfrățirea Oradea în Divizia B. După câțiva ani a urmat transferul la FC Bihor unde am prins o perioadă excelentă, poate cea mai frumoasă perioadă a acestui club.
- După plecarea lui Ioan Zare, în 1984 ai preluat funcția de căpitan de echipă. A fost o „banderolă” grea? Ai purtat-o timp de vreo opt sezoane!
- Foarte grea din cauza, sau datorită, responsabilității. Pe atunci să fii căpitan era o chestiune foarte serioasă și implica multe responsabilități. Săptămânal eram chemat la biroul primului secretar, în Parcul Traian. Mi se trasau sarcini. Mi se dădeau indicații. Dar pe majoritatea nu le acceptam. Eu făceam ce e mai bine pentru echipă și pentru băieți.
- Înseamnă că erați un grup unit…
- – La început, prin 83, nu mi se părea așa. Aveam impresia că sunt multe găști, bisericuțe în echipă. Cel care ne-a unit a fost nea Vio Mateianu. În opinia mea a fost cel mai mare antrenor român. În 1985-86 eram deja un grup unit. Vestiarul era unul greu, cu fotbaliști unul și unul dar cu un antrenor fantastic. Păi Viorel Mateianu juca atunci, acum 35-40 de ani ce se joacă astăzi! Adică pasa la portar, care devenea libero, construcția de jos, fundul de sac, presingul, o schemă imbatabilă la fazele fixe, mai ales la cornere dar nea Vio era și un excelent psiholog. La acele vremuri, tehnico-tactic era ceva inovator.
- Ai prins multe meciuri memorabile. Care ți-a plăcut cel mai mult?
- Am fost în teren la celebra victorie cu Dinamo, de le-a dat Mitru Ile trei goluri. L-au purtat spectatorii pe brațe pe Ile până la statuia din fața teatrului. Se întâmpla la numai zece zile după ce Dinamo jucase semifinala de Cupa Campionilor cu FC Liverpool. A mai fost antologicul meci cu Steaua însă mie mi-a plăcut un meci la Timișoara și mă refer la un meci din Divizia B! La ora 8 dimineața, în ziua jocului Stadionul 1 Mai, că așa se numea atunci, era arhiplin! Vreo 40.000 de spectatori erau sigur. I-am bătut cu 2-0. Am jucat perfect doar că… n-am fost lăsați să promovăm. Jocurile au fost făcute pentru Poli. În sfârșit, am prins meciuri mari cu Universitatea Craiova, Dinamo sau Steaua…
- FOTO: Valdimir Tămaș (în roșu) în duel cu Iosif Rotariu
- Apropo de acel meci cu Steaua, de care spuneai că e antologic. Ce s-a întâmplat?
- A fost un meci de care pe care, în care în ciuda insistențelor, n-am vrut să ne dăm la o parte. Era în septembrie 88. N-am vrut să ne facem de râs, pe noi și echipa. Steaua rivaliza atunci cu orice echipă de azi dintre mai marile fotbalului european. Am condus, 2-1 în minutul 90, am avut și penalty neacordat, ni s-a dat unul împotrivă, inexistent, Se prelungea meciul până apunea soarele și marcau ei golul victoriei. Așa a fost. Dar am ieșit de pe teren în aplauzele publicului și cu sentimentul că am câștigat acel meci.
- Ce așteptări ai acum de la FC Bhor?
- Să consolideze lotul. Trebuie minimum un an de zile. Lumea trebuie să înțeleagă că este un proiect care nu se poate realiza în trei, șase luni. Conducerea face o treabă bună, Erik Lincar a venit, cum spuneam la început, de „momentul potrivit”. În conducere sunt bihoreni, cu toții și asta e foarte important. Oradea este un oraș superb iar construcția noului stadion va reprezenta un punct de atracție. Aici avem un public de top în România, un public care iubește sportul și fotbalul. Vom fi iarăși ce-am fost! Cred că atunci când va fi gata stadionul o să avem și o echipă puternică. O să vin la meciuri și sper să o facă mulți dintre foștii mei colegi.
- În foto sus: Autorul și Vova Tămaș
- Mereu optimist și fericit?
- Victore, poți să scrii, că sunt cel mai fericit om din lume. Fiul meu, Bogdan, împlinește azi 15 ani. Cu FC Bihor totul va fi bine, veți vedea!
Partajează acest conținut:
