Prezumţia legală pe care o instituie art. 24 din Legea nr. 10/2001 poate fi combătută prin proba contrară, dar această operaţiune implică o deplasare a probei, astfel încât cel care doreşte să infirme faptul presupus prin lege, anume faptul principal generator de drept, preia sarcina probei dovedirii faptului contrar.
Că aceasta este raţiunea edictării normei de la art. 24 din Legea nr. 10/2001 se desprinde cu putere obligatorie şi din considerentele deciziei nr. 62/2017, pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a pronunţat-o.
Atât timp cât Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie legală de proprietate, în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea dreptului, prezumţie stabilită în favoarea persoanei de la care a avut loc preluarea abuzivă, fiind menţionată ca atare în actul normativ sau de autoritate de preluare, nu se pot institui prin actul normativ de aplicare a acestei Legi norme prin care beneficiarului prezumţiei legale să i se impună suplimentar administrarea probei cu înscrisurile indicate în cuprinsul pct. 24.2 din HG nr. 250/2007, întrucât în această situaţie sar anula însăşi raţiunea pentru care a fost institută prezumţia legală de proprietate, prezumţie care scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite.
Prin urmare, atât timp cât reclamantul a făcut dovada faptului vecin şi conex pe care prezumţia se sprijină, respectiv că de la autorul său a avut loc preluarea abuzivă, prevederea art. 24 din Legea nr. 10/2001 stabileşte că a făcut dovada existenţei şi întinderii dreptului de proprietate ca fiind cea recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, fiind scutit de orice altă dovadă.
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 21.07.2022 şi înregistrată sub nr. 2325/86/2022, reclamantul S.I-M a chemat în judecată pe pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de invalidare nr. 48459/20.04.2022.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 35 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 completată cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.
La data de 04.05.2022, reclamantul S.I-M a depus motivele cererii, solicitând anularea deciziei de invalidare nr. 48458 din 20.04.2022 a Dosarului nr. 34559/CC/04.04.2007 şi obligarea pârâtei a emiterii a unei noi Decizii de validare a Dosarului 34559/CC/04.04.2007.
În fapt, arată că a formulat notificări în baza Legii 10/2000 pentru imobilul casa şi teren în suprafaţă de 540 mp.
In drept, a invocat prevederile Legii 10/2001, art. 35 alin. I din Legea 165/2013, precum şi prevederilor Codului Civil.
La data de 21.11.2022, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus note de şedinţă prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În drept, a invocat Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013, art. 205-208 Noul Cod de Procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 253 din 28 februarie 2023, Tribunalul Suceava a admis contestaţia formulată de către reclamantul S.I-M, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor București; a anulat decizia nr. 43458/20.04.2022 a CNCI privind invalidarea dispoziţiei nr. 412/26.02.2007 emisă de către primarul municipiului Fălticeni; a obligat pârâta la validarea dispoziţiei nr. 412/26.02.2007 emisă de primarul municipiului Fălticeni şi la stabilirea de măsuri compensatorii cu privire la imobilul imposibil de restituit în natură, situat în municipiul Fălticeni str. Republicii nr. 47, compus din casă de locuit (în prezent demolată) şi teren aferent în suprafaţă de 540 mp.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 412/26.02.2007 emisă de către Primăria municipiului Fălticeni (fila 11 ds. fond), s-a respins cererea de restituire în natură a imobilelor casă de locuit şi teren în suprafaţă de 540 mp situate în municipiul Fălticeni, str. Republicii nr. 47, cerere formulată de către numitul Sfrijan Irinel Mirel, prin notificările nr. 217/2001 şi nr. 221/2001.
Ca şi motive de respingere s-a reţinut că, imobilul construcţie a fost demolat în totalitate iar terenul este ocupat de construcţii autorizate, fiind afectat de utilităţi publice. Pentru imobilele menţionate, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin Decizia nr. 43458/20.04.2022 (fila 5 ds. fond), CNCI a decis invalidarea
Dispoziţiei nr. 412/26.02.2007 emisă de către primarul municipiului Fălticeni, ca urmare a analizării dosarului constatându-se că nu au fost depuse acte care să ateste deţinerea în proprietate a imobilelor solicitate prin notificare.
Urmare a analizării dosarului administrativ înaintat de către pârâtă prin raportare şi la motivul invalidării Dispoziţiei nr. 412/26.02.2007 emis de către Primăria municipiului Fălticeni, tribunalul a reţinut următoarele:
Dreptul de proprietate asupra imobilelor notificate şi pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri a fost dovedit cu RA din perioada (fila 56 ds.fond), dovada deţinerii în proprietate a acestora la momentul preluării abuzive fiind dovedită cu sentinţa nr. 133/22.10.1960 pronunţată în dosarul nr. 1500/1960 de către Tribunalul Militar Bucureşti (fila 57 ds. fond) şi cu procesul verbal nr. 720/05.05.1961 (fila 58 ds. fond) conform căruia în vederea executării sentinţei s-a dispus confiscarea unei case de locuit aflată în oraşul Fălticeni, str. Republicii nr. 47 şi a unei suprafeţe de 540 mp pe care se afla edificată construcţia.
Prin Decizia nr. 43/7 iulie 1997 pronunţată în dosarul nr.25/1997 de către Curtea
Supremă de Justiţie, s-a dispus înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii autorului reclamantului, numitului C.I. (fila 28 ds. fond).
În cauză s-a făcut dovada că, urmare a trecerii în proprietatea statului a acestor imobile, în prezent nu se mai poate dispune restituirea în natură, deoarece imobilul casă a fost demolat iar terenul este ocupat de construcţii autorizate (filele 61-67 ds. fond), aspect de altfel necontestat de părţi.
În ceea ce priveşte dovada calităţii de persoană îndreptăţită, conform actelor de stare civilă depuse la dosar (filele 67-71 ds. fond), reclamantul are calitatea de moştenitor după bunicul său matern C.I. decedat la data de 12 iulie 1975 (fila 67 ds. fond) de la care s-a şi confiscat averea, fiind şi unicul moştenitor al defunctei sale mame Sfrijan Irina (născută Chiticaru). Potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr.165/2013 imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură, iar în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent precum şi măsura compensării prin puncte.
Cum în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 165/2013, tribunalul a admis contestaţia în sensul anulării deciziei de invalidare nr. 43458/20.04.2022 şi menţinerii dispoziţiei nr. 412/26.02.2007 emisă de către primarul municipiului Fălticeni.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), prin care solicită anularea Deciziei de invalidare nr. 48459/20.04.2022 și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de compensare.
Apelanta, în temeiul art. 466 și urm. din Codul de procedură civilă, consideră sentința apelată ca fiind netemeinică, arătând că instanța de fond nu a lămurit aspectele de invalidare invocate şi a reţinut în mod eronat că la dosarul administrativ se regăsesc înscrisuri care fac dovada dreptului de proprietate, făcând referire la sentința penală prin care a fost confiscat imobilul (prin sentința penală reținută de instanța de fond, se poate face cel mult dovada preluării abuzive a imobilului, dar aceasta nu poate fi considerată un act care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului).
La dosarul administrativ nu a fost depus nici un act autentic de proprietate aşa cum prevede art. 23 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, apelanta arată că în speță nu au putut fi aplicate prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 întrucât nu au fost depuse negațiile şi nici declaraţiile în acest sens.
De asemenea, apelanta arată că se impune să evidențieze prioritar, faptul că prin prevederile legale aplicabile în materie, în vederea evitării restituirilor în natură sau a acordării de către stat a măsurilor reparatorii prin echivalent către persoane neîndreptățite la aceste măsuri, legiuitorul a stabilit niște criterii clare cu privire la aspectele și condițiile ce se impun a fi dovedite și îndeplinite pentru ca o persoană să se încadreze și să beneficieze de aceste măsuri.
Astfel, cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilelor terenuri, apelanta arată că, în primul rând, regula stabilită de legiuitor este aceea a dovedirii proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a dovedirii calităţii de persoană îndreptăţită la restituire de către persoana care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 lit. a și ale art. 23 din lege (capitolul I din H.G. nr. 250/2007 lit. e).
În speță, era necesar să fie dovedită calitatea de proprietar a antecesorilor notificatoarei, conform cerințelor legale aplicabile în materie și prevăzute explicit de Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
În acest sens, cu privire la actele doveditoare, apelanta arată că Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250 din 7 martie 2007, statuează la art. 23.1 lit. a faptul că, prin acte doveditoare se înțelege orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică – act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea.
În al doilea rând, subliniază apelanta că este imperios necesar să aducă în atenția instanței faptul că, în lipsa acestora, în vederea existenței posibilității aplicării prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, referitor la aplicarea prezumției de proprietate a persoanei menționate în actele întocmite la momentul preluării abuzive, se impune ca persoanele, care se consideră îndreptățite și care solicită acordarea despăgubirilor pentru un bun a cărui proprietate nu o pot demonstra cu actele expres prevăzute de lege, să depună negațiile obținute de la autoritățile competente şi declarație olografă pe propria răspundere.
Excepția instituită de legiuitor prin art. 24 din aceeași Lege nr. 10/2001 este o prezumție relativă de proprietate, iar nu una absolută, acesta având în vedere, în principal, acele situații în care actele de proprietate nu pot fi prezentate din motive obiective, nu și acele situații în care nu au fost încheiate astfel de contracte.
În acest sens, apelanta invocă prevederile art. 24, al căror conţinut îl enunţă în continuare.
În ceea ce privește aplicarea acestei prezumții, se impune a ţine cont de clarificările făcute de legiuitor în acest sens prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, enunţând în continuare prevederile de la pct. 24.2 din Norme. Apelanta susţine că este esențial să nu fie ignorat faptul că, deşi art. 24 din Legea nr. 10/2001 a instituit o prezumție relativă de proprietate, legiuitorul a înțeles să condiționeze recunoaşterea acestui drept de proprietate de depunerea declarațiilor şi negațiilor mai sus amintite. Astfel, fiind vorba despre situațiile în care, prin excepție, dreptul de proprietate se prezumă, sub dubla condiție a obținerii negațiilor amintite și mai ales a asumării propriei răspunderi a celor care susțin că dețin acel drept de proprietate pentru care solicită despăgubiri, acordarea despăgubirilor nu poate fi posibilă în cazul neîndeplinirii acestei condiții.
În considerarea celor învederate, ținând seama de principiul echității, precum şi de faptul că scopul legiuitorului la momentul edictării legilor specifice retrocedării a fost întocmai acela de a realiza o justă repunere în drepturi a celor afectați de măsurile abuzive ale regimului comunist în perioada de referință stabilită de lege și care sunt îndreptățiți în acest sens, dar și de a evita săvârșirea unor abuzuri, statuând în acest sens criterii și condiții foarte clare, a căror respectare este imperios necesară pentru realizarea acestui scop, apelanta solicită instanței să nu permită contestatorilor să primească din partea statului beneficii mai mari decât cele la care sunt îndreptățiți.
Astfel, având în vedere faptul că din actele de la dosarul administrativ nu reiese dovada dreptului de proprietate asupra imobilului situat în mun. Fălticeni, str. Republicii 47, judeţul Suceava și motivat de faptul că prin răspunsurile comunicate în urma Adresei nr. 34559/CC104.01.2022 dosarul nu a fost completat cu acte din care să reiasă dreptul de proprietate asupra imobilului, apelanta arată că a propus invalidarea Dispoziția nr. 413/26.02.2007 emisă de Primăria municipiul Fălticeni.
Pentru aceste motive, apelanta solicită admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, respingerea acțiunii formulată de către reclamant, ca fiind neîntemeiată.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile Legilor nr. 165/2013 şi nr. 10/2001.
Reclamantul S.I-M a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea în totalitate a obiecțiunilor făcute de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, pentru următoarele motive:
Intimatul susţine că dovezile drepturilor de proprietate au fost făcute la toate autoritățile prin copia filei din registru agricol în baza cărora s-a făcut impozitare la nivelul anilor 19581961 până la confiscare, prin Procesul verbal de confiscare nr. 720/60 al Tribunalului Popular Fălticeni prin care s-a dispus confiscarea în baza Sentinței nr. 133/60 a Tribunalului Militar de regiune militară București, Dispoziția primarului Mun. Fălticeni nr. 412/26.02.2007 prin care s-a respins cererea de restituire în natură și propunerea de despăgubiri, întrucât restituirea în natură este imposibilă deoarece imobilul este demolat, iar terenul este acoperit de blocuri. Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra cererii de apel, Curtea reţine următoarele:
Potrivit filei registru agricol depusă la dosarul de fond (fila 13), autorul reclamantului, C.I. figura înscris în registrul în anii 1958 – 1960 cu suprafaţa de teren de 540 mp şi clădire, iar începând cu anul 1961 apare înscrisă menţiunea „trecut la stat”.
Prin sentinţa penală nr. 133 din data de 22.10.1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Bucureşti, pronunţată în dosar nr. 1500/1960, a fost dispusă confiscarea totală a averii personale a autorului părţii reclamante intimate (fila 15 dosar fond).
Potrivit procesului verbal nr. 760/1960 al Tribunalului Popular Fălticeni, în baza sentinţei penale nr. 133 din data de 22.10.1960, de la autorul reclamantului au fost confiscate imobilul situat în municipiul Fălticeni str. Republicii nr. 47, compus din casă de locuit şi teren aferent în suprafaţă de 540 mp (fila 14 dosar fond).
Prin decizia nr. 43/7 iulie 1997 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr. 25/1997, s-a dispus înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii autorului reclamantului (fila 28 ds. fond).
Reţine în continuare instanţa de control judiciar că, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin.1 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În continuare, dispoziţia art. 24 alin.2 ne spune că, în aplicarea prevederii mai sus indicate şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Potrivit prevederilor pct. 24.2 din HG nr. 250/2007, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiţia obţinerii de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri, şi, pe de altă parte, coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire.
Aceste prevederi din Norme sunt invocate la aplicare de apelanta pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, constituind esenţa memoriului cu care Curtea a fost sesizată a exercita controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe.
Ceea ce trebuie pentru început să stabilim este raţiunea edictării normei de la art. 24 din Legea nr. 10/2001, raţiune care se desprinde tocmai din conţinutul prevederii care are o redactare clară, concisă, ce nu lasă loc niciunei interpretări sau dificultăţi la aplicare.
Avem o concordanţă deplină între formularea textului legal şi situaţiile care se încadrează în ipoteza acestuia, nefiind necesar nici a se extinde şi nici a se restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză.
Această prevedere instituie o prezumţie legală, o consecinţă pe care legea o trage dintrun fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut, aşa cum chiar art. 327 din Codul de procedură civilă defineşte acest mijloc de probă, pentru că de fapt asta sunt prezumţiile, mijloace de probă. Astfel, se instituie o prezumţie relativă de proprietate, în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea dreptului, prezumţie stabilită în favoarea persoanei de la care a avut loc preluarea abuzivă, fiind menţionată ca atare în actul normativ sau de autoritate de preluare.
Raţiunea prezumţiei rezidă în funcţia ei probatorie, în nevoia de a revela adevărul, mai precis în aptitudinea de a deplasa obiectul probei de la faptul necunoscut şi mai greu de dovedit la faptul vecin şi conex cu acesta, mai uşor de dovedit, pentru ca apoi să se poată stabili faptul principal generator de consecinţe juridice.
Potrivit prevederilor art. 328 alin.1 din Codul de procedură civilă, prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta.
Astfel, beneficiarul prezumţiei trebuie să dovedească faptele care justifică concluzia pe care legea o impune, în speţa de faţă fiind vorba de faptul că de la autorul reclamantului a avut loc preluarea abuzivă, dovadă care în speţa de faţă a fost făcută.
Este logic şi raţional ca, în măsura în care se face dovada preluării bunului de la o anumită persoană, autorităţile vremii considerând-o proprietar la acea dată, măsurile reparatorii să opereze în mod corespunzător, prin repunerea aceleiaşi persoane în situaţia avută anterior actului de preluare abuzivă.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 328 alin.2 din Codul de procedură civilă, prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.
Din redactarea normei rezultă că este vorba despre o prezumţie relativă, întrucât ea operează în absenţa unor probe contrare, ceea ce înseamnă că subzistă atâta vreme cât nu se face dovada, cu mijloacele de probă permise de lege, că bunul se afla în realitate în patrimoniul altei persoane decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea.
Sarcina probei contrare revine părţii adverse, în speţă fiind vorba de apelanta pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care nu a făcut însă nicio dovadă în legătură cu apartenenţa dreptului în favoarea altei persoane decât cea individualizată în actul de preluare. Este adevărat că prezumţia legală pe care o instituie art. 24 din Legea nr. 10/2001 poate fi combătută prin proba contrară, dar această operaţiune implică o deplasare a probei, astfel încât cel care doreşte să infirme faptul presupus prin lege, anume faptul principal generator de drept, preia sarcina probei dovedirii faptului contrar.
Însă în speţă, repetăm, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu a făcut proba apartenenţei dreptului în favoarea altei persoane decât cea individualizată în actul de preluare. Că aceasta este raţiunea edictării normei de la art. 24 din Legea nr. 10/2001 se desprinde cu putere obligatorie şi din considerentele deciziei nr. 62/2017, pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a pronunţat-o.
Trebuie să mai reţinem în continuare şi că, atât timp cât Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie legală de proprietate, în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea dreptului, prezumţie stabilită în favoarea persoanei de la care a avut loc preluarea abuzivă, fiind menţionată ca atare în actul normativ sau de autoritate de preluare, nu se pot institui prin actul normativ de aplicare a acestei Legi norme prin care beneficiarului prezumţiei legale să i se impună suplimentar administrarea probei cu înscrisurile indicate în cuprinsul pct. 24.2 din HG nr. 250/2007, întrucât în această situaţie s-ar anula însăşi raţiunea pentru care a fost institută prezumţia legală de proprietate, prezumţie care scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite.
Prin urmare, atât timp cât reclamantul a făcut dovada faptului vecin şi conex pe care prezumţia se sprijină, respectiv că de la autorul său a avut loc preluarea abuzivă, prevederea art. 24 din Legea nr. 10/2001 stabileşte că a făcut dovada existenţei şi întinderii dreptului de proprietate ca fiind cea recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, fiind scutit de orice altă dovadă.
A institui prin Normele de aplicare la Legea nr. 10/2001, în sarcina beneficiarilor prezumţiei, a obligativităţii administrării şi a altor mijloace de probă, ar însemna o încălcare a prevederilor art. 4 alin. 3 din Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Mai mult, ar însemna a exclude de la aplicare prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, normă juridică ce reglemenează în mod expres beneficiul prezumţiei legale în legătură cu care mai sus am arătat.
Chiar instanţa supremă, în considerentele deciziei pe care mai sus am amintit-o, ne spune în mod expres că, sub aspect probatoriu, existenţa unei prezumţii legale, cum este cea instituită de art. 24 din Legea nr 10/2001, operează pentru cel în favoarea căruia este stabilită, ca o scutire de sarcina probei faptului alegat, evident după ce acesta face dovada faptului vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia.
Ceea ce ne spune Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este că beneficiarul prezumţiei trebuie să demonstreze doar faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia, fiind scutit de altă dovadă.
Faţă de toate considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 480 alin.1 din Codul de procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
