Abuzarea emoțională a propriului copil prin proiectarea unei imagini deformate asupra ideii de părinte și de familie, refuzarea dreptului minorilor de a-și cunoaște și de a dezvolta sentimente de atașament și faţă de celălalt părinte, culpabilizarea sau sădirea unui sentiment de vinovăție în sufletul copilului pentru atașamentul față de unul dintre părinți sunt riscuri grave pentru corecta și normala dezvoltare psiho-emoțională a unui copil fără discernământ complet format.
Denigrarea sistematică a unui părinte cu intenția alienării (înstrăinării) copilului față de părintele care a fost denigrat este o formă de abuz psihologic (emoțional), care se încadrează în elementele de tipicitate ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului.
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 788/RC din 10 decembrie 2024
I. Sentința
Prin sentinţa penală nr. 93/2024 din data de 23.01.2024, pronunţate de Judecătoria Oradea, I. în temeiul art. 197 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. (fost B.), pentru săvârşirea infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului (persoană vătămată C.), la pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare.
În temeiul art. 197 C. pen., a fost condamnată inculpata D., pentru săvârşirea infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului (persoană vătămată C.), la pedeapsa de 3 ani închisoare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, printre altele, că:
Prin sentinţa penală nr. 1069/24.09.2021, pronunţată de Judecătoria Oradea, în dosarul nr. x/271/2020, s-a dispus condamnarea celor doi inculpați.
Prin decizia penală nr. 519/07.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x/271/2020, a fost desfiinţată sentinţa penală mai sus menționată și s-a dispus rejudecarea cauzei de către Judecătoria Oradea cu privire la infracţiunile de rele tratamente aplicate minorului, art. 197 C. pen., reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi D., ţinând cont de considerentele deciziei, cauza fiind înregistrată la data de 12.10.2022, sub dosar nr. x/271/2020*. În considerentele deciziei, instanţa de control judiciar a reţinut că instanţa de fond avea obligaţia de a se asigura că interesele minorilor sunt apărate în mod corect şi loial, respectiv cei doi minori trebuiau să beneficieze de o apărare efectivă prin desemnarea unor avocaţi din oficiu, dar şi un curator special, în condiţiile în care reprezentanţii legali (părinţii) minorilor aveau poziţii procesuale divergente (atât între ei cât şi faţă de minori), iar unul din ei (tatăl) are chiar calitatea de inculpat, corelativ cu calităţile de persoane vătămate ale copiilor.
Pe fond, s-a reţinut că, existența acțiunii de influenţare exercitate de către inculpați asupra minorilor, ce realizează elementul material al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, a fost constatată, cu autoritate de lucru judecat, prin senţinţa civilă nr. 5973/24.10.2018, pronunţată de Judecătoria Oradea, în dosarul civil nr. x/271/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 478/A/03.06.2019 a Tribunalului Bihor, prin care s-a reținut că cei doi minori sunt influenţaţi în mod negativ de către cei doi inculpați, în sensul de a nu păstra legături părinteşti cu mama.
O altă acţiune exercitată de către inculpații A. și D. a constat în obstrucționarea contactului dintre copii și mamă, sens în care și expertul psiholog a arătat că lipsa relaţiei fireşti dintre mamă şi copii a determinat înstrăinarea minorilor față de mama lor.
Inculpații A. și D. nu au permis consilierea psihologică corespunzătoare a acestora, pentru identificarea şi tratarea problemelor emoționale ale copiilor determinate de lipsa prezenţei materne în viaţa lor și reconstruirea relaţiei dintre copii şi mamă. Totodată, inculpații A. și D. i-au implicat pe copii în conflictul parental, pe de-o parte denigrând-o pe mamă în fața copiilor, limbajul folosit de către copii, nespecific vârstei acestora, evident copiat de la inculpați şi insuflat de aceştia, pe care, uneori, îi și citează, fiind relevant în acest sens, iar, pe de altă parte, intervenind în discuțiile care au avut loc între minori și mamă, în perioada imediat următoare formării procesului de înstrăinare între aceștia, adresând mamei cuvinte jignitoare, și acuzând-o că i-a bătut pe copii, în prezența acestora.
II. Judecata în apel
Împotriva sentinţei penale, în termen legal, au declarat apeluri, printre alții şi inculpaţii apelanţi A. (fost B.) şi D.
Examinând sentinţa atacată, curtea de apel a constatat că în mod corect a reținut instanța de fond starea de fapt şi a stabilit vinovăția inculpaţilor A. (fost B.) şi D., pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către aceştia încadrarea juridică corespunzătoare.
În ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţii A. şi D. din art. 197 C. pen. privind rele tratamente aplicate minorului în art. 379 C. pen. privind nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului şi din două infracţiuni în concurs real într-o singură infracţiune, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., Curtea de apel a apreciat că aceasta este neîntemeiată, fiind respinsă prin încheierea din data de 15 aprilie 2024 pentru următoarele considerente:
Elementele de tipicitate ale celor două infracţiuni sunt diferite, în primul caz obiectul juridic principal constă în relaţii referitoare la integritatea morală şi sănătatea minorului, respectiv cel secundar în relaţii referitoare la creşterea şi educarea acestuia, elementul obiectiv constând în rele tratamente aplicate minorului cu caracter continuat, astfel cum au fost descrise în actul de acuzare, iar, în al doilea caz, sunt ocrotite doar relaţiile referitoare la creşterea şi educarea minorului, elementul obiectiv constând fie în reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, fie în împiedicarea, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.
Deși inculpata D. a susținut că nu poate fi subiect activ al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorilor, prevăzute de art. 197 C. pen., se reține că în sfera subiecţilor activi nemijlociţi ai acestei infracţiuni, se include orice persoană care are în grijă un minor, astfel încât faptul că inculpatei D. nu i s-a încredinţat în mod legal creşterea şi educarea copiilor nu constituie un impediment pentru tragerea acesteia la răspundere penală, în condițiile în care inculpata a exercitat, în fapt, în locul mamei, autoritatea părintească asupra minorilor, care s-au aflat în grija celor doi inculpați, împrejurare care rezultă din probatoriul administrat în cauză.
Deși inculpații au susținut că alienarea parentală poate face doar obiectul acțiunii civile, nicidecum obiectul acțiunii penale, întrucât nu este întrunită condiția esențială aferentă acestei infracțiuni, și anume „punerea în primejdie gravă”, aspectele arătate mai sus au demonstrat contrariul, în sensul că noțiunea de abuz psihic sau înstrăinarea parentală are o conotație penală. Altfel spus, noţiunea de înstrăinare părintească şi semnificaţia acesteia privite izolat nu intră în câmpul infracţionalităţii, ci al delictului civil, însă în speţă acţiunile sistematice ale inculpaţilor descrise mai sus privind conţinutul elementului material al laturii obiective al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzute de art. 197 C. pen., consumă această infracţiune, adică produc urmările socialmente periculoase ale acestei fapte şi impun aplicarea unei sancţiuni de natură penală. Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru dezvoltarea fizică, intelectuală și morală a minorilor, iar legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptelor.
Sub aspectul laturii subiective, inculpații au comis faptele cu intenție directă, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prevăzând și urmărind producerea rezultatului socialmente periculos al faptelor acestora.
III. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție
Împotriva deciziei penale nr. 452/A din 16 iulie 2024 a Curții de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. (fost B.), înregistrat la data de 06 august 2024 şi D., apel înregistrat la data de 06 august 2024.
În esență, motivele de casare invocate sunt următoarele:
În cererea scrisă, recurentul A. (fost B.) a susținut că faptele imputate şi reţinute în sarcina lui, rele tratamente aplicate minorilor C. şi E., nu sunt prevăzute de legea penală, deoarece înstrăinarea părintească nu poate fi plasată în categoria faptelor ce constituie infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului; la data faptelor nu era reglementat conceptul de înstrăinare părintească, conceptul evaziv de alienare parentală a fost considerat inadecvat şi s-a renunţat la el; Legea nr. 123/2024, care a introdus în legislaţia autohtonă înstrăinarea părintească, se poate aplica exclusiv actelor de conduită ulterioare intrării sale în vigoare; însă, nici măcar forma actuală a Legii nr. 272/2004, modificată prin Legea nr. 123/2024, nu este incidenţă în speţă, întrucât aceasta delimitează sintagma „înstrăinare părintească” faţă de sintagma „rele tratamente” (art. 89), ceea ce înseamnă că cele două expresii nu sunt echivalente semantic şi nici nu există un raport de includere între prima şi a doua.
Apărarea a susținut că pentru incidenţa normei ce incriminează fapta de „rele tratamente aplicate minorului” (art. 197 C. pen.), activitatea imputată persoanei acuzate trebuie să constea în acte de violenţă, de durată, comise împotriva unui minor „de către părinţi sau de către orice persoană în grija căreia se află minorul”, având ca urmare imediată punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a acestuia. Rezultă că înstrăinarea părintească nu poate fi inclusă în categoria faptelor pot realiza conţinutul infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului. Fiind vorba despre fapte plasate în grupul infracţiunilor contra persoanei (integrităţii corporale sau sănătăţii) relele tratamente constau, în principal, în afectarea unor atribute importante ale persoanei (integritatea corporală sau sănătatea).
Conform apărării, înstrăinarea părintească îl vizează, ca persoană vătămată, pe unul dintre părinţi, în timp ce relele tratamente sunt fapte care-1 pun în „primejdie gravă” pe minor, ceea ce înseamnă că nivelul de protecţie în cazul celor două fapte ilicite este diferit, astfel că numai „relele tratamente aplicate minorului” sunt susceptibile de a îmbrăca ”haină” infracţională.
Un ultim argument al recursului în casaţie vizează aspectul că, şi după pronunţarea deciziei atacate în cauză, instanţele civile continuă să aprecieze că doar recurentul este în măsură să se ocupe de viaţa zilnică a minorului C.
În cererea scrisă, recurenta D., prin avocat ales, a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs, admiterea recursului în casaţie, casarea în întregime a deciziei atacate şi a sentinței penale nr. 93 din 23.01.2024 a Judec. Oradea, jud. Bihor cu privire la latura penală şi latura civilă, în sensul de a dispune, în baza art. 396 alin. (5), raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpatei pentru comiterea a două infracţiuni de rele tratamente aplicate minorului, prev. de art. 197 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. și înlăturarea obligării inculpatei la plata de despăgubiri civile către partea civilă C. şi lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile formulate faţă de inculpata recurentă.
Apărarea a susținut că inculpata nu putea să aibă calitatea de subiect activ al infracţiunii, fiindcă aceasta, nici legal şi nici convenţional nu a avut „grija” niciunuia dintre minori, deoarece s-a căsătorit cu tatăl minorilor, inculpatul A., la data de 13.10.2017. Or, potrivit celor reţinute prin decizia atacată, inculpata a fost condamnată pentru două infracţiuni simple de rele tratamente aplicate minorului, prev. de art. 197 C. pen., una comisă în luna august-septembrie 2016 (faţă de minora E.) şi una începând cu 15.06.2017 (faţă de minorul C.), adică la momente la care inculpata nu avea nicio calitate în raport cu cei doi minori, neavând nici măcar calitatea de „mamă vitregă” a acestora. Prin urmare, s-a susținut că inculpata nu a avut niciodată paza, „grija” minorilor pentru a putea răspunde penal în calitate de autor al infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului prev. de art. 197 C. pen.
În ceea ce privește latura obiectivă a infracţiunii, s-a susținut că pentru a fi incidentă această infracţiune este necesar să fie îndeplinită condiţia „punerii în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale”, or, în prezenta cauză, această cerinţă nu este îndeplinită în condiţiile în care, din rapoartele de expertiză psihologică nr. 23 şi nr. 24/31.03.2021, întocmite pentru fiecare minor în parte şi din toate probele administrate în cauză, a rezultat că dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a minorilor nu au fost puse în primejdie.
În opinia apărării, eşecul păstrării unor legături personale cu minorii nu pot face obiectul unei infracţiuni de rele tratamente, faptă prevăzută de art. 197 C. pen. S-a susținut că din întreaga practică, alienarea parentală face doar obiectul acţiunii civile, nicidecum obiectul acţiunii penale, şi asta pentru că nu întruneşte condiţie esenţială aferentă acestei infracţiuni, şi anume „punerea în primejdie gravă”. Ca atare, trebuie avut în vedere principiul ultima ratio, principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea valorii sociale.
S-a mai susținut că pentru incidenţa normei ce incriminează fapta de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. 197 C. pen., activitatea imputată persoanei acuzate trebuie să constea în acte de violenţă, de durată, comise împotriva unui minor „de către părinţi sau de către orice persoană în grija căreia se află minorii, având ca urmare imediată punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a acestuia.
În final, apărarea a susținut că, în speţă, nu s-a dat satisfacţie standardului legalităţii incriminării, întrucât a fost sancţionată o conduită care nu prezintă pericol, ci, dimpotrivă, care prezintă utilitate socială, în timp ce adevăratul comportament, atribuit mamei, care a relevat că e socialmente periculoasă, nu a primit nicio sancţiune de natură penală.
Analizând recursurile în casație declarate de A. (fost B.) şi D., a constatat următoarele:
Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) vizează situaţiile în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie pentru că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv). (în același sens, jurisprudența constantă a ÎCCJ, de la data aplicării textului de lege și pănâ în prezent, e.g., ÎCCJ, S.pen. decizia nr. 205/RC /03 aprilie 2024, dosar nr. x/280/2022)
Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7) C. proc. pen. nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel de instanța de recurs în casație, căreia legea nu i-a dat competența de a administra probe cu privire la situația de fapt.
Recursul în casație este deci o cale extraordinară de atac, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ la art. 438 C. proc. pen. În calea de extraordinară de atac nu se rejudecă caracterul fondat sau nefondat al acuzației pentru care s-a pronunțat soluția de condamnare. În recurs în casaţie nu se poate modifica situația de fapt, iar instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate cu caracter definitiv de instanţa de apel.
Analizând, conform limitelor expuse în cele ce preced, instanța a constatat critcile recurenților, ca nefondate.
Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului (art. 197 C. pen.) este prevăzută în capitolul infracțiuni contra integrității corporale și sănătății și incriminează: punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul.
Conform apărării nu sunt întrunite elementele de tipicitate în considerarea:
a) absenței calității subiectului activ al infracțiunii (pentru inculpata care nu era mama biologică a copiilor);
b) absenței legăturii de cauzalitate între conduita inculpaților și consecința prevăzută de lege, atunci când nu se produc urmări concrete, fizice, asupra integrității corporale sau sănătății minorilor;
c) dezincriminării conduitei constând în provocarea alienării parentale ca urmare a înlocuirii noțiunii de alienare parentală cu cea de înstrăinare parentală.
Tezele apărării sunt nefondate.
a) În ceea ce privește calitatea de subiect activ al infracțiunii, interpretarea textului de lege Codul penal în vigoare (în tezele prealabile codului penal, în expunerea de motive a codului penal și în precizările inițiatorului codului), exclude ipoteza apărării, conform căreia subiect activ al infracțiunii este doar persoana care este părinte al minorului sau persoana căreia îi este încredințat minorul în sensul legii.
Conform Hotărârii Guvernului nr. 1183/2008 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului penal, pentru instituirea unei reglementări coerente în privinţa infracţiunilor de violenţă domestică, această împrejurare urmează a fi valorificată ca un element circumstanţial de agravare în cazul tuturor infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii. [H.G. nr. 1183/2008, B. Partea specială, pct.b)]
Agravanta, la care se referă tezele prealabile, este prevăzută în art. 199 C. pen. și are în vedere faptele prevăzute în art. 188, art. 189 şi art. 193-195, nu și cele din art. 197 C. pen., care pot fi săvârșite în egală măsură de unul dintre părinți, dar și de persoana în grija căreia se află minorul. Această interpretare este susținută de legiuitor în alte două explicații ale textelor de lege. Astfel, în Expunerea de motive a actualului C. pen. (https://www.X.pdf, p.24), se stabilește că infracţiunile de rele tratamente aplicate minorului (…) au fost aduse în această secţiune (infracțiuni contra integrității corporale și sănătății n.n.), deoarece ele pun în pericol în primul rând integritatea fizică sau sănătatea persoanei şi abia în subsidiar relaţiile de familie, respectiv convieţuirea socială. De altfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, aceasta nu a fost niciodată una cu subiect activ special, ea putând fi săvârşită nu doar de către ori faţă de un membru de familie, ci şi faţă de minorii internaţi în centre de plasament sau în alte forme de ocrotire (…). De asemenea, conform mențiunilor și precizărilor inițiatorului codului penal, s-a procedat, (…), la lărgirea sferei subiecților activi, care rezultă din expresia în grija în loc de încredințat din vechiul C. pen. (https://www.Y.pdf, Legea nr. 286/2009 privind codul penal mențiuni și precizări, p140, pct. 2 comentariul art. 197 C. pen.)
În consecință, interpretarea oficială a normei criticate de apărarea inculpaților arată că, încă de la intrarea în vigoare a textului de lege, voința legiuitorului a fost aceea de a lărgi sfera subiecților activi ai infracțiunii în raport de incriminarea Codului penal anterior. Astfel, în codul în vigoare, noțiunea include orice persoană în grija căreia se află minorul (o situație de fapt, evaluată în raport de probele dosarului, care presupune menţinerea de relaţii personale şi contacte directe cu minorii, deci o durată/continuitate în timp și posibilitatea de coordonare, în fapt, a vieții de zi de zi a minorilor ori gestionarea problemelor cu care se pot confrunta minorii). În codul penal în vigoare, noțiunea este, deci, mai largă decât cea a persoanei căreia îi este încredințat minorul, prevăzută în codul penal anterior, și nu presupune un act oficial, de încredințare, din partea unei instituții, nicio încredințare în baza legii, legată de filiație ori rudenie, și nici desemnarea, potrivit legii, pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti faţă de copil.
Conform celor reținute de instanța de apel, redate în cele ce preced, inculpata s-a ocupat de creşterea şi educarea minorilor, menţinând relaţii personale şi contacte directe cu minorii, astfel că are calitatea de persoană în grija căreia se află minorii: (…) minorii aflându-se preponderent în prezenţa inculpatei cu care au desfășurat activități zilnice (de exemplu, acasă, la plimbare, la cumpărături, la psiholog etc.), interacțiunea dintre minori și inculpată fiind similară celei specifice unei relații mamă-copii, iar minorul C. i se adresa uneori cu apelativul „mami”, astfel cum rezultă din constatările expertului psiholog. (…) inculpata a exercitat, în fapt, în locul mamei, autoritatea părintească asupra minorilor, care s-au aflat în grija celor doi inculpați, împrejurare care rezultă din probatoriul administrat în cauză. De altfel, (…), în discuția telefonică dintre F. (mama minorilor, n.n) şi C., a intervenit inculpata, afirmând că aceasta vrea să îl cumpere cu un cadou și, mai apoi, aceasta a aruncat pe trotuar cadourile lăsate pe gard minorului, iar cu altă ocazie, când (mama) a venit să îşi vadă copiii, inculpata a udat-o cu furtunul, determinând-o să plece, aspecte care, (…), dovedesc că inculpata avea un rol activ în viața celor doi minori și decidea cu privire la situația acestora.
În consecință, având în vedere că infracțiunea a fost comisă după intrarea în vigoare a codului penal actual, nu este întemeiat argumentul apărării, vizând lipsa calității de subiect activ al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, pentru persoana căreia nu i-a fost încredințat minorul printr-un act oficial, argument care decurge din forma în care era redactat un text de lege în codul penal anterior.
b) În ceea ce privește absența unor urmări fizice asupra minorilor, codul incriminează punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, astfel că argumentul apărării, cu privire la absența tipicității, nu are suport legal. Urmările, punerea în primejdie gravă a dezvoltării minorilor, nu decurg doar din violențe fizice, atingerea adusă sănătății minorilor nefiind, deci, consecința unor violențe fizice.Nici caracterul reversibil al urmărilor nu conduce la lipsa tipicității. La fel ca în cazul oricărei alte infracțiuni, urmările se analizează la data consumării conduitei incriminate, iar o eventuală diminuare a acestora, ca urmare a sprijinului unui psiholog, nu afectează tipictatea infracțiunii.
Instanța de apel a reținut că inculpații:
– au împiedicat-o pe F. (mama copiilor, n.n.) să păstreze relația personală cu minorii și au refuzat să primească de la mamă cadourile pentru copil;
– (…) doreau să controleze integral psihicul minorilor și că nimic nu se putea întâmpla în viața copiilor, fără știrea sau voia acestora, ceea ce nu era firesc;
– au exercitat în mod repetat acte de natură diferită, care au dus atât la denigrarea mamei din partea propriilor copii, cât și la îndepărtarea minorilor față de aceasta, producându-se astfel, în mod cert, suferințe morale care sunt de natură să pună în primejdie gravă dezvoltarea intelectuală şi morală a celor doi copii. (…);
– au retras minorii o anumită perioadă de timp de la frecventarea cursurilor școlare și ale grădiniței, (…) cu scopul ca mama să nu poate să își vadă copiii, chiar și în cadrul instituțional unde cadrele didactice asigură procesul de predare-învățare, la adăpost de orice ingerință nedorită;
– s-au opus sub orice formă la consilierea psihologică cu scopul de a evita scoaterea minorilor de sub influenţa psihologică a acestora şi de a nu se putea oferi o perspectivă obiectivă asupra stării de fapt dintre părţi, după care s-a continuat cu absența informării mamei F. cu privire la deciziile luată în privința minorilor și niciun moment nu i s-a permis acesteia să aibă o relație personală cu minorii.
– au transmis copiilor un mesaj că aceste reacţii sunt normale, iar copiii, în dorinţa lor de a rămâne la locuinţa tatălui, au adoptat acelaşi comportament, de respingere dus la extremă, întrucât nu au mai acceptat nici măcar să o vadă pe mamă şi nu au înţeles, în lipsa unei consilieri reale de specialitate, că ar putea menţine legătura cu aceasta, chiar dacă locuiesc în continuare la tată.
– au perseverat într-un mod nepermis la deteriorarea relaţiei mamă-copii, în dauna drepturilor mamei şi a interesului superior al copiilor, refuzând să susţină şi să sprijine apropierea minorilor de mamă şi au accentuat starea de nelinişte a acestora, atunci când în preajma lor se afla şi mama acestora.
Conform instanței de apel, inculpații au făcut tot ce le-au stat în putinţă ca să-i îndepărteze pe minori de mamă, inoculându-le tot felul de stări de temere şi îndoială, de natură să îi determine să-şi respingă mama, (…) şi nu le-a păsat niciun moment că ar putea să îi traumatizeze pe minori pentru tot restul vieţii lor. (…) inculpații au încercat să minimalizeze, prin orice fel de demersuri, rolul F. în creşterea şi educarea minorilor şi i-au privat, prin atitudinea lor, pe minori, de prezenţa mamei, într-una din cele mai importante etape din viaţa acestora, respectiv atunci când au mai mare nevoie de prezenta mamei în viaţa lor.
În ceea ce privește urmarea imediată, lipsa legăturii de cauzalitate dintre conduita inculpaților și urmarea imediată este infirmată de cele reținute de instanța de apel:
– conflictul parental desfășurat pe mai multe paliere, a dus la distanțarea aproape iremediabilă a minorilor față de mamă, cu toate că păstrarea și dezvoltarea legăturii părintești cu mama era în mod cert în interesul superior al minorilor.
– înstrăinarea persoanelor vătămate minore, E. și C. față de mama lor, rezultă din respingerea totală de către aceștia a relației cu mama, în cazul minorei E. manifestându-se sub forma unei traume emoționale, constând în reacţii emoţionale exagerate (plâns isteric, agitaţie psihomotorie, ridicarea tonului vocii, dorința de a evita întâlnirea cu mama, panică, stare depresivă), iar în cazul minorului C., sub forma lipsei oricărei amintiri personale cu mama și a percepției copilului că mama a avut un comportament abuziv asupra lui, care se poate repeta oricând.
– (…) minorul C. (…), în prezența inculpaților este timorat, i se adresează mamei folosind cuvinte nespecifice vârstei sale, de 4 ani, la acea dată, evident copiate ori insuflate de către aceștia, acuzând-o că este bătăușă, iar în momentele în care oscilează, intervin inculpații, care îl determină pe copil să refuze întâlnirea cu mama, pe care o jignesc, denigrează și acuză, în prezența acestuia, că l-a bătut pe copil, (fără ca minorul să-și amintească vreun incident de agresiune fizică din partea mamei, ştiind doar că i-a spus cineva, că a fost bătut de către mamă) inculpata D. refuzând să-i dea copilului cadourile trimise de către mamă.
– din rapoartele de expertiză psihologică nr. 23 și 24/31.03.2021 și din toate probele administrate în cauză a rezultat (…) un impact esențial asupra psihicului persoanelor vătămate, punând în primejdie gravă dezvoltarea intelectuală sau morală a acestora. (…) nu doar că le-a fost pusă în primejdie gravă dezvoltarea intelectuală sau morală a persoanelor vătămate, ci (…) au fost afectate serios aceste atribute esențiale umane.(…).
În consecință, cele ce preced arată că instanța de apel a reținut corect elementele de tipicitate ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorilor. Abuzarea emoțională a propriului copil prin proiectarea unei imagini deformate asupra ideii de părinte și de familie, refuzarea dreptului minorilor de a-și cunoaște și de a dezvolta sentimente de atașament și faţă de celălalt părinte, culpabilizarea sau sădirea unui sentiment de vinovăție în sufletul copilului pentru atașamentul față de unul dintre părinți sunt riscuri grave pentru corecta și normala dezvoltare psiho-emoțională a unui copil fără discernământ complet format.
c) Referitor la dezincriminarea conduitei inculpaților, constând în provocarea alienării parentale, ca urmare a înlocuirii noțiunii de alienare parentală cu cea de înstrăinare parentală, elementul material al laturii obiective, punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, nu permite interpretarea dată de apărarea inculpaților. Nu a fost dezincriminată conduita inculpaților, care au împiedicat sistematic legăturile dintre minori și mama lor naturală, deși aceasta obținuse în instanță locuința băiatului cel mic, respectiv program de legături personale cu fata mai mare (în vârstă de 4 ani, respectiv 11 ani la începutul procesului penal) și care au făcut astfel ca, dacă la momentul divorțului părinților, relația era una de atașament și afecțiune filială firești îintre copii și mama lor, după divorțul părinților copiii au dezvoltat sentimente de ură exacerbată și reacții de respingere violentă a propriei mame, cu care aveau dialoguri în care îi spuneau: „Vacă proastă”, „Ai să înfunzi pușcăria”, „Te mai prostituezi?”, „Cadourile tale vor ajunge la gunoi, acolo unde este și locul tău”, „De-abia aștept să te văd cu ochii umflați”.
Instanța de apel a reținut o formă a violenței psihologice, prin care unul dintre părinți și o persoană cu care copiii au menținut relații personale şi contacte directe, în mod intenționat, au urmărit, au asumat și au generat, respectiv au acceptat sau au folosit, o situație în care copiii au ajuns să manifeste reținere sau ostilitate, nejustificată sau disproporționată fată de mama lor. Diferențele de terminologie folosite de reglementări succesive (alinare parentală/înstrăinare parentală), ca și succesiunea de acte decurgând definirea alienării parentale, prin art. 1 din Dispoziţia nr. 2/2016 pentru recunoaşterea fenomenului alienării parentale/părinteşti (…) și, ulterior, abrogarea acestui articol ca urmare a dispoziției nr. 31/2021 privind abrogarea Dispoziţiei preşedintelui Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 2/2016 (…), respectiv definirea înstrăinării părintești art. 4 lit. h) din Legea nr. 272/2004 privind protecția şi promovarea drepturilor copilului nu produc consecințe asupra senţinţei civile nr. 5973/24.10.2018, pronunţate de Judecătoria Oradea în dosarul civil nr. x/271/2016, definitive prin decizia civilă nr. 478/A/03.06.2019 a Tribunalului Bihor și nici asupra elementelor de tipicitate ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului. Ambele noțiuni au în vedere copilul care manifestă reținere sau ostilitate față de unul dintre părinți ca și comportamentul copilului este disproporționat sau nejustificat prin raportare la comportamentul părintelui respectiv față de copil. Acțiunile inculpaților au avut repercusiuni asupra construirii imaginilor parentale şi au influențat raportarea copiilor față de mama lor, astfel că blamarea unul dintre părinţi și lipsa de relații personale cu acel părinte, ca urmare a conduitei inculpaților, au făcut ca părintele în cauză să fie respins de copii, atitudine care a condus, conform celor reținute de instanța de apel, redate în cele ce preced, în ceea ce o privește pe E., la o traumă emoționale, constând în reacţii emoţionale exagerate (plâns isteric, agitaţie psihomotorie, ridicarea tonului vocii, dorința de a evita întâlnirea cu mama, panică, stare depresivă), iar în cazul minorului C., la lipsa oricărei amintiri personale cu mama și a percepției copilului că mama a avut un comportament abuziv asupra lui, care se poate repeta oricând.
În concluzie, instanța de apel a reținut în mod corect elementele de tipicitate ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, astfel că recursul în casație a fost respins, ca nefondat.
