ARDELEAN AMALIA-ELA-MĂLINA[1]
INTRODUCERE
Infracțiunea de loviri sau alte violențe așa cum este definită și incriminată în art. 193 din Partea Specială a Codului Penal reprezintă lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Obiectul material al infracțiunii este reprezentat de corpul persoanei asupra căreia se exercită violențele[2].
Violența în familie este încriminată în art. 199 din Partea Specială a Codului Penal[3] , iar ceea ce distinge violența în familie față de infracțiunile la care se referă, respectiv elementul circumstanțial, este reprezentat de raportul între victimă și agresor, altfel spus, subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de membru de familie, în raport cu subiectul activ.[4] Prin membru de familie se înțelege: ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; soțul, persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc, dar și în caz de adopție, și persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu rudele firești., lucru care atrage majorarea limitelor de pedeapsă a infracțiunilor comise asupra membrului de familie.
- NEVOIA INCRIMINĂRII ȘI LIMITELE DE PEDEAPSĂ
Violența fizică reprezintă una dintre cele mai crude și inumane forme de abuz, iar rolul consacrat al dreptului penal e acela de a proteja valorile sociale și relațiile în legătura că acestea, omul și integritatea sa. Prin urmare avem incriminarea infracțiunii de violență în familie, mai sus descrisă, însă din păcate, acest fenomen este larg răspândit în România, unde tradițiile predomină încă, iar violența împotriva membrilor de familie este considerată o formă de autoritate și de impunere fiind percepută ca un comportament acceptabil, iar normele culturale o consideră o practică firească, adânc înrădăcinată în obiceiurile familiale. Astfel, acest comportament perpetuează concepții greșite și periculoase despre rolul femeii în societate și contribuie la acceptarea tacită a violenței ca parte integrantă a vieții de familie.
În România, violența în familie reprezintă o problemă semnificativă, chiar și în contextul legislației care încearcă să protejeze victimele și să pedepsească agresorii. Multe dintre victime ajung să se resemneze cu situația, iar apelul la autorități devine o opțiune imposibil de luat în calcul din cauza culturii rușinii, temerii de stigmatizare și a lipsei de încredere în sistemul de protecție. Astfel, multe cazuri de abuz rămân neraportate, iar traumele acumulate de-a lungul timpului rămân ascunse.
Totuși, o viață trăită în frică și suferință nu poate fi considerată cu adevărat o viață. Aceasta este o existență marcată de durere și teamă, lipsită de libertate și demnitate. Violența domestică nu afectează doar femeia în mod direct, ci întregul cadru social, contribuind la menținerea unui ciclu intergenerațional de abuzuri. Este responsabilitatea noastră, a societății și a legiuitorilor, să intervenim activ pentru a asigura un mediu sigur și respectuos pentru femei.
Conform Codului Penal lovirea și alte violențe se pedepsește cu 3 luni – 2 ani de închisoare, iar în varianta de violență în familie se majorează limitele prevăzute cu o pătrime.
- PROBLEMA PRESCRIPȚIEI PENALE ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE LOVIRE ȘI ALTE VIOLENȚE ÎN MODALITATEA VIOLENȚEI ÎN FAMILIE
Cum anterior am menționat, pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe este închisoarea de la trei luni la doi ani, asta însemnând că termenul de prescripție al răspunderii penale este cel prevăzut de art. 154 alin.(1) lit.d) și anume de cinic ani.
Privind însă la infracțiunea tip de loviri și alte violențe comisă în modalitatea violenței în familie ce constituie o formă de agravantă, s-a pus problema în practica judiciară care este de fapt termenul de prescripție a răspunderii penale. Pentru aceste considerente Curtea de Apel Bacău – Secția penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 2.168/321/2021[5], a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Termenul general de prescripţie pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe în modalitatea violenţei în familie, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 199 alin. (1) din Codul penal, ambele norme raportate la art. 187 din Codul penal privind înţelesul noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege, este cel arătat de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau cel indicat de art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, respectiv natura juridică a art. 199 alin. (1) din Codul penal este:
1. de infracţiune de sine stătătoare (autonomă);
2. de formă agravată a infracţiunii pe lângă care se aplică (în primele 2 situaţii, termenul general de prescripţie fiind astfel de 8 ani) sau
3. de cauză specială de agravare a pedepsei în anumite circumstanţe (în această din urmă situaţie, termenul general de prescripţie fiind astfel de 5 ani) ?”.
- INTERPRETAREA ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE:
În motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cuprinsă în Decizia nr. 58/18.09.2023 publicată în Mon. Of. nr. 965 din 25 octombrie 2023[6], raționamentul juridic care susține soluția stabilirii incidenței termenului de prescripție a răspunderii penale, conform art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal în cazul infracțiunii reglementate de art. 193 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 199 alin. (1), derivă din considerentele Deciziei nr. 1/10.02.2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 10 februarie 2015), care a analizat caracterul autonom sau atenuant, respectiv natura juridică a cauzei de reducere a pedepsei în contextul art. 308 din Codul penal, raportat la art. 295 din Codul penal. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că „varianta agravată sau atenuată a unei infracțiuni presupune în primul rând condițiile conținutului variantei-tip, la care se adaugă elemente circumstanțiale ce pot viza aspectul material sau moral al faptei, obiectul sau subiecții acesteia ori locul și momentul comiterii faptei, conferindu-i acesteia, în abstract, un grad mai ridicat sau mai redus de gravitate.
Prin urmare, aceeași faptă poate fi incriminată, pe lângă forma sa tipică, într-una sau mai multe variante, agravate sau atenuate, ce se diferențiază de aceasta prin elemente circumstanțiale. Este adevărat că atât elementele circumstanțiale atenuante, cât și cauzele de reducere a pedepsei fac referire la împrejurări, situații sau calități ce au legătură cu fapta sau cu persoana inculpatului, ceea ce poate crea confuzie în ceea ce privește efectele acestora.[7] Diferența dintre acestea rezidă în faptul că, în timp ce condițiile privind existența infracțiunii, deși extrinseci activității incriminate, constituie parte integrantă a conținutului incriminării, cauzele de reducere sunt externe acestui conținut și influențează doar gradul de pericol social al faptei, fiind criterii de individualizare a pedepsei.[8]
Având în vedere raționamentele expuse, dispozițiile de lege care sunt interpretate nu reprezintă doar o cauză de agravare a pedepsei, având în vedere că, prin voința legiuitorului, o anumită calitate a subiectului activ al infracțiunii (element circumstanțial esențial pentru existența infracțiunii) a dus la reglementarea unei variante suplimentare, ce reflectă, prin limitele de pedeapsă specifice, un grad diferit de pericol social.
Norma prevăzută în art. 193 din Codul penal, care incriminează lovirea sau alte violențe, stabilește condițiile obiective și subiective necesare pentru ca o faptă să constituie infracțiune, reprezentând astfel norma de incriminare pentru varianta-tip a faptei. Spre deosebire de art. 193 din Codul penal, art. 199 alin. (1) din Codul penal se referă la varianta-tip a infracțiunilor prevăzute de art. 188, art. 189 și art. 193-195 din același cod, precum și la majorarea cu o pătrime a maximului special al pedepsei prevăzute pentru aceste infracțiuni, atunci când faptele sunt comise asupra unui membru de familie.
Trimiterea din art. 199 din Codul penal la dispozițiile și pedeapsa reglementată în art. 193 din Codul penal constituie un procedeu legislativ care, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, poate avea rolul de a completa, extinde sau exclude anumite reglementări. În cazul în care această trimitere îndeplinește un rol de completare, norma la care se face trimiterea completează conținutul normei de trimitere, evitând repetarea unor reglementări deja existente. Prin această soluție de tehnică legislativă, se creează o conexiune normativă între cele două norme, iar una devine suport juridic pentru cealaltă. Consecințele acestei relații normative sunt stabilite prin art. 5 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, conform căruia limitele de pedeapsă sunt preluate și păstrate de norma incompletă (art. 199 din Codul penal), chiar și în cazul abrogării normei completatoare (art. 193 alin. (2) din Codul penal), cu excepția cazului în care o lege dispune altfel.
Astfel, în ceea ce privește dispoziția din art. 199 din Codul penal, trimiterea făcută la art. 193 din Codul penal servește pentru a clarifica cadrul juridic aplicabil în cazul în care fapta este comisă asupra unui membru de familie. Reglementarea din art. 199 funcționează pe baza normei de incriminare prevăzute de art. 193, extinzându-se în ceea ce privește calitatea subiecților infracțiunii (membri de familie), iar ca urmare a acestei modificări, legiuitorul a adaptat limitele superioare de pedeapsă la gradul de pericol social al faptei, prin majorarea maximului cu o pătrime.
Prin introducerea unui maxim special al pedepsei mai ridicat pentru infracțiunile prevăzute de art. 188, art. 189 și art. 193-195 din Codul penal (majorat cu o pătrime), în cazul în care faptele au fost comise asupra unui membru de familie, legiuitorul a dorit să asigure protecția relațiilor de familie și să descurajeze violența domestică, fără a crea o nouă infracțiune-tip.
În consecință, infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 din Codul penal, constituie infracțiunea-tip, iar dispozițiile art. 199 din Codul penal stabilesc o formă agravată a acesteia, atunci când fapta este comisă asupra unui membru de familie.
Având în vedere considerentele expuse anterior, pentru infracțiunea prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 199 alin. (1) din Codul penal, pedeapsa prevăzută de lege, conform art. 187 din Codul penal, se referă la forma agravată a infracțiunii (limita maximă majorată cu o pătrime), respectiv închisoare de la 6 luni la 6 ani și 3 luni sau amendă. În acest context, termenul general de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe în cadrul violenței în familie, reglementată de art. 193 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 199 alin. (1), este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal.
În consecință, pentru motivele prezentate mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 2.168/321/2021 și a stabilit cp:
Termenul general de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe în cadrul violenței în familie, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 199 alin. (1) din Codul penal, este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal și anume cel de opt ani.
CONCLUZIE
Putem observa atitudinea pozitivă a judecătorilor Instanței Supreme de a apăra valorile sociale și viața persoanei ce în prezent, raportat la statistica privind violența în familie în care este prezentată o creștere a numărului a astfel de fapte, prin îmbunătățirea regimului sancționator și clarificarea termenului de prescripție plasând infracțiunea la un termen de opt ani, și reflectă totodată o abordare mai fermă a legislației în domeniul violenței în familie, având ca scop protejarea victimei și descurajarea abuzurilor din cadrul familial.
[1] STUDENTĂ AN III, FACULTATEA DE DREPT- UNIVERSITATEA DIN ORADEA
[2] V. CIOCLEI ,,Drept penal, Partea specială I – Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului “ Ed. C.H Beck 2023 București p. 63
[3] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/109855 accesat 1.03.2025
[4] Op.cit p.103
[5] https://portal.just.ro/32/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=32100000000061731&id_inst=32 accesat 2.03.2025
[6] https://www.iccj.ro/2023/10/25/decizia-nr-58-din-18-septembrie-2023-2/ accesat 02.03.2025
[7] Ștefan Daneș, Vasile Papadopol, “Individualizarea judiciară a pedepselor”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 111
[8] Ștefan Daneș, Vasile Papadopol, op. cit, p. 112
