Prevederile art. 60 din Lege nr. 188/2000 statuează în mod cert şi neîndoielnic separaţia dintre controlul judecătoresc al legalităţii actelor întocmite de executorul judecătoresc şi controlul profesional (disciplinar) al activităţii executorului judecătoresc, neputând exista o suprapunerea între acestea.
Întrucât verificarea disciplinară a activităţii executorului judecătoresc trebuie să se refere exclusiv la calitatea actelor şi lucrărilor, pentru a nu se suprapune ariei de verificare a instanţelor de judecată învestite cu contestaţii la executare, art. 60 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 188/2000 trebuie interpretat în sensul că acolo unde se ridică o problemă de legalitate a actului de executare silită, organul de cercetare disciplinară poate face doar constatări ce nu încalcă atribuţiile instanţei de judecată.
Legea trebuie interpretată în sensul în care nu se permite ca atribuţiile puterii judecătoreşti să fie cedate unor organe administrative, chiar dacă în final concluziile acestor organe sunt cenzurate de către instanţa de contencios administrativ, fiindcă nici această instanţa nu este îndrituită sa procedeze la verificarea legalităţii actelor de executare silită, în caz contrar substituindu-se, în mod nelegal, instanţelor de executare silită.
Publicaţia de vânzare este un act de executare, iar faptul de a fi fost sau nu învestit executorul judecătoresc cu dosarul în care a întocmit un astfel de act este o chestiune care ţine doar de legalitatea actului şi nicidecum de organizarea şi funcţionarea biroului executorului judecătoresc ori de calitatea actului întocmit.
I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 3606 din 25 iunie 2024
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 12.09.2022, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/46/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, a solicitat anularea Hotărârii nr. 19 /24.06.2022, emise de Comisia Superioară de Disciplină a U.N.E.J., în dosarul nr. x/CSD/2022, precum şi anularea tuturor actelor premergătoare, respectiv a adresei nr. 359/359/22.04.2021, întocmită de Colegiul Director şi a Hotărârii nr. 6/20.10.2021, emise de Consiliul de Disciplină, în dosarul nr. x/CD/2021.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 65/F-CONT din 30 mai 2023, Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de nelegalitate a actului de delegare nr. 149/05.03.2020, ca inadmisibilă; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a anulat, în parte, Hotărârea nr. 19 /24.06.2022, emisă de Comisia Superioară de Disciplină, în dosarul nr. x/CSD/2022, respectiv doar sub aspectul soluţiei date de Comisie contestaţiei reclamantului, şi a anulat, în tot, Hotărârea nr. 06/20.10.2021, emisă de Consiliul de Disciplină, în dosarul nr. x/CD/2021; a respins cererea de anulare a adresei nr. 359/22.04.2021 a Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată cuprinde numai motive străine de natura pricinii, întrucât instanţa de fond a analizat natura actului emis de executorul judecătoresc şi nu conduita petentului în raport cu obligaţiile profesionale pe care le avea. Astfel, constatând că publicaţia de vânzare este un act de executare silită, a reţinut că actele de executare silită nu ar putea fi cenzurate decât de instanţa de executare, acestea neputând fi analizate într-o procedură disciplinară. Prin urmare, instanţa de fond nu a mai analizat dacă reclamantul a acţionat conform Legii nr. 188/2000 sau a nesocotit obligaţiile pe care le avea.
Scopul exercitării acţiunii disciplinare nu a fost să se constate că au fost emise acte nelegale, ci să se verifice dacă petentul şi-a îndeplinit obligaţiile profesionale, respectiv dacă şi-ar fi depăşit atribuţiile cu privire la anumite dosare. Este adevărat că neglijenţa în efectuarea lucrărilor presupune îndeplinirea defectuoasă a unor obligaţii profesionale, însă în cauză se cere a fi cercetată intenţia petentului de a emite acte în dosare ce nu îi erau încredințate, respectiv nu îi mai erau încredințate.
Prima instanţa a pornit de la constatarea că organele de cercetare disciplinară nu au consemnat care sunt obligaţiile profesionale încălcate de petent. Organele de cercetare disciplinara au analizat conduita petentului în raport de momentul la care a emis acte de executare silită şi au constatat că petentul, cu bună ştiinţă şi nu din eroare, a emis acte într-un dosar de executare silită aflat în portofoliul altui executor judecătoresc la acel moment. Nu s-a cerut, nu s-a dispus anularea unor acte de executare şi nici nu s-au creat premisele anulării unor acte de executare prin sancţionarea petentului.
Legalitatea actelor de executare se verifică doar de instanţele de judecata şi doar la solicitarea persoanelor vătămate, însă nu se pot confunda cele două tipuri de demersuri – contestaţia la executare formulată de cei vătămaţi şi cercetarea disciplinară de către organele profesiei şi nici nu se pot anihila una pe cealaltă. Organele profesiei rămân în continuare îndreptăţite să verifice conduita executorilor judecătoreşti, fără ca astfel să tindă la desfiinţarea unor acte de executare silită, aşa cum a apreciat prima instanţă.
Concret, petentul a emis acte în dosare de executare silită pe care le predase camerei executorilor la momentul la care s-a suspendat la cerere din exerciţiul profesiei, dosare pe care camera executorilor le încredinţase, prin dispoziţie, unui alt executor judecătoresc (care la rândul său era autorizat să întocmească acte de executare în acele dosare pe durata cât fusese desemnat). Împrejurarea că petentul s-a considerat îndreptăţit să îşi primească dosarele înapoi după ce a încetat perioada de suspendare şi a formulat o acţiune judecătorească în acest scop, nu îi justifica conduita de a emite acte în dosare ce nu se aflau în portofoliu său, fiind încredințate altui executor judecătoresc.
Prima instanţă a reţinut că dacă ar verifica conduita petentului s-ar ajunge indirect la desfiinţarea unor acte de executare de către organele profesiei şi nu de instanţele de judecată, acestea constituind motive străine de natura pricinii, în opinia recurentului.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât verificarea conduitei unui executor judecătoresc nu înseamnă verificarea legalităţii actelor emise de executor.
Concluzia la care ajunge prima instanţă lipseşte de conţinut procedura de cercetare disciplinară. Executorul judecătoresc nu va fi cercetat disciplinar doar pentru că nu respectă programul de lucru sau se adresează necuviincios celor cu care interacţionează în îndeplinirea atribuţiilor, ci şi atunci când sfidează Legea nr. 188/2000, sfidează situaţia pe care a generat-o, suspendându-se la cerere şi predând dosarele nefinalizate în scopul de a fi încredințate altui executor să le instrumenteze, pentru ca, ulterior, să emită acte de executare în dosarele încredințate altui executor, înainte ca o instanţa de judecată să decidă că îşi va reprimi dosarele.
Prin urmare, instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material, pentru că, în loc să se raporteze la normele care reglementează faptele executorului judecătoresc, a reţinut că actele de executare silită pot fi desfiinţate doar de instanţa de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prematurităţii şi excepţia nulităţii recursului; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat că intimata-parata, cu încălcarea legii, depăşirea atribuțiilor şi cu rea-credinţă, în mod abuziv a procedat la declanșarea unei procedurii disciplinare împotriva sa, deşi anterior a fost notificata în acest sens cu privire la ilegalitatea unei asemenea proceduri.
Recursul este prematur declarat, faţă de împrejurarea că în dosarul de fond a fost formulata cerere cu termen în data de 25.09.2023, în temeiul art. 442- 443 noul C.proc.civ.
Recursul este nemotivat, aşa cum se poate observa din cuprinsul cererii de recurs, intimata nefăcând altceva decât să îşi invoce propria culpa, fiind evident faptul ca o interdicţie de emitere de acte a unui executor judecătoresc nu poate fi stabilita decât după verificarea legalităţii actului de executare de către instanţa de executare, aspect reţinut în mod corect de instanţa de fond prin hotărârea atacata şi confirmat prin decizia nr. 1649/21.03.2022 a I.C.C.J., publicată în M.Of nr. 719/18.07.2022, motiv pentru care a solicitat anularea recursului, ca nemotivat.
În cauza s-a formulat şi cerere de recuzare în vederea respectării dispoziţiile art. 6 CEDO, însă nu a fost luata în seama. Raportat la instituţia recuzării, faţă de împrejurarea ca persoana recuzată a participat la deliberare la pronunţarea hotărârii a Consiliului de disciplina al C.E.J. Piteşti, nu poate conduce decât la nulitatea absolută a acesteia, faţă de decizia nr. 14/2021 a I.C.C.J., publicată în M.Of nr. 907 din 22.09.2021.
Soluţiile organelor cu activitate jurisdicţională, Consiliul de disciplina al C.E.J. Piteşti şi Comisia Superioara de disciplina a U.N.E.J. sunt netemeinice şi nelegale, raportat la dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 188/2000, O.M.J. nr. 2860/C din 02.07.2020, aspecte tranşate definitiv de instanţe prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele ce au avut ca obiect verificarea legalităţii delegării dispuse prin actul administrativ nr. 149/04.03.2020.
Nelegalitatea acestor hotărârii, aşa cum de altfel a reţinut şi instanţa de fond, rezida în esenţa din exercitarea controlului legalităţii actelor de executare silita din dosarul nr. x/2013, în sensul că în cauză intimatul a emis acte specifice executării silite indirecte imobiliare, respectiv Publicație de Vânzare la cererea creditorului urmăritor în acelaşi emiţând acte de executare şi executorul B. a cărei delegaţie a încetat pe data emiterii ordinului de încetare a suspendării O.M.J. nr. 2860/C din 02.07.2020, astfel că exercitarea activităţii după aceasta data concomitent cu executorul titular a cărui suspendare încetase, poziţionează actele executorului B. în sfera ilicitului.
Intimatul a arătat faptul că pentru aceste aspecte a fost formulata contestaţie ce a făcut obiectul dosarului nr. x/280/2021 a fost respinsa, ca neîntemeiată, la fond prin hotărârea nr. 4132/2023 din 28.06.2023; în sensul celor susţinute, este relevantă şi decizia nr. 1649/21.03.2022 a T.C.C.I., publicată în M.Of. nr. 719/18.07.2022.
5. Aspecte procesuale
La termenul de judecată din 28.05.2024, intimatul-reclamant a invocat excepţia lipsei de interes a recursului, motivând oral în cadrul şedinţei de judecată raţiunile avute în vedere la invocarea acesteia.
Prin încheierea de şedinţă de la data de 28.05.2024, au fost respinse, ca nefondate, toate excepţiile invocate de intimatul-reclamant, pentru motivele cuprinse în considerentele respectivei încheieri.
Intimatul-reclamant A. a depus, de asemenea, concluzii scrise.
După închiderea dezbaterilor, dar înainte de sfârşitul pronunţărilor, intimatul-reclamant a formulat cerere de recuzare a întregului complet, cerere ce a fost trimisă spre soluţionare completului imediat următor.
Ca urmare a formulării cererii de reexaminare cu privire la taxa judiciară de timbru stabilită de completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare, a fost acordat termen la 21 iunie 2024 pentru soluţionarea cererii de recuzare.
Prin încheierea de şedinţă de la data de 13 iunie 2024, pronunţată în dosar nr. x/46/2022/a1, a fost respinsă cererea de reexaminare a petentului împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru datorate pentru soluţionarea cererii de recuzare.
Prin încheierea de şedinţă de la data de 21 iunie 2024, pronunţată în dosar nr. x/46/2022, a fost respinsă cererea de recuzare.
Prin rezoluţia preşedintelui completului de judecată, a fost stabilit termen de pronunţare a cauzei la 25.06.2024.
6. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
6.1. Elemente de fapt şi de drept relevante reţinute de prima instanţă
Prin hotărârea nr 6/20.10.2021, emisă de către Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, a fost admisă acţiunea disciplinară exercitată de către pârâtul Colegiul director împotriva reclamantului din prezentul dosar.
În adoptarea acestei soluţii, Consiliul de disciplină a avut în vedere, în principal, că prin Ordinul nr. 23/C/07.01.2020, s-a dispus suspendarea reclamantului din exercitarea funcţiei de executor judecătoresc, iar astfel, Camera Executorilor Judecătoreşti a emis desemnare nr. 149/05.03.2020, prin care a dispus ca doamna executor B. să continue executarea silită din toate dosarele aflate pe rolul B.E.J. C., inclusiv în dosarul de executare nr. x/2013, doamna executor preluând la aceeaşi dată dosarele de executare din arhiva executorului judecătoresc A.
De asemenea, Consiliul de disciplină a arătat, printre altele, că, ulterior, potrivit „procesului-verbal de predare-primire dosar executare”, încheiat la data de 29.04.2021, au fost restituite reclamantului dosarele de executare silită preluate iniţial în baza desemnării nr. 149/05.03.2020, însă, înainte ca dosarul de executare nr. x/2013 să îi fie restituit reclamantului, acesta, în calitatea sa de executor judecătoresc, a emis publicaţia de vânzare din data de 22.01.2021, în respectivul dosar.
În acest sens, Consiliul de Disciplină a reţinut că reclamantul, în calitatea sa de executor judecătoresc, a emis publicaţia de vânzare din data de 22.01.2021, în dosarul de executare nr. x/2013, deşi, la momentul întocmirii acestei publicaţii de vânzare, nu era învestit pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 188/2000, întrucât respectivul dosar de executare se afla pe rolul altui executor judecătoresc, spre soluţionare.
Din această perspectivă, Consiliul de Disciplină a reţinut că reclamantul ar fi săvârşit abaterile disciplinare constând în: „încălcarea incompatibilităților şi interdicţiilor prevăzute de lege”, abatere reglementată de art. 47 lit. b) din Legea nr. 188/2000: „săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri”, abatere prevăzută de art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000.
Raportat la cele astfel reţinute de Consiliul de Disciplină, s-a dispus, în temeiul art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/200 şi art. 74 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a legii, aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzută de art. 49 lit. d) din Legea nr. 188/2000, şi anume suspendarea din funcţie pe o perioadă de 6 luni.
Această hotărâre a Consiliului a fost contestată în faţa Comisiei Superioare de Disciplină (C.S.D.), atât de către reclamant, cât şi de către pârât.
În soluţionarea contestaţiilor astfel formulate de cele două părţi, Comisia Superioare de Disciplină (C.S.D.) a emis hotărârea nr. 19/24.06.2022, prin care a respins ambele contestaţii dar a modificat, totuşi, hotărârea nr. 6/20.10.2021 (emisă de către Consiliul de Disciplină), în sensul că a schimbat încadrarea abaterii disciplinare, respectiv a înlocuit art. 49 lit. b) din Legea nr. 188/2000 cu art. 49 lit. e) din Legea nr. 188/2000, menţinând sancţiunea prevăzută de art. 49 lit. d) din Legea nr. 188/2000.
Această hotărâre nr. 19/24.06.2022 a fost ulterior îndreptată prin încheierea din data de 14.10.2022, în sensul că în loc de art. 49 lit. b) şi art. 49 lit. e) din Legea nr. 188/2000, s-a trecut art. 47 lit. b) şi art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000.
Aşadar, prin hotărârea nr. 19/24.06.2022, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 14.10.2022, C.S.D. a modificată hotărârea nr. 6/20.10.2021 (emisă de către Consiliul de Disciplină), în sensul că a schimbat încadrarea abaterii disciplinare sub aspectul că a înlocuit art. 47 lit. b) din Legea nr. 188/2000 cu art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, menţinând sancţiunea prevăzută de art. 49 lit. d) din Legea nr. 188/2000.
Văzându-se în faţa acestei hotărâri a Comisiei Superioare, reclamantul a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, prin care aduce critici atât acestei hotărâri, cât şi hotărârii Consiliului de Disciplină, dar şi adresei nr 359/22.04.2021, care reprezintă acţiunea disciplinară exercitată de Colegiul director.
6.2. Analiza motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată cuprinde numai motive străine de natura pricinii, întrucât instanţa de fond a analizat natura actului emis de executorul judecătoresc şi nu conduita petentului în raport cu obligaţiile profesionale pe care le avea.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanței de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C.proc.civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților şi punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăşi esența înfăptuirii justiției, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 C.proc.civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) C.proc.civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C.proc.civ.
Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.
De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau cu motive străine de natura pricinii nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Prima instanţă a explicat raţionamentul său, critica recurentului contestă validitatea acestui raţionament, iar nu modalitatea de expunere a acestui raţionament.
Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea; astfel, aşa cum s-a statuat în paragraful 20 al deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
„În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B).”
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.
Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., este nefondat.
6.3. Analiza motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Înalta Curte constată că prima instanță a respins o parte din motivele de nulitate invocate de reclamant, iar acesta nu a formulat recurs împotriva considerentelor; prin urmare, apărările acestuia cuprinse în întâmpinarea din recurs, care se referă la motivele de nulitate respinse de prima instanţă, nu mai pot fi analizate, nefăcând obiectul recursului.
Prima instanţă a reţinut că, în ceea ce priveşte susţinerile reclamantului prin care învederează că C.S.D., prin hotărârea contestată în cauză, şi-ar fi depăşit atribuţiile şi s-ar fi pronunţat asupra legalităţii executării silite, cererea de chemare în judecată este întemeiată.
Recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât verificarea conduitei unui executor judecătoresc nu înseamnă verificarea legalităţii actelor emise de executor şi că soluţia primei instanţe lipseşte de conţinut procedura de cercetare disciplinară.
Fapta pentru care a fost sancţionat reclamantul este aceea că, la momentul întocmirii publicației de vânzare din data de 22.01.2021, executorul reclamant nu ar fi fost învestit cu dosarul de executare nr. x/2013 în care s-a emis această publicație de vânzare; pârâtul a reţinut săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, mai exact neglijenţă în serviciu.
Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 60-62 din Legea nr. 188/2000, care statuează următoarele:
„Art. 60 (1) Actele executorilor judecătoreşti sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşticompetente.
(2) Activitatea executorilor judecătoreşti este supusă controlului profesional, în condiţiile prezentei legi.
Art. 61 Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Art. 62 (1) Controlul profesional se exercită de Ministerul Justiţiei, prin inspectori generali de specialitate, şi de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, prin consiliul său de conducere, şi va avea în vedere:
a) organizarea şi funcţionarea camerelor executorilor judecătoreşti şi a birourilor executorilor judecătoreşti;
b) calitatea actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti;
c) comportarea executorilor judecătoreşti în raporturile de serviciu, cu autorităţile publice şi cu persoanele fizice şi juridice.
(2) Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti poate delega Colegiului director al Camerei executorilor judecătoreşti exercitarea controlului prevăzut la alin. (1) lit. b) şi c) în circumscripţia sa.”
Prin prevederile legale mai sus menţionate, se instituie, pe de o parte, regula că actele executorilor judecătoreşti sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente, iar, pe de altă parte, regula că activitateaexecutorilor judecătoreşti este supusă controlului profesional, în condiţiile prezentei legi.
De asemenea, se precizează prin prev. art. 62 alin. (1) lit. b) din lege, faptul că prin controlul profesional se verifică calitatea actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti.
Înalta Curte statuează că separaţia între controlul judecătoresc al legalităţii actelor întocmite de executorul judecătoresc şi controlul profesional (disciplinar) al activităţii executorului judecătoresc este dincolo de orice dezbatere teoretică, fiind un aspect pe care legea îl statuează cert şi neîndoielnic, prin prevederile art. 60 din lege.
Astfel, nu poate exista o suprapunere între controlul judecătoresc al actelor de executare silită şi controlul profesional al actelor executorului. Întrucât verificarea disciplinară a activităţii trebuie să se refere exclusiv la calitatea actelor şi lucrărilor, pentru a nu se suprapune ariei de verificare a instanţelor de judecată învestite cu contestaţii la executare, trebuie interpretate art. 60 alin. (1) şi (2) din lege, în sensul că acolo unde se ridică o problemă de legalitate a actului de executare silită, organul de cercetare disciplinară poate face doar constatări ce nu încalcă atribuţiile instanţei de judecată.
Faptul că există un remediu procesual, în cazul soluţiilor contradictorii la care ar putea ajunge, pe de o parte, organele de control profesional şi instanţele de executare, pe de altă parte, cu privire la legalitatea aceloraşi acte de executare (soluţia fiind invocarea puterii de lucru judecat a hotărârii instanţei civile ce s-a pronunţat asupra legalităţii actelor de executare) nu poate conduce la o interpretare greşită a textului legal; astfel, legea trebuie interpretată în sensul în care nu se permite ca atribuţiile puterii judecătoreşti să fie cedate unor organe administrative, chiar dacă în final concluziile acestor organe sunt cenzurate de către instanţa de contencios administrativ, fiindcă nici această instanţa nu este îndrituită sa procedeze la verificarea legalităţii actelor de executare silită, în caz contrar substituindu-se, în mod nelegal, instanţelor de executare silită.
Înalta Curte are în vedere în acest sens considerentele Deciziei nr. 810 din 27 septembrie 2007 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 4 şi art. 59 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti [care avea acelaşi conţinut cu actualul art. 62 alin. (1) lit. b) din lege].
Examinând excepţia, Curtea Constituţională a observat că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 188/2000, executorii judecătoreşti sunt învestiţi să efectueze un serviciu de interes public, şi anume executarea silită a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii, îndeplinind acte de autoritate publică, care au forţa probantă specifică unui asemenea act. Pornind de la aceste observaţii, Curtea a constatat că este firesc ca activitatea executorilor judecătoreşti să fie supusă controlului profesional, iar în situaţia în care sunt constatate abateri, aceştia să răspundă disciplinar.
Cu toate acestea, Curtea Constituțională a observat că faptele pentru care executorul judecătoresc răspunde disciplinar sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi se referă la conduita profesională a acestuia. Acţiunea disciplinară se exercită în condiţiile art. 45 din Legea nr. 188/2000, iar audierea executorului este obligatorie, acesta putând să-şi formuleze toate apărările pe care le consideră necesare. Hotărârea prin care se stabileşte răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc poate fi contestată la Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România, iar hotărârea acestei comisii poate fi atacată cu recurs la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al executorului. Toate aceste prevederi legale constituie garanţii ale desfăşurării unui proces echitabil, aşa încât Curtea nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi convenționale invocate de autorul excepţiei.
Pentru a interpreta legea în conformitate cu prevederile constituţionale şi în acord cu considerentele deciziei mai sus citate, este deci esenţial să se aibă în vedere o linie de demarcaţie între atribuţiile instanţei judecătoreşti învestită cu legalitatea actelor de executare silită şi atribuţiile organismelor disciplinare, învestite cu calitatea lucrărilor întocmite de executori.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că abaterea disciplinară constând în neglijenţa în efectuarea lucrărilor presupune exercitarea defectuoasă, de către executor, a obligaţiilor profesionale, din moment ce răspunderea disciplinară poate interveni doar ca urmare a unui control profesional. Or, prin hotărârea contestată se face o trimitere generală la art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, fără a se arăta în vreun fel care ar fi acele obligaţii profesionale care ar fi fost exercitate defectuos şi care s-ar circumscrie abaterii, nefiind indicate prevederile normative concrete care ar reglementa o anumită obligaţie profesională în sarcina reclamantului şi în ce măsură ar fi fost nesocotite astfel de prevederi normative.
În realitate, prin reţinerea ca şi conţinut al abaterii disciplinare a faptului că executorul reclamant nu ar fi fost învestit, la momentul întocmirii actului, cu dosarul de executare în care a întocmit publicaţia de vânzare, se reţine că executorul reclamant nu ar fi fost învestit, la momentul întocmirii actului, cu dosarul de executare, aspect care în mod evident priveşte legalitatea actului de executare şi a publicaţiei de vânzare, iar nu controlul profesional.
În mod corect a reţinut prima instanță că publicaţia de vânzare este un act de executare, iar faptul de a fi fost sau nu învestit executorul cu dosarul în care a întocmit un astfel de act este o chestiune care ţine doar de legalitatea actului, şi nicidecum de organizarea şi funcţionarea biroului executorului ori de calitatea actului întocmit.
Afirmaţia primei instanţe (în sensul că, dacă s-ar reţine că, la momentul emiterii publicaţiei de vânzare, executorul reclamant nu ar fi fost învestit pentru îndeplinirea atribuţiilor de la art. 7 din Legea nr. 188/2000, şi deci nu ar fi fost învestit pentru întocmirea publicaţiei de vânzare în dosarul de executare nr. x/2013, s-ar ajunge, practic, să se rezolve legalitatea actului de executare într-o procedură disciplinară), este confirmată tocmai de faptul că în cadrul dosarului nr. x/280/2021 al Judecătoriei Piteşti, Secţia civilă a fost analizată legalitatea actelor de executare întocmite în cadrul dosarului execuțional nr. x/2013.
Deşi aparent recurentul-pârât admite că scopul exercitării acţiunii disciplinare nu a fost să se constate că au fost emise acte nelegale, ci să se verifice dacă petentul şi-a îndeplinit obligaţiile profesionale, respectiv dacă şi-ar fi depăşit atribuţiile cu privire la anumite dosare, prin susţinerile în sensul că: „organele de cercetare disciplinara au analizat conduita petentului în raport de momentul la care a emis acte de executare silită şi au constatat că petentul, cu bună ştiinţă şi nu din eroare, a emis acte într-un dosar de executare silită aflat în portofoliul altui executor judecătoresc la acel moment”; şi că: „nu s-a cerut, nu s-a dispus anularea unor acte de executare şi nici nu s-au creat premisele anulării unor acte de executare prin sancţionarea petentului” se contrazice tocmai scopul exercitării acţiunii disciplinare mai sus afirmat.
6.4. Temeiul procesual al soluţiei date recursului
În concluzie, în temeiul art. 497, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
