SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Mai multe asociații, printre care asociația Avocats pour la défense des droits des étrangers (ADDE), au contestat în fața(Consiliul de Stat) din Franța legalitatea unei ordonanțe de modificare a codului francez privind intrarea și șederea străinilor și dreptul de azil (Ceseda). Acestea susțin că, prin faptul că permite autorităților franceze să opună unor resortisanți ai unor țări terțe refuzuri de intrare la frontierele cu alte state membre (denumite în continuare „frontierele interne”), la care a fost reintrodus temporar un control în temeiul Codului frontierelor Schengen ca urmare a unei amenințări grave la adresa ordinii publice sau a securității interne a Franței, Ceseda ar încălca Directiva privind returnarea.
Potrivit respectivei directive, orice resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală trebuie, ca regulă generală, să facă obiectul unei decizii de returnare. Totuși, persoana în cauză trebuie, în principiu, să beneficieze de un anumit termen pentru a părăsi în mod voluntar teritoriul. Îndepărtarea forțată nu intervine decât în ultimă instanță.
Consiliul de Stat solicită Curții de Justiție să stabilească dacă, atunci când un stat membru decide să reintroducă temporar controale la frontierele interne, acesta poate adopta în privința unui resortisant al unei țări terțe care este prins, fără permis de ședere valabil, la un punct autorizat de trecere a frontierei situat pe teritoriul său și unde se exercită astfel de controale, o decizie de refuz al intrării exclusiv în temeiul Codului frontierelor Schengen, fără a trebui să respecte standardele și procedurile comune prevăzute de Directiva privind returnarea.
Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 14 din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen) (JO 2016, L 77, p. 1, denumit în continuare „Codul frontierelor Schengen”), precum și a Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală.
Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere a solicitat în esență să se stabilească dacă Codul frontierelor Schengen și Directiva 2008/115 trebuie interpretate în sensul că, atunci când un stat membru a reintrodus controale la frontierele sale interne, acesta poate adopta, în privința unui resortisant al unei țări terțe care se prezintă la un punct autorizat de trecere a frontierei unde se exercită astfel de controale, o decizie de refuz al intrării, în sensul articolului 14 din respectivul cod, fără a fi obligat să respecte această directivă.
Curtea statuează că, într-o astfel de situație, o decizie de refuz al intrării poate fi adoptată în temeiul Codului frontierelor Schengen, însă, în vederea îndepărtării persoanei interesate, standardele și procedurile comune prevăzute de Directiva privind returnarea trebuie totuși să fie respectate, ceea ce poate face ca adoptarea unei
astfel de decizii de refuz al intrării să fie lipsită în mare parte de utilitate. Astfel, Directiva privind returnarea se aplică, în principiu, de îndată ce un resortisant al unei țări terțe este, ca urmare a intrării sale ilegale pe teritoriul unui stat membru, prezent pe acest teritoriu fără a îndeplini condițiile de intrare, de ședere sau de reședință și, așadar, se află acolo în situație de ședere ilegală. Acest lucru este valabil și atunci când, precum în ipoteza în discuție, persoana în cauză a fost reținută la un punct de trecere a frontierei care se situează pe teritoriul statului membru respectiv. Astfel, o persoană poate să fi intrat pe teritoriul unui stat membru chiar înainte de a fi trecut un punct de trecere a frontierei.
Curtea precizează că numai în mod excepțional Directiva privind returnarea permite statelor membre să excludă resortisanții țărilor terțe care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor din domeniul de aplicare al acestei directive. Deși aceasta este situația în special atunci când resortisanți ai unor țări terțe fac obiectul unei decizii de refuz al intrării la o frontieră externă a unui stat membru, acest lucru nu este valabil atunci când acești resortisanți fac obiectul, precum în speță, al unei decizii de refuz al intrării la o frontieră internă a unui stat membru, chiar și atunci când acolo au fost reintroduse controale.
Curtea amintește, în sfârșit, că statele membre pot lua în custodie publică un resortisant al unei țări terțe, în așteptarea îndepărtării sale, în special atunci când acest resortisant reprezintă o amenințare pentru ordinea publică, și pot sancționa cu pedeapsa închisorii comiterea altor infracțiuni decât cele care țin exclusiv de împrejurarea unei intrări ilegale. În plus, Directiva privind returnarea nu se opune reținerii sau luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, atunci când el este bănuit că a săvârșit o altă infracțiune decât simpla sa intrare ilegală pe teritoriul național, în special o infracțiune care poate amenința ordinea publică sau securitatea internă a statului membru în discuție.
“Trebuie amintit însă că un resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a intrării sale ilegale pe teritoriul unui stat membru, este prezent pe acest teritoriu fără a îndeplini condițiile de intrare, de ședere sau de reședință se află, ca urmare a acestui fapt, în situație de ședere ilegală, în sensul Directivei 2008/115. Acest resortisant intră, așadar, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din directiva respectivă și sub rezerva articolului 2 alineatul (2) din aceasta, în domeniul de aplicare al directivei menționate, fără ca această prezență pe teritoriul statului membru în cauză să fie supusă unei condiții privind durata minimă sau intenția de a rămâne pe acest teritoriu. Prin urmare, el trebuie, în principiu, să fie supus standardelor și procedurilor comune prevăzute de aceeași directivă în vederea îndepărtării sale, iar aceasta atât timp cât șederea sa nu a fost, eventual, regularizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2019, Arib și alții, C‑444/17, EU:C:2019:220, punctele 37 și 39, precum și jurisprudența citată).” se arată în Hotărâre.
CJUE a hotărât în ședința din 21 septembrie următoarele:
Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen) și Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală trebuie să fie interpretate în sensul că, atunci când un stat membru a reintrodus controale la frontierele sale interne, acesta poate adopta, în privința unui resortisant al unei țări terțe care se prezintă la un punct autorizat de trecere a frontierei situat pe teritoriul său și în care se exercită astfel de controale, o decizie de refuz al intrării, în temeiul unei aplicări mutatis mutandis a articolului 14 din acest regulament, în măsura în care standardele și procedurile comune prevăzute de această directivă sunt aplicate acestui resortisant în vederea îndepărtării sale.
Hotărârea CJUE: https://curia.europa.eu/juris/document/
Partajează acest conținut:
