Proiectul Teatrului Regina Maria care promovează artiști orădeni s-a concretizat aseară printr-un dublu debut :debutul în dramaturgie al scriitoarei orădene Simona Mihutiu, debutul regizoral al tânărului orădean Toni Nica. Aseară a fost premiera națională a textului „Speranța nu urcă niciodată cu liftul” și spectacolul se joaca și în aceasta seara tot cu sala plina. Aseară au curs aplauzele după evoluția actorilor.
Medicul oncolog, dar și scriitoarea Simona Minut e cunoscuta publicului pentru cărțile sale. Regizorul Toni Nica e la primul spectacol montat de el pe scena teatrului orădean. A fost student la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, specializarea Regie. A făcut voluntariat la Teatrul Regina Maria pe când studia Management, la Facultatea de Științe Economice din Oradea. A lucrat la Patzan Comedy Club din Oradea și colabortator la 3g HUB Târgu-Mureș și Teatrul Anonim. Tânărul regizor și-a descoperit acestă pasiune pe când avea doar 17 ani, în urma vizionării unui spectacol de teatru :„Cei ce nu uită…”, în regia lui Gavriil Pinte.In timpul cât a studiat Management, a făcut două spectacole cu actori amatori. A început ca un hobby pentru ca mai apoi evoluția pasiunii sale pentru teatru sa fie ” ca un bulgăre de zăpadă care cade la vale”. A început să îi placă din ce în ce mai mult până în punctul în care a zis: „Da! Mi-ar plăcea să fac treaba asta”. „Și bineînțeles această decizie nu a fost prea bine primită în jurul meu, dar până la urmă scepticismul s-a transformat în susținere.Am făcut Management timp de 3 ani. Regia presupune și management, pentru că trebuie să ai în vedere și o sumedenie de aspecte non-artistice. Dar și partea artistică presupune management pentru că lucrezi cu oameni și trebuie să știi cum să îi motivezi, cum să îi ghidezi, cum să comunici cu ei și asta nu e cel mai ușor lucru din lume, deoarece omul nu e o formulă matematică”, spunea Toni Nica.
În spectacol există o tematică foarte discutată în zilele noastre: coabitarea omului cu tehnologia.
Chestionat de echipa LiterNet.ro cum are de gând să exploateze această direcție și cât de ofertantă este din punct de vedere regizoral? , Toni Nica a spus: <La o repetiție pur și simplu mi-am dat seama: „Eu până acum n-am văzut niciun spectacol cu androizi” și atunci am realizat că va fi o provocare foarte mare. S-au tot făcut filme, seriale, jocuri video cu androizi care coexistă cu oamenii. Apropo de ce mă întrebai de teatru și film, într-un fel e mai ușor să portretizezi un android într-un film, tocmai pentru că ai mult mai multe mijloace tehnice de care să te folosești; pe când în teatru trebuie să adaptezi și să traduci aceste elemente. Nu vor fi atât de spectaculoase ca într-un film, dar tot mi se pare că este ceva inedit. .. Cu fiecare an ce trece, inteligența artificială progresează tot mai mult. Nu știu când o să vedem pe stradă androizi în modul în care sunt portretizați în spectacol, dar oricum, nu ar strica să abordăm mai intens aceste teme. Principala temere a multora este cum am interacționa cu niște entități care nu au conștiință. Cred că mulți oameni au impresia că, neavând o conștiință, androizi ar fi incapabili să deosebească ce e bine și ce e rău, de aici rezultând entități cu un comportament periculos. Deși până acum toți „marii” psihopați și criminali pe care lumea i-a dat au fost și sunt oameni; care cică au conștiință”. Care a fost cea mai mare provocare? ” O provocare pe care am avut-o constant a fost cum să concepem acest univers, în care există și oameni și androizi, cât mai veridic. Să fie un univers SF, dar în același timp să fie și o realitate palpabilă”. (Răzvan Rocaș, un interviu cu Toni Nica, Coabitarea în realitatea tehnologică – Speranța nu urcă niciodată cu liftul)
Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici
Partajează acest conținut:
