Întrucât în contractul încheiat între unitatea administrativ-teritorială şi operatorul de turism este prevăzut dreptul acestuia din urmă la încasarea, în baza documentelor justificative, a contravalorii cheltuielilor de transport ale elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, în conformitate cu dispozițiile legale, chiar dacă obligația corelativă de plată a cheltuielilor de transport cu acest titlu nu se regăsește prevăzută expressis verbis printre obligațiile autorității contractante, enumerate în contract, statuarea instanţei de apel, potrivit căreia principiul reglementat de art. 1270 alin. (1) C.civ. nu este aplicabil în raporturile juridice dintre părți, este eronată.
Aceasta, întrucât dreptul operatorului de transport reprezintă o clauză contractuală care nu poate fi valorificată decât în raport cu partea co-contractantă, potrivit prevederilor art. 1280 C.civ. Ca atare, obligația de decontare a cheltuielilor de transport ale elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu reprezintă o obligație contractuală asumată legal de unitatea administrativ-teritorială și la care aceasta este ținută.
Chiar dacă, la data încheierii contractului, dispozițiile O.U.G nr. 70/2020 și H.G nr. 435/2020 nu mai produceau efecte juridice cu privire la decontarea cheltuielilor de transport ale elevilor, cu toate acestea, dispozițiile legale ulterioare [art. 84 alin. (1)- (1)2 din Legea nr. 1/2011 şi art. 42 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr.92/2007] care le-au modificat sau înlocuit au menținut o asemenea obligație în sarcina părţii pârâte.
Astfel, potrivit art. 84 alin. (1) – (12) din Legea nr. 1/2011, astfel cum erau în vigoare la data încheierii contractului, elevii beneficiază de gratuitate la serviciile publice de transport local şi judeţean; această gratuitate este asigurată de către autorităţile administraţiei publice locale, respectiv județene; condiţiile concrete în care este acoperit costul călătoriilor gratuite de care beneficiază elevii se stabilesc prin contractul de delegare a gestiunii serviciului public de transport local şi/sau judeţean; suportarea cheltuielilor efectuate de autoritățile locale pentru asigurarea gratuității transportului elevilor se face, în final, de la bugetul de stat, prin transfer, către unităţile administrativ-teritoriale.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1422 din 23 mai 2024
I. Circumstanțele litigiului:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.10.2021, inițial, pe rolul Tribunalului Vâlcea, Secția a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ulterior declinată în favoarea Secției I civilă a aceleiași instanțe, prin încheierea nr. 144 din 28.10.2021, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Județul Vâlcea, prin Consiliul Județean Vâlcea, la plata sumei de 211.309,25 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport elevi aferente lunilor februarie-iunie 2021, potrivit facturii fiscale nr.1435/06.09.2021, prevalându-se de contractul de delegare a gestiunii serviciului de transport public județean de persoane prin curse regulate în județul Vâlcea, încheiat între părți la data de 22.03.2021 și de cadrul legislativ în materie (dispozițiile Legii nr. 262/2020, Legii nr. 92/2007, Legii nr. 1/2011, H.C.J Vâlcea nr. 187/2020).
2. Sentinţa pronunţată de tribunal:
Prin sentinţa civilă nr. 590 din 17.03.2022, Tribunalul Vâlcea a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta U.A.T Județul Vâlcea, prin Consiliul Judeţean Vâlcea.
3. Decizia pronunţată de curtea de apel:
Prin decizia civilă nr. 4454 din 21.09.2023, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 590/2022, pronunţată de Tribunalul Vâlcea.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 4454/2023, pronunţate Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Recurenta a arătat că în mod nelegal instanţa de apel a reținut că în sarcina intimatului nu este prevăzută expressis verbis în art.28 din contractul de delegare a gestiunii obligaţia corelativă de plată a cheltuielilor de transport şi, prin urmare, intimatul nu poate fi obligat la plata sumei solicitate, neluând în considerare celelalte dispoziţii legale cu care se completează clauzele contractuale, potrivit aceluiaşi art.28.
Astfel, a susținut recurenta că instanţa trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art.84 din Legea nr.1/2011, în forma în vigoare la data de 22.03.2021 (data încheierii contractului) şi februarie 2021 (momentul de început al prestării serviciului de transport), potrivit cărora elevii din învăţământul preuniversitar acreditat/autorizat beneficiază de gratuitate la servicii publice de transport local şi judeţean, rutier, naval, cu metroul, precum şi feroviar la toate categoriile de trenuri, clasa a II a, pe tot parcursul anului calendaristic. Conform art.11 din Legea nr.1/2011, în vederea asigurării gratuităţii prevăzute la alin.1, decontarea cheltuielilor se face de la bugetul de stat, prin transfer, către unităţile administrative-teritoriale, iar potrivit art.12 din aceeaşi lege, gratuitatea este asigurată de către autorităţile administraţiei publice locale, prin subvenţionarea operatorului de transport conform Legii serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr.92/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
A mai arătat recurenta că, în contra concluziei instanţei de apel, potrivit căreia prevederile art.1270 alin.1 C.civ. nu sunt incidente, aceste dispoziţii legale sunt aplicabile, având în vedere natura juridică a contractelor privind delegarea gestiunii serviciului public de transport judeţean de persoane prin curse regulate încheiate între subscrisa şi intimat, aceasta fiind specifică acordurilor administrative, guvernate atât de norme de drept administrativ, cât şi de drept civil, în considerarea încadrării acestora în prevederile art.2 alin.1 lit.c din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ prin raportare la dispoziţiile Legii nr.51/2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice.
A precizat recurenta că, raportat dispozițiile art.1516 alin.1 C.civ. și art.1270 alin.1 C.civ., în cauza de faţă, subscrisa (creditor reclamant) a optat pentru executarea în natură, iar intimatul a fost de acord cu suma solicitată, restituirea facturii înaintate spre plată neavând la bază valoarea serviciilor prestate şi nici realitatea serviciilor prestate, ci un pretins vid legislativ.
Totodată, recurenta a susținut că potrivit art.1350 alin.1 C.civ., răspunderea civilă contractuală presupune existenţa unor raporturi juridice anterioare între păgubit şi autorul faptei, născute prin acordul de voinţă, condiţiile răspunderii contractuale fiind: existenţa unei fapte ilicite, care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale (neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere), existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia debitorului.
Cu privire la sarcina probei, în cazul răspunderii civile contractuale, recurenta a arătat că atunci când suntem în faţa unor obligaţii de a face şi de a da, în măsura în care creditorul dovedeşte existenţa creanţei, neexecutarea se prezumă, debitorului revenindu-i sarcina de a dovedi stingerea acesteia, iar în materie contractuală, culpa debitorului unei obligaţii de plată se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, potrivit art.1548 C.civ., subscrisa făcând dovada existenţei certitudinii şi lichidităţii creanţei (aspecte necontestate de către intimat, acesta susţinând doar faptul că, în lipsa unor dispoziţii legale, nu poate fi obligat la plata sumei de bani solicitate – adresa nr.14673/16.09.2021).
Intimatul nu a probat faptul pozitiv al asigurării decontării sumelor de bani datorate cu titlu de preţ al serviciilor de transport gratuit pentru elevi în lunile februarie 2021-iunie 2021, ori al stingerii acestora în alt mod prevăzut de lege.
Recurenta a susținut că obligaţia de a asigura decontarea cheltuielilor privind transportul elevilor, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, asumată de intimat prin art.7.7 din contract, este una de rezultat, cât timp priveşte plata unei sume de bani, şi, în virtutea forţei obligatorii a contractului, care priveşte părţile contractante, este independentă faţă de demersurile pe care intimatul trebuie să le întreprindă faţă de terţe instituţii publice pentru a-i fi puse la dispoziţie.
Argumentul instanţei de apel, conform căruia „pârâtul nu mai are obligaţia decontării acestor cheltuieli de transport, această decontare făcându-se de la bugetul de stat”, este neîntemeiat deoarece mecanismul de decontare, în condiţiile legii, priveşte exclusiv modalitatea în care intimatului îi sunt puse la dispoziţie sumele de bani de către terţe instituţii de drept public pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale faţă de recurentă, conturând astfel existenţa unor raporturi juridice distincte faţă de cele stabilite prin contract, însă pentru care şi-a asumat răspunderea contractuală. Or, în condiţiile în care subscrisa este terţ faţă de raporturile juridice de decontare între instituţiile publice, unica modalitate de realizare a dreptului de creanţă a fost promovarea acţiunii în răspundere contractuală faţă de partea cocontractantă, intimatul Consiliul Judeţean Vâlcea, în calitate de delegatar.
Recurenta a mai susținut că instanţa de apel nu a luat în considerare nici dispoziţiile Legii educaţiei naţionale nr.1/2011, astfel cum erau în vigoare la data încheierii contractului şi începutul prestării serviciului de transport (februarie 2021), respectiv că elevii beneficiau de transport gratuit, în condiţiile speciale prevăzute de această lege.
La data de 05.11.2020 a intervenit o modificare legislativă prin Legea nr.226/2020, prin care s-a reglementat că suma aferentă transportului elevilor se suportă de către bugetul de stat, prin decontare la unităţile administrativ-teritoriale.
Ulterior, la data de 17.06.2021 a fost adoptată O.U.G. nr.50/2021(în preambulul căreia făcându-se menţiune expresă că Legea nr.226/2020 a produs confuzie legislativă în privinţa decontărilor ocazionate de transportul gratuit al elevilor), iar la data de 20.07.2021 a fost emis de către Ministerul Educaţiei Ordinul nr.4426/2021 privind aprobarea metodologiei de decontare a cheltuielilor de transport pentru elevii care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu, dar acest act normativ și, implicit, O.U.G. nr.50/2021 nu pot fi aplicabile în cauză deoarece au fost adoptate ulterior încheierii contractului de delegare a gestiunii.
Prin raportare la cadrul legislativ existent începând cu data de 01.02.2021, pretinsa inexistenţă a normelor metodologice de aplicare a legii nu constituie un caz de imposibilitate de executare a obligaţiilor contractuale, cât timp normele cu rang de lege evocate anterior prevăd modalitatea de decontare a cheltuielilor operatorului de transport public pentru transportul rutier al elevilor din învăţământul preuniversitar acreditat/autorizat, de la bugetul de stat prin transfer către unităţile administrativ-teritoriale.
Ca atare, în lipsa dovedirii demersurilor concrete efectuate pentru obţinerea acestor sume de bani de la bugetul de stat, iar nu a unor simple adrese de clarificare a regimului juridic aplicabil, intimatul nu se poate prevala de cauza exoneratoare de răspundere privind cazul fortuit prin invocarea vidului legislativ, deoarece asigurarea decontării sumelor de bani constituie o obligaţie contractuală de rezultat – si nu de diligentă – asumată prin art.7.7 din contract ceea ce presupune acţiunea sa, iar nu a subscrisei.
Această interpretare se impune având în vedere faptul că autorităţile administraţiei publice locale trebuie să asigure gratuitatea serviciilor de transport public pentru elevii din învăţământul preuniversitar subvenţionând operatorul de transport.
Faptul că bugetul de stat asigură resursele financiare autorităţilor publice locale în vederea decontării/asigurării gratuităţii nu poate fi opus subscrisei, deoarece priveşte raporturi juridice distincte.
Dacă s-ar da interpretarea contrară, în sensul că obligaţia asumată prin contractul încheiat ar fi una de diligentă fată de subscrisa, s-ar goli de conţinut dispoziţiile legale ce reglementează asigurarea gratuităţii transportului pentru elevi, întrucât autoritatea locală ar fi liberată de obligaţia de decontare în situaţia în care face dovada diligentelor efectuate în vederea avansării sumelor de la bugetul de stat, în condiţiile în care aceste sume nu ar fi transferate în bugetele locale.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, comunicată, solicitând anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute la alin.(1) pct.8 al art.488 C.proc.civ., deoarece din conţinutul acestuia nu rezultă care este încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului arătând că urmare a intrării în vigoare a Legii nr.226/2020 pentru modificarea si completarea Legii educaţiei naţionale nr.1/2011, începând cu data de 05 noiembrie 2020, prevederile art.84 din Legea educaţiei naţionale nr.1/2011 s-au modificat, iar Procedurile de decontare a cheltuielilor de transport al elevilor, aprobate prin H.G. nr.435/2020 au fost abrogate implicit de către legiuitor, fapt pentru care, pentru decontarea contravalorii cheltuielilor de transport pentru elevii care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu, aferente lunilor februarie – iunie 2021, conform facturii nr.1435/06.09.2021, nu există cadru legal privind plata serviciilor respective.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Rezumând aspectele legate de circumstanțele factuale ale litigiului, astfel cum au fost acestea stabilite de instanțele de fond, se reține că între reclamanta SC A. SRL și pârâta U.A.T Vâlcea prin Consiliul Județean Vâlcea la 22.03.2021 a fost încheiat contractul de delegare a gestiunii serviciului de transport public județean de persoane prin curse regulate în județul Vâlcea, înregistrat la Consiliul Județean Vâlcea sub nr. 4465/22.03.2021.
Obiectul contractului l-a constituit delegarea gestiunii serviciului de transport public județean de persoane prin curse regulate pe raza administrativ-teritorială a jud. Vâlcea, pentru traseele județene atribuite operatorului SC A. SRL prin H.C.J 168/2013, nr.143/2014 și nr. 194/2019, cu modificările și completările ulterioare.
Pretențiile solicitate în cauză de operatorul de transport vizează contravaloarea cheltuielilor de transport al elevilor care nu au putut fi școlarizați în localitatea de domiciliu către unitățile de învățământ din jud. Vâlcea, efectuate în perioada februarie-iunie 2021, rămase nedecontate.
Prima instanță a respins acțiunea, ca nefondată, soluția fiind menținută de instanța de apel, care a respins apelul formulat de reclamantă.
Instanțele de fond au reținut că, deși în contractul încheiat între părți la art.7 pct. 7, printre drepturile operatorului de transport este prevăzut acela la încasarea, în baza documentelor justificative, a contravalorii cheltuielilor de transport ale elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, în conformitate cu dispozițiile legale ale O.U.G nr.70/2020 și H.G nr. 435/2020, obligația corelativă de plată a cheltuielilor de transport cu acest titlu nu se regăsește prevăzută expressis verbis printre obligațiile autorității contractante, enumerate la art. 28 din contract, astfel încât decontarea acestora se va realiza în conformitate cu prevederile legale în materie.
A reținut instanța de apel că la data încheierii contractului pârâta nu și-a asumat obligația indicată de reclamantă, dat fiind că în contract s-a făcut trimitere la dispozițiile legale incidente potrivit cadrului legislativ aplicabil contractului, astfel încât pârâta nu mai are obligația decontării acestor cheltuieli de transport, această decontare făcându-se de la bugetul de stat. Prin urmare, a concluzionat instanța de apel că, nefiind debitorul obligației de decontare, pârâta nu poate fi obligată la achitarea facturii fiscale nr. 1435/06.09.2021, prevederile art. 1270 alin. 1 C.civ. nefiind incidente.
Prin criticile formulate recurenta susține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, invocând astfel incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.
Acest motiv de recurs se vădește a fi întemeiat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit temeiului legal anterior menționat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referință având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Pe calea recursului de faţă, prevalându-se de motivul de casare anterior enunțat, recurenta-reclamantă a invocat, în esență, nelegalitatea deciziei atacate prin prisma interpretării şi aplicării eronate a normelor legale în materia răspunderii contractuale, insistând asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art.84 din Legea educaţiei naţionale nr.1/2011, forma la data încheierii contractului, în raport de care se poate reține și aplicabilitatea dispozițiilor art.1270 alin.1 C.civ. în raporturile juridice dintre părți.
Astfel, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut ca fiind „Necontestată împrejurarea că operatorul de transport are dreptul la recuperarea contravalorii cheltuielilor de transport efectuate în executarea contractului de delegare a gestiunii serviciului de transport public județean de persoane prin curse regulate în județul Vâlcea, printre care și cele ale elevilor care nu au putut fi școlarizați în localitatea de domiciliu către unitățile de învățământ din județ.” Acest aspect nu a făcut obiectul apelului. Instanța de apel a statuat în sensul că, pentru perioada de referință, cadrul legal aplicabil plății contravalorii cheltuielilor de transport ale elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu nu mai obligau pârâta la achitarea acestor cheltuieli întrucât decontarea acestora se făcea de la bugetul de stat, iar prin contract pârâta nu și-a asumat o asemenea obligație.
Criticile recurentei cu privire la incidența art.1270 alin.1 C.civ., sunt fondate.
Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că, deși în contractul părților este prevăzut dreptul reclamantei recurente la încasarea, în baza documentelor justificative, a contravalorii cheltuielilor de transport ale elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, în conformitate cu dispozițiile legale, totuși întrucât obligația corelativă de plată a cheltuielilor de transport cu acest titlu nu se regăsește prevăzută expressis verbis printre obligațiile autorității contractante, enumerate la art. 28 din contract, principiul reglementat de art.1270 alin.1 C.civ. nu este aplicabil în raporturile juridice dintre părți.
Statuarea instanței de apel este eronată întrucât dreptul operatorului anterior menționat reprezintă o clauză contractuală care nu poate fi valorificată decât în raport cu pârâta. Aceasta întrucât, potrivit art.1280 C.civ., contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Altfel, spus, în principiu, prin contract nu se pot stabili obligații în sarcina unor terți de convenție.
Este evident că, pentru producerea efectului obligatoriu acordat de lege contractului, este necesară îndeplinirea cerinţei legalităţii în formarea acestuia.
Or, în cazul de față, obligația de decontare a cheltuielilor de transport ale elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, reprezintă o obligația contractuală asumată legal de pârâtă și la care aceasta este ținută atât timp cât reglementările incidente domeniului nu dispun altfel.
Totodată, din această ultimă perspectivă, Înalta Curte reține că, deși este real că la data încheierii contractului dispozițiile O.U.G nr.70/2020 și H.G nr.435/2020 nu mai produceau efecte juridice cu privire la decontarea cheltuielilor de transport ale elevilor, cu toate acestea, dispozițiile legale ulterioare, care le-au modificat sau înlocuit au menținut o asemenea obligație în sarcina pârâtei.
Astfel, potrivit art. 84 alin.1- 12 din Legea nr.1/2011, varianta în vigoare în perioada 05 noiembrie 2020 – 16 iunie 2021 „(1) Elevii din învăţământul preuniversitar acreditat/autorizat beneficiază de gratuitate la servicii publice de transport local şi judeţean, rutier, naval, cu metroul, precum şi feroviar la toate categoriile de trenuri, clasa a II-a, pe tot parcursul anului calendaristic. (11) În vederea asigurării gratuităţii prevăzute la alin. (1), decontarea cheltuielilor se face de la bugetul de stat, prin transfer, către unităţile administrativ-teritoriale. (12) Gratuitatea este asigurată de către autorităţile administraţiei publice locale, prin subvenţionarea operatorului de transport conform Legii serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr.92/2007, cu modificările şi completările ulterioare. (…)”
Totodată, conform art.42 alin.1 și 3 din Legea nr.92/2007 „(1) Acoperirea financiară a costului călătoriilor efectuate de persoanele care beneficiază, potrivit legii, de gratuitate la legitimaţiile de călătorie individuale se asigură din bugetul de stat, din bugetele locale sau din bugetele altor instituţii stabilite prin lege. (…) (3) Condiţiile concrete în care va fi acoperit costul călătoriilor potrivit prevederilor alin. (1) (…) se vor stabili prin hotărârea de dare în administrare sau prin contractul de delegare a gestiunii serviciului public de transport local şi judeţean, în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi în condiţiile reglementate de Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 şi de Regulamentul (UE) nr.360/2012 privind aplicarea articolelor 107 şi 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în cazul ajutoarelor de minimis acordate întreprinderilor care prestează servicii de interes economic general.”
Chiar dacă norma legală de referință, respectiv art.84 din Legea nr.1/2011, este imprecisă ca formulare, utilizarea metodelor de interpretare gramaticală și sistematică, permit înțelegerea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale anterior enunțate în vederea asigurării efectului juridic al acestora și conduc la determinarea unui mecanism de suportare a cheltuielilor de transport ale elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu detaliat în cele ce urmează.
Astfel, elevii beneficiază de gratuitate la serviciile publice de transport local şi judeţean. Această gratuitate este asigurată de către autorităţile administraţiei publice locale, respectiv județene. Condiţiile concrete în care este acoperit costul călătoriilor gratuite de care beneficiază elevii se stabilesc prin contractul de delegare a gestiunii serviciului public de transport local şi/sau judeţean. Suportarea cheltuielilor efectuate de autoritățile locale pentru asigurarea gratuității transportului elevilor se face, în final, de la bugetul de stat, prin transfer, către unităţile administrativ-teritoriale.
Prin urmare, în raport de aceste constatări, Înalta Curte reține că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile legale de referință atunci când a stabilit, pe de o parte, că nu sunt aplicabile dispozițiile art.1270 alin.1 C.civ. în privința forței obligatorii a contractului în raport cu pârâta, iar pe de altă parte, atunci când a statuat că dispozițiile legale relevante, mai sus explicitate, nu mai reglementează obligația pârâtei de a deconta către operatorul de transport contravaloarea cheltuielilor echivalente gratuității de transport de care elevii au beneficiat din partea acestuia.
Față de aceste considerente, în baza art. 496 și art.497 C.proc.civ., cu referire la art.488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță, urmând a se avea în vedere, conform art. 501 alin. 1 C.proc.civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra incidenței dispozițiilor art.1270 alin.1 C.civ. în raporturile juridice dintre părți, precum și cu privire la modul în care dispozițiile art.84 din Legea nr.1/2011 se reflectă în executarea obligațiilor părților rezultate din aceste raporturi juridice.
Notă: Legea nr. 1/2011 a fost abrogată şi înlocuită parţial prin Legea învăţământului preuniversitar nr. 198/2023, publicată în M.Of. nr. 613 din 5 iulie 2023 şi Legea învăţământului superior nr. 199/2023, publicată în M.Of. nr. 614 din 5 iulie 2023.
