Forul de necesitate este o regulă de competenţă internaţională potrivit căreia o anumită jurisdicţie, care nu este competentă, în mod normal, primeşte prerogativa de a tranşa un litigiu, în condiţiile în care reclamantul este în imposibilitate de a introduce acţiune în străinătate şi există legătură suficientă cu instanţa română.
Cumulativ, este necesar ca litigiul să prezinte o legătură suficientă cu locul în care se găseşte instanţa română sesizată, legea să nu prevadă competenţa instanţelor române pentru cauza respectivă şi, alternativ, să nu fie posibilă introducerea cererii în străinătate sau să nu se poată pretinde, în mod rezonabil, ca aceasta să fie îndreptată în străinătate.
Faptul că angajatorul străin are sediul social în România nu este suficient pentru a atrage competenţa instanţelor române, atâta timp cât nu s-a dovedit îndeplinirea uneia din condiţiile alternative, respectiv imposibilitatea de a introduce cererea la instanţa de la domiciliul din Polonia al fostului angajat sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 252 din 8 februarie 2024
Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Vâlcea, Secţia I civilă, sub nr. x/90/2020, reclamanta A. Varşovia – Sucursala Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat, în temeiul art. 1341 şi urm., art. 1635 şi urm. C. civ., obligarea pârâtului la restituirea sumei de 76.041,2 lei, plătite în plus, cu titlu de prime anuale corespunzătoare anului 2016 şi anului 2017, fără a fi datorată. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale corespunzătoare sumei plătite nedatorat, calculate de la data plăţii până la momentul restituirii.
Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 2916 din 17 decembrie 2021, a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a A. Varşovia – Sucursala Râmnicu Vâlcea, ca neîntemeiată; a admis acţiunea formulată de reclamanta A. Varşovia – Sucursala Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtul B.; pârâtul B. a fost obligat să restituie reclamantei suma de 76.041 lei; totodată, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 76.041 lei, calculată de la data plăţii până la momentul restituirii efective, precum şi să plătească expertului contabil suma de 305 lei, reprezentând cheltuieli pentru efectuarea raportului de expertiză, iar reclamantei suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul B. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:
În mod nelegal, tribunalul a considerat că este competent din punct de vedere general, material şi teritorial să judece litigiul. În acest sens, pârâtul a invocat dispoziţii interne privind competenţa, dar şi legislaţie comunitară, respectiv Regulamentul CE nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Potrivit art. 20 din acest act normativ, acţiunea angajatorului nu poate fi introdusă decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul.
Având în vedere şi că potrivit art. 4 C. proc. civ. normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor, acţiunea reclamantei nu putea fi introdusă decât în Polonia, acolo unde pârâtul îşi are domiciliul. Reclamanta a indicat cu rea-credinţă reşedinţa pârâtului ca fiind în Municipiul Râmnicu Vâlcea, str. (…), acesta fiind de fapt sediul reclamantei.
Cu privire la fondul cauzei, a arătat că în mod greşit tribunalul nu a aplicat principiul potrivit căruia contractul este legea părţilor, astfel că nu a dat eficienţă voinţei părţilor, voinţă ce a fost exprimată clar în cuprinsul art. 1 alin. (4) al Anexei nr. 1 la acordul de modificare a condiţiilor Contractului de muncă. Totodată, raţionamentul instanţei de fond este greşit, fiind contrazis de Directiva 2013/34/UE, modificată prin Directiva (UE) 2021/2101 a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 noiembrie 2021. Pentru aceste motive, pârâtul a solicitat admiterea apelului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.
Prin decizia nr. 2162/2023 din 6 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, în dosarul nr. x/90/2020, s-a admis apelul declarat de pârâtul B., împotriva sentinţei civile nr. 2916 din 17 decembrie 2021 a Tribunalului Vâlcea, Secţia I civilă, care a fost schimbată, în sensul că s-a admis excepţia de necompetenţă a instanţelor române şi, pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române; intimata-reclamantă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.505 lei către apelantul-pârât B.
La data de 26 iunie 2023 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, sub nr. x/90/2020, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. Varşovia – Sucursala Râmnicu Vâlcea împotriva deciziei nr. 2162/2023 din 6 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru soluţionarea apelului pe fond. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a admis, în mod nelegal, excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţelor române invocată de pârâtul B. în apel, omiţând să aplice normele legale incidente situaţiei de fapt prezentate din perspectiva unor argumente incontestabile.
Astfel, s-a arătat că a dovedit instanţei de apel că excepţia este neîntemeiată, prin prezentarea detaliată şi argumentată a situaţiei de fapt neechivoce, dar, în mod arbitrar şi nejustificat, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care face aplicarea greşită a normei legale incidente.
În mod fundamental greşit a apreciat instanţa de fond că nu ne-am afla în circumstanţele care să confirme competenţa materială şi teritorială a instanţelor române.
În ceea ce priveşte aplicarea art. 1071 C. proc. civ. şi verificarea competenţei internaţionale a instanţei române, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că domeniul de aplicare al Cărţii a VII-a din Codul de procedură civilă este stabilit de art. 1065, potrivit căruia „dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel”.
Potrivit recurentei, cererea privind restituirea plăţii nedatorate este o cerere decurgând dintr-un litigiu de muncă, fiind aplicabile dispoziţiile legilor speciale în materia dreptului muncii.
De asemenea, autoarea căii de atac apreciază că elementul de extraneitate reprezentat de cetăţenia pârâtului B. nu este susceptibil de a atrage competenţa instanţei din Polonia, aşa cum a reţinut instanţa de apel, întrucât cererea de chemare în judecată se întemeiază pe legea română, pe raporturile pârâtului cu societatea reclamantă, raporturi derulate în baza contractului individual de muncă încheiat în România, cu un angajator român.
Or, toate aceste elemente sunt de natură să justifice concluzia că reclamanta nu putea obiectiv să introducă o acţiune întemeiată pe dreptul muncii din România în faţa instanţelor din Polonia sau din oricare alt stat, contrar motivării instanţei de apel.
Este evident că instanţa română este for de necesitate, însă instanţa de apel a înlăturat în mod nejustificat textul de lege incident, respectiv art. 1070 C. proc. civ., reţinând lacunar doar că reclamanta nu a dovedit că nu a putut introduce cererea de chemare în judecată la o instanţă din Polonia.
Instanţa de apel a aplicat trunchiat aceste dispoziţii legale, omiţând să analizeze teza a II-a din cuprinsul art. 1070 alin. (1) C. proc. civ., care stabileşte forul de necesitate şi în ipoteza în care nu se poate pretinde în mod rezonabil ca o acţiune să fie introdusă în străinătate.
Au fost evocate dispoziţiile art. 1070 C. proc. civ., având denumirea marginală „For de necesitate”, potrivit cărora „(1) Instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine competentă să soluţioneze cauza, deşi legea nu prevede competenţa instanţelor române, dacă se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate. (2) În situaţiile prevăzute la alin. (1), dacă cererea este formulată de un cetăţean român sau apatrid domiciliat în România ori de o persoană juridică de naţionalitate română, competenţa instanţei române este obligatorie”.
Faţă de aceste argumente, recurenta-reclamantă consideră că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca acţiunea reprezentând un litigiu izvorât din raporturile de muncă în România, întemeiată pe dreptul român, să fie introdusă la o instanţă din Polonia.
Ca atare, în speţă este incident art. 269 alin. (2) C. muncii, potrivit căruia „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul […] sau reşedinţa ori, după caz, sediul”.
Similar, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, „cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.
În opinia recurentei-reclamante, competenţa instanţei se determină potrivit legii speciale, art. 269 alin. (2) C. muncii, coroborat cu art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, ceea ce înseamnă că aparţine tribunalului de la sediul reclamantei, respectiv Tribunalului Vâlcea.
De altfel, s-a arătat instanţei de apel că în privinţa litigiilor reclamantei cu fostul salariat, pârâtul B., competenţa materială şi teritorială a Tribunalului Vâlcea a fost stabilită în cadrul litigiului care a format obiectul dosarului nr. x/3/2019 al Tribunalului Vâlcea, în care reclamanta, în calitate de angajator, a fost chemată în judecată de pârât pentru anularea dispoziţiei de concediere. Excepţia ridicată în dosarul privind concedierea pârâtului B. a fost soluţionată definitiv. Aşadar, conform art. 430 C. proc. civ., acest aspect beneficiază de autoritate de lucru judecat, în cauza de faţă pârâtul reluând aceeaşi excepţie. În mod greşit a înlăturat instanţa de apel acest argument, reţinând superficial că locuinţa efectivă a unei persoane se poate schimba de la o zi la alta, nefiind relevant pentru cauza de faţă unde domicilia efectiv sau oficial apelantul la momentul declanşării litigiului anterior din 15 mai 2019. În primul rând, la data înregistrării cererii de chemare în judecată (24 iunie 2020) reţinută de instanţa de apel în considerentele hotărârii, pârâtul avea reşedinţa legală stabilită în România, în Râmnicu Vâlcea, Str. (…) conform menţiunilor din Certificatul de înregistrare nr. 80013, valabil până la 4 octombrie 2020, depus la dosarul cauzei. Recurenta a învederat că la dosarul de personal al fostului salariat se afla doar acest document. Prin urmare, pârâtul nemaifiind salariatul societăţii reclamante, aceasta din urmă nu avea cum să ştie unde se află pârâtul în orice moment, mai exact, când şi dacă se deplasează în ţara natală. De asemenea, recurenta a susţinut faptul că pârâtul este cel care, în prezenta cauză, în faţa instanţei de fond, a indicat adresa pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Cabinetului de Avocat C. din Piteşti. Sub acest aspect, prezintă relevanţă adresa pârâtului, care a fost înregistrată la dosarul Tribunalului Vâlcea, la data de 9 februarie 2022. Chiar şi în faza procesuală a apelului, pârâtul a arătat că doreşte să fie citat în România (Râmnicu Vâlcea), la sediul reprezentantului său convenţional, doamna avocat D., confirmând regularitatea şi conformitatea procedurii în cauza dedusă judecăţii.
În acest context, recurenta-reclamantă apreciază că a fost atins scopul dispoziţiilor procedurale privitoare la citare, acela ca pârâtul să afle despre existenţa cauzei în care este parte, despre actele şi demersurile judiciare, legiuitorul vizând asigurarea unor mijloace eficiente în acest sens.
Aşadar, în speţă, procedura citării şi a comunicărilor ulterioare a fost îndeplinită, aspect dovedit de formularea în termen a tuturor actelor, prin apărătorul ales, ceea ce înseamnă că pârâtul nu poate invoca vreo vătămare prin judecarea cauzei de către instanţele române.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Intimatul-pârât B. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti. A mai solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 lei, conform chitanţei depuse la dosar.
Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.
Prin rezoluţia din 31 octombrie 2023 s-a fixat termen la data de 8 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile Codului de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Criticile recurentei-reclamante supun analizei modul în care în etapa anterioară a procesului a fost dezlegată excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, urmând a fi examinate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că prima instanţă a fost învestită cu cererea angajatorului A. Varşovia – Sucursala Râmnicu Vâlcea de obligare a salariatului său B. la restituirea sumei de 76.041,2 lei, plătite în plus cu titlu de prime anuale corespunzătoare anilor 2016-2017, fără a fi datorată, precum şi obligarea la plata dobânzii legale corespunzătoare sumei plătite nedatorat, calculate de la data plăţii până la momentul restituirii.
Potrivit susţinerilor apelantului, coroborate cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de apel a reţinut că, începând cel puţin cu data de 1 decembrie 2019, acesta a locuit efectiv în Polonia, acolo unde îşi are şi domiciliul.
Astfel, din înscrisurile de la filele 18-21 dosar apel a rezultat că, începând cu 1 decembrie 2019, pârâtul-apelant – cetăţean polonez – a fost angajat ca director la o firmă din Polonia, E. S.A., cu contract de muncă pe durată nedeterminată, având domiciliul în Varşovia.
Potrivit art. 1.065 C. proc. civ., dispozițiile Cărţii a VII-a a Codului se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.
Art. 1.066 alin. (1) C. proc. civ., instituind rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel, prevede regula că „instanţele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii”.
Înalta Curte reţine că regula potrivit căreia instanţele române sunt competente dacă pârâtul domiciliază pe teritoriul României la data introducerii cererii este prevăzută sub rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel; o atare lege este Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, aplicabil în cauză conform art. 66 alin. (1) din acesta.
Articolul 4 alin. (1) din Regulament prevede că „sub rezerva dispoziţiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor respectivului stat membru”.
În materia contractelor individuale de muncă, competenţa este indicată în Secţiunea 5 a Regulamentului, care cuprinde art. 20-23.
Instituind regula, art. 22 alin. (1) prevede că „acţiunea angajatorului nu poate fi introdusă decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul”.
Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a admis, în mod nelegal, excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţelor române invocată de pârâtul B. în apel, omiţând să aplice normele legale incidente situaţiei de fapt prezentate din perspectiva unor argumente incontestabile. Astfel, s-a arătat că în mod fundamental greşit a apreciat instanţa de fond că nu ne-am afla în circumstanţele care să confirme competenţa materială şi teritorială a instanţelor române.
Faţă de argumentele prezentate în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă susţine faptul că a fost soluţionată greşit excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, arătând că, în realitate, aplicarea dispoziţiilor art. 1070 C. proc. civ. ar fi condus la recunoaşterea competenţei instanţelor române, în speţă competenţa materială şi teritorială a Tribunalului Vâlcea, conform unor elemente de fapt ce justifică legăturile dintre instanţa sesizată şi litigiul de faţă.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat, în mod legal, că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1.070 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., invocate de reclamantă, conform cărora „instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine competentă să soluţioneze cauza, deşi legea nu prevede competenţa instanţelor române, dacă se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate”.
Forul de necesitate este o regulă de competenţă internaţională potrivit căreia o anumită jurisdicţie, care nu este competentă, în mod normal, primeşte prerogativa de a tranşa un litigiu, în condiţiile în care reclamantul este în imposibilitate de a introduce acţiune în străinătate şi există legătură suficientă cu instanţa română.
Cumulativ, este necesar ca litigiul să prezinte o legătură suficientă cu locul în care se găseşte instanţa română sesizată; legea să nu prevadă competenţa instanţelor române pentru cauza respectivă şi, alternativ, să nu fie posibilă introducerea cererii în străinătate sau să nu se poată pretinde, în mod rezonabil, ca aceasta să fie îndreptată în străinătate.
Argumentaţia recurentei, potrivit căreia nu se poate pretinde în mod rezonabil ca acţiunea reprezentând un litigiu izvorât din raporturile de muncă în România, întemeiată pe dreptul român, să fie introdusă la o instanţă din Polonia, nu poate fi reţinută pentru a determina incidenţa prevederilor legale care reglementează forul de necesitate, întrucât nu a fost dovedită prin niciun mijloc de probă.
Faptul că recurenta-reclamantă A. Varşovia – Sucursala Râmnicu Vâlcea are sediul social în România nu este suficient pentru a atrage competenţa instanţelor române, atâta timp cât nu s-a dovedit îndeplinirea uneia din condiţiile alternative, respectiv imposibilitatea de a introduce cererea la instanţa din Polonia sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate.
Cu referire la condiţia nerezonabilităţii introducerii cererii de chemare în judecată în Polonia, pretinsă în calea de atac a recursului, Înalta Curte reţine că societatea recurentă nu a efectuat niciun fel de dovadă sub acest aspect. Astfel, nicio probă nu a fost depusă la dosar prin care să se tindă a se dovedi lipsa fondurilor băneşti necesare susţinerii unui eventual litigiu în faţa instanţei de judecată de la domiciliul fostului angajat.
Instanţa de apel a reţinut că însăşi reclamanta A. Varşovia – Sucursala Râmnicu Vâlcea i-a comunicat apelantului-pârât decizia de încetare a contractului de muncă la adresa din Polonia, Varşovia, comunicarea având dată de înregistrarea expedierii de la poşta română la 29 martie 2019. Aşadar, fostul angajator cunoştea adresa de domiciliu a apelantului, contrar celor susţinute prin recursul formulat.
Referitor la existenţa autorităţii de lucru judecat invocată de intimata-reclamantă faţă de dosarul nr. x/3/2019, înregistrat la 15 mai 2019, iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, Curtea de Apel Piteşti a reţinut în mod corect că în acel dosar s-a dezbătut numai excepţia de necompetenţă teritorială a unor instanţe din România, stabilindu-se competenţa în favoarea Tribunalului Vâlcea în litigiul ce a avut ca obiect anularea deciziei de concediere a pârâtului. Aşadar, instanţa de apel a constatat în mod judicios că nu s-a statuat cu privire la competenţa internaţională a instanţelor române.
Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte a constatat că decizia instanţei de apel este legală sub aspectul tuturor criticilor invocate de către recurentă, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat în cauză, ca nefondat.
Totodată, faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a obligat recurenta-reclamantă A. Varşovia – Sucursala Râmnicu Vâlcea, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 7.473 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B.
