Problema de practică judiciară neunitară sesizată vizează modalitatea de declanșare a mecanismului de verificare a caracterului excesiv al penalității, în sensul de a determina dacă aceasta se realizează exclusiv la cererea părții interesate sau, după caz, și la inițiativa instanței, adică ex officio și a fost soluționată cu ocazia întâlnirii președinților de secţiilor
civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel din 26 – 27 mai 2022.
În opinia INM din analiza art. 1.541 alin. (1) C. civ. rezultă că, în regulă generală, instanța nu poate reduce penalitatea; în mod excepțional însă, este posibilă reducerea penalității, printre altele, dacă penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului [lit. b) a art. 1.541 alin. (1) C. civ.]. Ca atare, interpretarea gramaticală a textului susține ideea că în măsura în care este îndeplinită cerința premisă a acestei dispoziții legale, instanța poate proceda la reducerea penalității, fără nicio altă condiție suplimentară, întrucât textul nu distinge, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă.
Apoi, având în vedere că intervenția instanței asupra clauzei penale constituie o intruziune în contractul încheiat între părți, a cărei posibilitate, mult timp contestată sub imperiul Codului civil din 1864, a fost recunoscută expres prin Codul civil din 2009, deducem că aspectul analizat depășește sfera intereselor individuale, private, fiind o chestiune de ordine publică. Altfel, nu s-ar fi putut trece peste voința părților exprimată prin contract, iar legiuitorul ar fi consacrat la nivel de principiu regula imutabilității clauzei penale.
Or, dacă admitem că dispoziția menționată este edictată în considerarea unui interes general, fiind de ordine publică, trebuie să conchidem că instanța poate proceda la reducerea penalității din oficiu. Apreciem că nu pot fi reținute în defavoarea acestei soluții argumentele invocate uneori în doctrină și în practica judiciară, întemeiate pe art. 9 alin. (2) C. proc. civ., text ce prevede că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Reducerea din oficiu a penalității de către instanță nu ar produce efectul extinderii obiectului procesului, efect prohibit, într-adevăr, de dispozițiile de drept procesual, întrucât nu sunt adăugate pretenții noi celor cu care a fost învestită instanța prin cererea
de chemare în judecată. Aplicarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. de către instanță, în absența oricărei solicitări formulate de partea interesată, este, desigur, condiționată de plasarea penalității în sfera pretențiilor cu care instanța a fost învestită: spre exemplu, reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată plata penalității, iar instanța, invocând, din oficiu, caracterul ei excesiv, ar urma să admită, în parte, cererea formulată.
În exemplul analizat, nu s-ar putea susține că instanța ar depăși limitele învestirii sale, întrucât a fost, în mod neîndoielnic, învestită cu cererea de obligare a pârâtului la plata penalității. Similar invocării nulității absolute a unui act juridic din oficiu de către instanța sesizată cu cererea de executare silită în natură a obligației, și în ipoteza analizată, lipsa unei apărări a pârâtului este nerelevantă câtă vreme dispoziția a fost edificată în considerarea unui interes general, nefiind depășit obiectul litigiului.
Menționăm că deși, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la posibilitatea instanței de judecată de a invoca, din oficiu, incidenţa prevederilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. referitoare la reducerea penalităţii vădit excesive, în lipsa unei cereri exprese din partea părţii interesate, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată prin Decizia nr. 73/2021. Unicul considerent decizoriu în ceea ce privește problema analizată este cel ce sprijină concluzia referitoare la neîndeplinirea relaţiei de dependenţă dintre dezlegarea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, dedusă din împrejurarea că în faţa instanței de trimitere exista solicitarea pârâtei de reducere a penalităţilor vădit excesive. Câtă vreme chestiunea de drept nu a fost dezlegată, decizia mențonată nu poate fi invocată în sprijinul uneia sau alteia dintre opiniile divergente.
Recursul la sursele de drept comparat ce au constituit sursă de inspirație pentru redactorii Codului civil din 2009 este un demers firesc în cadrul procesului de interpretare a dispozițiilor acestui act normativ.
În acest sens, reținem că art. 1.152 din Codul civil francez, modificat prin Legea din 9 iulie 1975, similar art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., nu prevedea în ce condiții poate opera reducerea clauzei penale, opiniile dezvoltate în interpretarea lui fiind divergente. Prin modificările aduse prin Legea nr. 11/1985 s-a menționat, în mod expres, că organul de jurisdicție poate să reducă, din oficiu, clauza penală, art. 1.231-5 Cod civil francez menționând în prezent această soluție. Nu putem să nu observăm că nu există îndoieli cu privire la posibilitatea instanței de a reduce, din oficiu, penalitatea atunci când obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului, ipoteză vizată de art. 1.541 alin. (1) lit. a) C. civ., deși soluționarea problemei de practică neunitară de față implică analiza uneia și aceleiași dispoziții, și anume a art. 1.541 alin. (1) C. civ. Textul prevede două situații de excepție în care instanța poate reduce penalitatea.
În ipoteza în care reclamantul ar solicita plata penalității, iar din probele administrate în cauză ar rezulta că obligația principală a fost executată în parte, profitând creditorului, instanța ar urma să admită, în parte, cererea, ca efect al reducerii penalității, fără a fi preocupată a analiza dacă pârâtul a invocat în mod expres o astfel de apărare. În alți termeni, atât în ipoteza vizată de lit. a), cât și în cea vizată de lit. b) instanța realizează o analiză a temeiniciei cererii reclamantului, ce se circumscrie fără niciun dubiu obiectului judecății.
În fine, un alt argument în sprijinul acestei soluții poate fi dedus din art. 1.541 alin. (3) C. civ., din care rezultă că este nulă o stipulație care ar prevedea că instanța nu poate reduce penalitatea atunci când ea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. În alți termeni, legiuitorul nu permite părților să înlăture dreptul instanței de a reduce penalitatea excesivă printr-o clauză contrară, tocmai pentru că în discuție este o chestiune de ordine publică.
Or, dacă părțile nu pot conveni expres să elimine rolul instanței în analiza caracterul excesiv al penalității, cu atât mai puțin ar putea fi eficientă o convenție dedusă din pasivitatea,
tăcerea pârâtului, care nu a formulat în fața instanței de judecată apărarea de fond prin care să solicite reducerea penalității.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că instanța poate, din oficiu, să reducă penalitatea, în temeiul art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ.
În opinie minoritară, participanții la întâlnire au apreciat că instanța poate reduce penalitatea în temeiul art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. exclusiv la cererea părții, dată fiind forța obligatorie a clauzei penale instituită de art. 1.270 C. civ.
