Plata creanţelor născute în cursul procedurii insolvenţei se face conform dispoziţiilor art. 102 alin. 6 din Legea nr. 85/2014, cererea de plată privind doar pentru aceste creanţe, creanţele născute anterior deschiderii procedurii beneficiind de alt tratament.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 19.04.2023, sub nr. 2603/86/2016/a8, creditoarea DGRFP Iaşi a formulat contestaţie împotriva raportului privind activitatea lichidatorului judiciar A.I. IPURL nr. 679/10.04.2023, privind debitoarea C.R. SRL, publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 6319/11.04.2023.
Prin sentinţa nr. 158 din 06.06.2023, judecătorul sindic a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată împotriva măsurii luate de către lichidatorul judiciar al debitoarei C.R. SRL, A.I. IPURL, în legătură cu cererea de plată a sumei de 69.781 lei (cererea de plată nr. 505/19.01.2023). Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătorul sindic a reţinut următoarele: În data de 26.01.2023 a fost depusă la dosarul cauzei cererea de plată formulată de către DGRFP Iași (înregistrată la această instituție cu nr. 505/19.01.2023), referitoare la suma de 69.781 lei reprezentând obligații fiscale declarate de societate pentru lunile august 2021, octombrie 2021 și martie 2022, reprezentând taxă pe valoarea adăugată (fila 2230 dosar de bază). Rezultă din declarațiile anexate cererii de plată că acestea au fost înregistrate de către contribuabil la data de 01.12.2022 (primele două), respectiv la data de 02.12.2022 (cea de a treia).
În raportul de activitate depus la dosarul de bază la data de 11.04.2023, lichidatorul judiciar a arătat, în legătură cu cererea de plată din 19.01.2023, că prin adresa nr. 667/05.04.2023 a comunicat creditoarei DGRFP Iași dovada de plată a sumei conform ordinelor de plată din data de 02.05.2022 privind suma de 59.394 lei și din data de 05.04.2023 privind suma de 10.387,30 lei (filele 2239 – 2240 dosar de bază). La raportul de activitate a fost anexată atât adresa-răspuns cât și un extras de cont în care sunt reliefate cele două plăți (filele 22432244 dosar de bază). Potrivit extrasului de cont, în data de 02.05.2022 s-a plătit către bugetul de stat suma de 59.394 lei – întocmai contravaloarea cumulată a TVA-ului de plată potrivit declarațiilor înregistrate la 01.12.2022 – cu următoarea descriere: „CV plată TVA colectat vânzare SC L.B. SRL – CV plată TVA colectat vânzare SC L.B. SRL”. Potrivit celui de al doilea extras de cont, în data de 05.04.2023 s-a plătit către bugetul de stat suma de 10.387,30 lei – întocmai contravaloarea TVA-ului de plată potrivit declarației înregistrate la 02.12.2022 – cu următoarea descriere:„ CV TVA martie 2022.”
Prin contestația formulată, creditoarea-contestatoare arată că din suma de 59.394 lei care a fost achitată la data de 02.05.2022, a fost stinsă suma de 25.567 lei din decontul de TVA scadent la data de 25.06.2016, adică suma scadentă înainte de intrarea în insolvență, respectiv 12.07.2016. Nu rezultă din conținutul contestației cum a procedat creditoarea cu diferența dintre suma achitată (59.934 lei) și suma pe care a imputat-o asupra creanței anterioare deschiderii procedurii (25.567 lei). Creditoarea-contestatoare pretinde astfel, că din TVA-ul aferent primelor două declarații nu s-a stins parte din debit – 25.567 lei – întrucât această sumă a fost imputată asupra unei creanțe mai vechi, impunându-se astfel ca această sumă să fie plătită în considerarea cererii de plată din 19.01.2023.
Judecătorul-sindic a reținut caracterul neîntemeiat al contestației.
În acest sens, judecătorul-sindic a apreciat că se impune calificarea susținerilor contestatoarei ca având semnificația unei mărturisiri complexe, în sensul că aceasta recunoaște că a primit suma plătită de debitoare (69.781 lei) dar adaugă un fapt în legătură cu cel recunoscut și ulterior acestuia, care tinde să anihileze efectele juridice ale faptului mărturisit. Mai exact, contestatoarea recunoaște că debitoarea a plătit suma solicitată prin cererea de plată dar că suma ar fi fost compensată cu datorii mai vechi. Judecătorul-sindic a reținut însă că apărările contestatoarei în legătură cu faptul în legătură cu cel recunoscut și ulterior acestuia și care tinde să anihileze efectele juridice ale faptului mărturisit sunt neîntemeiate.
Judecătorul-sindic a reținut că potrivit art. 165 alin. 1 din Codul de procedură fiscală: „Dacă un debitor datorează mai multe tipuri de obligaţii fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate obligaţiile, atunci se stinge obligaţia fiscală pe care o indică debitorul, potrivit legii, sau care este distribuită potrivit prevederilor art. 163, după caz, stingerea efectuându-se, de drept, în următoarea ordine: a) toate obligaţiile fiscale principale, în ordinea vechimii, şi apoi obligaţiile fiscale accesorii, în ordinea vechimii; b) obligaţiile cu scadenţe viitoare, la solicitarea debitorului.”
În cauză, debitorul a indicat obligațiile fiscale a căror stingere a înțeles să o realizeze prin plată, acestea fiind întocmai obligațiile menționate de creditoarea-contestatoare în cererea de plată, în cuantum total de 69.781 lei.
În legătură cu eventuală aplicabilitate a dispozițiilor art. 165 alin. 6 din Codul de procedură fiscală, ce vizează debitorii care se află sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa – judecătorul-sindic a reținut că ordinea de stingere reglementată de acest text de lege presupune ca situație premisă neindicarea de către debitor a obligației fiscal pe care înțelege să o stingă prin plată. Cu alte cuvinte, judecătorul-sindic a apreciat că ordinea de stingere menționată la art. 165 alin. 6 derogă de la ordinea de stingere reglementată la art. 165 alin. 1 dar nu și de la regula instituită de acest din urmă articol în prima sa teză (prioritatea imputației realizate de către debitor).
A apreciat judecătorul fondului că, în speţă, contestatoarea nu a arătat argumentat în ce condiții depunerea declarațiilor în luna decembrie 2022 ar fi relevantă asupra nașterii obligației de plată ori asupra exigibilității sale. Pe de altă parte, judecătorul-sindic a reamintit că debitorul a făcut imputația plății, arătând întocmai ce obligații înțelege să stingă prin plată. Totodată, sumele 59.394 lei și, respectiv 10.387,30 lei au fost evidențiate cu titlu de TVA de plată în rapoartele asupra fondurilor din data de 15.11.2021 și 27.06.2022. Cel dintâi raport asupra fondurilor a făcut obiectul unei contestații (vizând alte chestiuni decât suma indicată cu titlu de TVA de plată), respinse ca neîntemeiată (în mod definitiv).
Pentru toate aceste considerente, judecătorul sindic a respins contestația formulată ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei nr. 158/06.06.2023 creditoarea a declarat apel, motivele evocate fiind următoarele:
La pronunţarea hotărârii apelate judecătorul – sindic a reţinut dispoziţiile art. 165 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, debitoarea indicând obligaţiile fiscale a căror stingere a înţeles să o realizeze prin plată. De asemenea, a apreciat prima instanţă că ordinea de stingere menţionată la art. 165 alin. 6 derogă de la ordinea de stingere reglementată la art. 165 alin. 1 dar nu şi de la regula instituită de acest din urmă articol în prima sa teză (prioritatea imputaţiei realizate de către debitor).
Apelanta consideră că această interpretare a instanţei de fond este greşită, relevând următoarele:
Prin cererea nr. ISR_DGR nr. 505/19.01.2023, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iași a formulat cerere de plată pentru suma de 69.781 lei reprezentând taxă pe valoare adăugată declarată de societate pentru lunile august 2021, octombrie 2021, martie 2022 şi neachitate. Prin adresa nr. 667/05.04.2023, înregistrată la Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice laşi sub nr. 5139/11.04.2023 şi în raportul de activitate nr.679/10.04.2023, lichidatorul judiciar a reţinut, faţă de cererea de plată pentru obligaţiile stabilite în sarcina debitoarei, că suma a fost achitată, anexând dovada de plată a TVA-ului în sumă de 69.871 lei, prin ordinele de plată din data de 02.05.2022 în sumă de 59.364 lei şi din data de 05.04.2023 în sumă de 10.387, 30 lei. Organul fiscal, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, prin adresa nr.
16370/19.04.2023, a comunicat faptul că sumele precizate de către lichidator au fost achitate de societate, dar se impune următoarea menţiune:
Din suma de 59.394 lei care a fost achitată în data de 02.05.2022, a fost stinsă suma de 25.567 lei din decontul de TVA scadent la data de 25.06.2016, adică suma scadentă înainte de intrarea în insolvenţă, respectiv 12.07.2016.
Declaraţiile 311 care au făcut obiectul cererii de plată au fost depuse în data de 01.12.2022, respectiv 02.12.2022 iar plata a fost efectuată în mai 2022, respectându-se ordinea de stingere pentru societăţile aflate în faliment şi anterior în insolvenţă. Deci din suma totală de 69.781 lei a rămas de plată suma de 25.567 lei.
În această situaţie în mod greşit prima instanţă a reţinut punctul de vedere al lichidatorului judiciar. Organul fiscal a avut în vedere ordinea de stingere prevăzută de Lege şi a comunicat că a rămas de plată suma de 25.567 lei.
Declaraţiile 311 care au făcut obiectul cererii de plată sunt declaraţii rectificative depuse de societate în data de 01.12.2022, respectiv 02.12.2022, care modifică o situaţie anterioară, deci plăţile efectuate în mai 2022 nu puteau stinge obligaţii fiscale depuse în decembrie 2022, chiar daca priveau perioade anterioare. Prin declaraţiile rectificative la acea dată debitoarea recunoştea că datorează acele sume.
Intimatele nu au depus la dosar întâmpinare.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a prevederilor art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care consacră efectul devolutiv al prezentei căi de atac, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
În cauza dedusă judecăţii, normele indicate de către apelant, respectiv dispoziţiile art. 165 din Codul de procedură fiscală nu sunt aplicabile, astfel că motivul de apel invocat de creditoare apare ca nefondat.
Relevante în litigiul pendinte sunt dispoziţiile art. 102 alin. 1 şi 6 din Legea nr. 85/2014.
Astfel, în art. 102 se arată că
„(1) Cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii; cererile de admitere a creanţelor vor fi înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. Sunt creanţe anterioare şi creanţele bugetare stabilite printr-o decizie de impunere întocmită ulterior deschiderii procedurii, dar care are ca obiect activitatea anterioară a debitorului. În termen de 60 de zile de la data publicării în BPI a notificării privind deschiderea procedurii, organele de inspecţie fiscală vor efectua inspecţia fiscală pe baza analizei de risc, potrivit prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. Creditorii bugetari vor înregistra cererea de admitere a creanţei, conform evidenţelor proprii, în termenul prevăzut la art. 100 alin. (1) lit. b), urmând ca, în termen de 60 de zile de la data publicării în BPI a notificării privind deschiderea procedurii, să înregistreze un supliment al cererii de admitere a creanţei iniţiale, dacă este cazul.”, iar la alin. (6) se arată că „Creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanţele născute după data deschiderii procedurii de faliment.”
Se poate observa aşadar până la evidenţă că legiuitorul oferă tratament diferit creanţelor în procedura insolvenţei în raport de data naşterii creanţei, respectiv anterior sau ulterior deschiderii procedurii insolvenţei. Aşadar, pentru creanţele anterioare deschiderii procedurii insolvenței creditorii îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei vor formula o cerere de admitere a creanţelor şi de înscriere a acestora în tabelul de creanţe (art. 102 alin. 1 şi art. 110 din Legea nr. 85/2014).
Curtea nu va reaminti procedura de plată a acestor creanţe în cazul reorganizării sau al lichidării, reamintind doar că aceasta se face în conformitate cu regulile expres prevăzute de legiuitor, reguli care nu interesează prezenta speţă. În schimb, pentru creanţele născute ulterior deschiderii procedurii, relevante sunt dispoziţiile art. 102 alin. 6 din lege, în care se arată că acestea vor fi plătite în cursul procedurii, fără a fi înscrise la masa credală, pe baza unei cereri de plată. Prin urmare, în cazul unei cereri de plată pentru creanţe născute în timpul procedurii, imputaţia plăţii se poate face doar între aceste creanţe, nu şi în ce priveşte creanţele născute anterior deschiderii procedurii. În concluzie, imputaţia plăţii făcută de creditorul fiscal pentru o creanţă născută anterior deschiderii procedurii este nelegală în raport de dispoziţiile din Legea nr. 85/2014 ce reglementează plata acestor creanţe în caz de reorganizare sau faliment.
În consecinţă, în baza art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de creditoarea-apelantă.
