SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
În perioada 5-6 decembrie 2024 a avut loc, online, Întâlnirea procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel, întâlnire în cadrul căreia au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică judiciară neunitară, ocazie cu care s-a pus problema dacă fapta inculpatului care, după ce în prealabil, prin smulgere, a sustras persoanei vătămate un telefonul mobil, a exercitat acte de violență fizică asupra acesteia, în vederea obținerii unui folos nepatrimonial, respectiv în vederea remiterii codului de deblocare pentru telefonul anterior sustras, întruneşte elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj sau reprezintă o acțiune care intră în conținutul infracțiunii de tâlhărie calificată, ca parte a unității naturale colective
Autorul întrebării nu a precizat care sunt opiniile diferite identificate în practica judiciară.
În opinia INM, în ipoteza expusă de autorul întrebării, violenţele exercitate pentru remiterea codului de deblocare al telefonului mobil sustras fac parte din conţinutul infracţiunii de tâlhărie. În primul rând, reţinerea infracţiunii de şantaj în ipoteza menţionată este exclusă având în vedere că un element de diferențiere al acestei infracţiuni faţă de cea de tâlhărie este reprezentat de concomitența actului de constrângere cu momentul la care realizarea pretenției de către victimă este programată.
Unitatea de împrejurare caracterizează tâlhăria, în timp ce șantajul presupune existența unui interval de timp între actul de constrângere și momentul la care victima va trebui să
realizeze conduita impusă de făptuitor. Fiind în prezenţa acestui interval de timp, în cazul şantajului se identifică o libertate de decizie din partea victimei, care are posibilitatea (cel puțin fizică) de a adopta sau nu conduita pretinsă de autor, neexistând o presiune directă și iminentă asupra sa, chiar dacă din punct de vedere psihic aceasta e constrânsă și liberul arbitru îi este viciat.
Dimpotrivă, în cazul tâlhăriei constrângerea este actuală și iminentă, victima neputându-i-se sustrage decât satisfăcând pretenţia făptuitorului.
Or, în ipoteza expusă de autorul întrebării, victima se află în această din urmă situaţie, violenţele fiind exercitate pentru obţinerea imediată a codului de deblocare al telefonului mobil sustras.
Pe de altă parte, conduita pretinsă victimei, respectiv remiterea codului de deblocare al telefonului mobil nu poate fi apreciată ca urmărind un folos de natură nepatrimonială, câtă vreme aceasta urmează imediat actului de împosedare a telefonului mobil, fiind aşadar în legătură directă cu asigurarea folosului patrimonial realizat prin acţiunea de sustragere comisă în aceeaşi împrejurare.
Bunăoară, asigurarea scăpării făptuitorului, ca şi scop urmărit de acesta, privită în mod izolat, poate fi o conduită ce urmăreşte un scop nepatrimonial, însă, în contextul
împosedării anterioare, este fără îndoială realizată pentru atingerea unui scop patrimonial.
Tot astfel, asigurarea deplină a folosinţei telefonului mobil sustras, ca urmare a remiterii codului de deblocare, reprezintă o conduită care întregeşte scopul patrimonial urmărit de făptuitor prin acţiunea iniţială de sustragere.
Prin urmare, având în vedere unitatea spaţio-temporală în care esterealizată, remiterea codului de deblocare consecutiv acţiunii de sustragere reprezintă un scop de natură patrimonială, care asigură folosinţa obiectului material al infracţiunii de tâlhărie, motiv pentru care violenţele exercitate în vederea atingerii acestui scop fac parte din conţinutul acesteia.
În unanimitate, a fost agreată opinia INM. În plus, s-a arătat că starea de temere creată persoanei vătămate nu este una nouă ci, dimpotrivă, este preexistentă, violenţele exercitate pentru remiterea codului de deblocare fiind doar de natură să o amplifice.
Partajează acest conținut:
