Obligarea părții căzute în pretenții la plata onorariului curatorului special, în aplicarea prevederilor art. 48 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/013, este independentă de formularea unei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, legiuitorul necondiționând suportarea acestora de către partea care a pierdut procesul de formularea unei cereri de obligare la plata cheltuielilor de judecată de către partea în beneficiul căreia a fost numit curatorul și a avansat plata onorariului acestuia.
Este de necontestat că legiuitorul a asimilat remuneraţia curatorului, prin art. 48 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, cheltuielilor de judecată, dar aceasta nu presupune că urmează a fi aplicate prevederile legale care reglementează condițiile acordării cheltuielilor de judecată cuprinse în art. 453 C.proc.civ., respectiv, numai la cererea părții, conform principiului disponibilității.
A interpreta că remunerația cuvenită curatorului urmează a fi pusă în sarcina părții căzută în pretenții numai în ipoteza în care partea care a câștigat procesul a formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată echivalează cu adăugarea la lege, demers nepermis, legiuitorul stabilind, în mod imperativ, că sumele avansate cu titlu de remunerație a curatorului special vor fi puse în sarcina părții care pierde procesul.
Prin urmare, întrucât acţiunea formulată de reclamant a fost admisă, obligarea acestuia la plata sumelor aferente remuneraţiei curatorului special, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu motivarea că norma menţionată nu reprezintă o excepţie de la principiul disponibilităţii şi că în absența cererii reclamantului de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, partea pârâtă nu poate fi obligată la plata acestora, apare ca nelegală.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1429 din 23 mai 2024
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată la data de 28.01.2021 pe rolul Secţiei a V-a civilă din cadrul Tribunalului Bucureşti, reclamantul Statul Român, reprezentat legal prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), a chemat în judecată pe pârâţii A. şi S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâţilor la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 1.772.458,88 lei, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii aferente sumei de 1.772.458,88 lei, calculate de la data scadenţei şi până în ziua efectuării plăţii inclusiv, conform prevederilor Codului de procedură fiscală.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 2067 din 30.12.2021, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată; a obligat pe pârâtul A. şi pe pârâta S.C. B. S.R.L., în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1.772.458,88 lei, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestui debit, calculate de la data scadenţei şi până în ziua efectuării plăţii efective, conform Codului de procedură fiscală; a obligat pe reclamant la plata către curatorul special C. a sumei de 1.567 lei cu titlu de onorariu curator stabilit prin încheierea din 14.10.2021.
3. Decizia pronunțată în apel
Prin decizia civilă nr. 231A din 21.02.2023, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 2067 din 30.12.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, și a stabilit onorariu definitiv al curatorului avocat D., la suma de 1.700 lei, achitată de apelantul-reclamant în contul Baroului Bucureşti cu ordinul de plată nr. 6031 din data de 18.08.2022.
4. Recursurile formulate în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 231A din 21.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală și pârâtul A.
Recursul depus de recurentul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală:
Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., recurentul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, casarea, în totalitate, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant arată faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu conține motivele pentru care se sprijină soluția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, în contextul în care, în temeiul prevederilor art. 453 C.proc.civ., la plata cheltuielilor de judecată poate fi obligată numai partea care cade în pretenții, ipoteză în care recurentul-reclamant nu se regăsește.
În acest context, recurentul-reclamant susține că în absența oricăror argumente care să arate raționamentul curții de apel care a stat la baza obligării sale la plata onorariului de curator, se află în imposibilitate de a verifica dacă această obligație de plată a cheltuielilor de judecată a fost stabilită în mod legal în sarcina sa.
Recurentul-reclamant invocă faptul că instanța de apel nu a motivat modalitatea de aplicare a principiului disponibilității, în condițiile în care nu a solicitat și nici nu avea motive să solicite, la momentul introducerii acțiunii, acordarea cheltuielilor judiciare sub forma onorariului de curator, neavând cunoștință de existența lor.
Conchizând, arată că având în vedere că motivarea instanţei de apel nu răspunde exigenţelor impuse de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, dar și de art.21 alin. 3 din Constituție, devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 6 C.proc.civ.
În argumentarea incidenței motivului de recurs reglementat de art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul-reclamant invocă aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art.48 din OUG nr. 80/2013 și a dispozițiilor art. 58 și a art. 167 C.proc.civ. care reglementează procedura de numire a curatorului special.
În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurentul-reclamant susține că principiul disponibilității nu era aplicabil în modalitatea reținută de către instanța de apel prin decizia recurată.
Astfel, curtea de apel, în mod greșit, a reținut că omisiunea primei instanțe de la termenul din 14.10.2021 în ceea ce privește stabilirea părții căreia îi revine obligația de achitare a onorariului de curator, a fost complinită prin hotărârea finală, față de împrejurarea că reclamantul nu a fost reprezentat nici la termenul din 14.10.2021 şi nici la următorul termen de judecată la care instanţa a rămas în pronunţare.
De asemenea, despre obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată a luat cunoștință odată cu comunicarea hotărârii instanţei de fond, respectiv în data de 11.02.2022, în contextul în care nu a solicitat, nici măcar formal, acordarea de cheltuieli de judecată.
Este adevărat că, în conformitate cu principiul disponibilităţii, instanţa nu poate modifica limitele procesului stabilite de reclamant, însă pe baza principiului proporţionalităţii şi cel al echivalenţei, în măsura în care a complinit lipsurile încheierii din 14.10.2021 cu privire la persoana obligată la plata onorariului de curator, în acelaşi mod aceste cheltuieli trebuie puse în sarcina persoanei care a căzut în pretenţii.
De altfel, obligarea la plata cheltuielilor de judecată a fost dispusă ulterior închiderii dezbaterilor, când instanţa de fond a rămas în pronunţare.
Recursul depus de recurentul-pârât A.:
Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art.488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurentul-pârât A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 2067 din 30.12.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi a deciziei civile nr. 231A din 21.02.3023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe.
În argumentarea incidenței motivului de casare indicat, recurentul-pârât a arătat că judecata în fond și în apel a fost efectuată fără îndeplinirea legală a procedurii de citare față de acesta la adresa pe care a indicat-o pentru comunicarea actelor de procedură în acordul de recunoaştere a vinovăţiei în dosarul penal nr. x/P/2020, încheiat între Parchetul de pe lângă ICCJ – DNA-Secţia de combatere a infracţiunilor, la data de 18.09.2020.
Astfel, citarea şi comunicarea actelor de procedură s-a efectuat la o adresă pe care nu a indicat-o şi la care nu a locuit niciodată, chiar dacă aceasta figura la momentul respectiv ca fiind valabilă în evidenţele Direcției pentru Evidența Persoanelor, fie la o adresă preluată eronat din acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în sensul că, în loc de numărul 18A, în actele de procedură a fost menţionat nr. A, întrucât copia acestuia nu este identică cu originalul, la copiere lipsind o zonă din partea stângă a întregii file în care este menţionată adresa, iar din nr. 18A rămânând numai nr. A.
Prin urmare, susține că nu a avut cunoştinţă de existenţa prezentului litigiu nici la instanţa de fond şi nici la instanţa de apel, judecarea cauzelor efectuându-se fără legala sa citare, cu încălcarea art. 153 şi art. 155 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., ambele hotărâri fiind lovite de nulitate, potrivit art. 174 şi urm. din același cod
5. Apărările formulate în cauză:
Nicio parte nu a depus întâmpinare.
6. Soluția și considerentele Înaltei Curți
Examinând hotărârile recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la recursul exercitat de recurentul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, se rețin următoarele:
Sub un prim aspect, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 48 alin. 3 din OUG nr. 80/2013, precum și a dispozițiilor art. 58 și art. 167 C.proc.civ., critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., din perspectiva în care, deși nu a fost partea căzută în pretenții, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariu curatorului numit de instanță pentru intimata pârâtă S.C. B. S.R.L.
Prioritar, în ceea ce privește criticile privitoare la pretinsa aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 58 și art. 167 C.proc.civ. care reglementează procedura de numire a curatorului special, din perspectiva în care se susține de către recurentul-reclamant că nu a fost prezent la termenul din 14.10.2021, când a fost desemnat de către tribunal curatorul special, și nici la termenul de judecată care a succedat acestuia și la care instanța a rămas în pronunțare și, ca atare, în opinia acestuia, instanța în mod greșit a stabilit după închiderea dezbaterilor și reținerea cauzei în pronunțare în sarcina sa obligația de achitare a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul curatorului, Înalta Curte constată că aceste chestiuni vizează aspecte de nelegalitate ale hotărârilor pronunțate de tribunal, în primă instanță, și care nu pot face obiect de analiză în recurs, în raport de art. 483 alin.3 C.proc.civ. care prevede că recursul urmărește să spună instanței competente examinarea în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și deci a deciziei curții de apel.
De altfel, din cuprinsul cererii de apel, aflată la dosarul nr. x/3/2021 al Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rezultă că reclamantul a criticat soluția pronunțată de tribunal exclusiv din perspectiva obligării sale la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul curatorului, invocând aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 453 alin. 1 C.proc.civ. și a art. 48 alin. 2 și alin. 3 din OUG nr. 80/2013, motivele de recurs privitoare la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 58 și art. 167 C.proc.civ. nefiind supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, ceea ce conduce la concluzia că aceste critici sunt formulate omisso medio.
Prin intermediul primului motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., recurentul a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate întrucât instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a considerat să Statul Român prin ANAF trebuie să rămână obligat la plata onorariului curatorului, în condițiile în care nu a căzut în pretenții, câștigând procesul.
Potrivit temeiului legal pe care a fost întemeiat acest motiv de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Textul art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.
Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.
Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Invocând acest caz de casare, în speţă, recurentul susţine că din decizia pronunţată de către instanţa de apel lipsesc motivele pentru care a considerat să Statul Român prin ANAF trebuie să rămână obligat la plata onorariului curatorului, în condițiile în care nu a căzut în pretenții, ci a câștigat procesul.
Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit.b) C.proc.civ.
Astfel, se constată că în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel a arătat că, art. 48 din O.U.G. nr. 80/2013 nu instituie însă nicio derogare de la principiul disponibilității, „astfel că tribunalul, în absența unei solicitări în acest sens din partea reclamantului, nu putea să dispună în maniera indicată de apelantul-reclamant, și anume să oblige partea adversă să-i restituie, cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariul achitat.”
Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esențială, în sensul că instanța ignoră total susținerile sau apărările părții, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a „ascultat” partea și a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta.
Or, în cazul invocat de recurent nu se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanța de apel s-a preocupat de argumentele părții răspunzând acesteia prin hotărârea pronunțată, după cum mai sus s-a arătat.
Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate, au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.
În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns în mod coerent tuturor criticilor relevante, Înalta Curte constată că susţinerile invocate și încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.
O altă critică invocată de recurentul-reclamant, încadrată de acesta în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel ca urmare a aplicării și interpretării greșite a prevederilor art. 48 alin. 3 din O.U.G. nr.80/2013.
Înalta Curte reține că această critică se subsumează pct. 5 al art. 488 C.proc.civ., având în vedere că se susţine încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme care reglementează obligarea părților la plata cheltuielilor de judecată, ca norme de procedură.
Critica este fondată.
În drept, conform art. 48 din O.U.G. nr. 80/2013 „Avansarea remuneraţiei curatorului special numit de instanţă în condiţiile art. 58 şi 167 din Codul de procedură civilă este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea curatorului. (2) Instanţa poate stabili, prin încheierea prevăzută de art. 58 alin.(4) din Codul de procedură civilă, ca avansarea remuneraţiei curatorului să se facă de cealaltă parte, când o asemenea măsură este în interesul continuării procesului. (3) Sumele avansate cu titlu de remuneraţie a curatorului special se includ în cheltuielile de judecată şi vor fi puse în sarcina părţii care pierde procesul.”
Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 48 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 80/2013, reiese că avansarea remuneraţiei curatorului special numit de instanţă în condiţiile art. 58 şi 167 C.proc.civ. este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea curatorului, sumele avansate cu titlu de remuneraţie a curatorului special fiind incluse în cheltuielile de judecată şi vor fi puse în sarcina părţii care pierde procesul.
Înalta Curte reține că, în cauza pendinte, prin cererea înregistrată la data de 28.01.2021 pe rolul Secţiei a V-a civilă din cadrul Tribunalului Bucureşti, reclamantul Statul Român, reprezentat legal prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), a chemat în judecată pe pârâţii A. şi S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâţilor la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 1.772.458,88 lei, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii aferente sumei de 1.772.458,88 lei, calculate de la data scadenţei şi până în ziua efectuării plăţii inclusiv, conform prevederilor Codului de procedură fiscală.
Prin sentinţa civilă nr. 2067 din 30.12.2021, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pe pârâtul A. şi pe pârâta S.C. B. S.R.L., în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1.772.458,88 lei, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestui debit, calculate de la data scadenţei şi până în ziua efectuării plăţii efective, conform Codului de procedură fiscală; împotriva acestei soluții nu a fost formulat apel.
Prin aceeași sentință, tribunalul a obligat pe reclamant la plata către curatorul special C. a sumei de 1.567 lei, reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu curator stabilit prin încheierea din 14.10.2021.
Împotriva sentinței tribunalului, reclamantul a declarat apel, criticând exclusiv soluția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu curatorului, soluționat de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 231A din 21.02.2023, obiect al prezentului recurs.
Din istoricul rezumat al cauzei, rezultă că, pe fond, acțiunea formulată de recurentul-reclamant a Statul Român, reprezentat legal prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală fost admisă, părțile căzute în pretenții fiind pârâții.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în raport de titularul cererii de chemare în judecată și de soluția pronunțată cu privire la aceasta, obligarea de către curtea de apel a recurentei-reclamante la plata sumelor aferente remuneraţiei curatorului special, cu titlu de cheltuieli de judecată, apare ca nelegală.
Astfel, în mod greșit, instanța de apel a menținut soluția pronunțată de tribunal cu privire la obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul curatorului special, cu nesocotirea normelor legale incidente, reținând că dispozițiile art. 48 alin. 3 din O.U.G. nr. 80/2013 nu reprezintă o excepție de la principiul disponibilității, și ca atare, în absența cererii reclamantului la obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, pârâții nu pot fi obligați la plata acestora.
Contrar reținerilor curții de apel, obligarea părții căzute în pretenții la plata onorariului curatorului special, în aplicarea prevederilor art. 48 alin. 3 din O.U.G. nr. 80/013, este independentă de formularea unei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, legiuitorul necondiționând suportarea acestora de către partea căzută în pretenții de formularea unei cereri de obligarea la plata cheltuielilor de judecată de către partea în beneficiul căreia a fost numit curatorul și a avansat plata onorariului acestuia.
Este de necontestat că legiuitorul a asimilat remuneraţia curatorului, prin art. 48 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, cheltuielilor de judecată, dar aceasta nu presupune că urmează a fi aplicate prevederile legale care reglementează condițiile acordării cheltuielilor de judecată cuprinse în art. 453 C.proc.civ., respectiv, numai la cererea părții, conform principiului disponibilității, așa cum în mod greșit reține curtea de apel.
A interpreta că remunerația cuvenită curatorului urmează a fi pusă în sarcina părții căzută în pretenții numai în ipoteza în care partea care a câștigat procesul a formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată echivalează cu adăugarea la lege, demers nepermis, legiuitorul stabilind, în mod imperativ, că sumele avansate cu titlu de remunerație a curatorului special vor fi puse în sarcina părții care pierde procesul.
Constatând că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de recurentul-reclamant în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, deci nu s-a tranșat asupra aspectului privind „partea care a pierdut procesul”, în sensul art. 453 alin. (1) C.proc.civ.
Recursul exercitat de recurentul-pârât A.:
Prin criticile formulate, întemeiate, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ., recurentul-pârât a învederat că, în cauză, s-au încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de Codul procedură civilă, referitoare la obligativitatea citării părţilor.
În argumentarea acestei critici, recurentul-pârât susține că nu a fost înștiințat despre existența pe rolul instanțelor de judecată a prezentului litigiu, nefiind citat la adresa indicată de acesta în acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat în cursul procesului penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/P/2020, încheiat cu Parchetul de pe lângă ICCJ – DNA-Secţia de combatere a infracţiunilor, la data de 18.09.2020.
Astfel, învederează că, în mod greșit, instanța de apel a dispus citarea și comunicarea actelor de procedură la adresa din Municipiul Piteşti, Aleea X, nr. 4, bl. x, sc. A, judeţul Argeş unde nu a locuit, în fapt, niciodată, deși conform evidențelor Direcției de Evidență Informatizată a Persoanelor figurează cu domiciliul activ la respectiva adresă.
În ceea ce privește citarea sa de către curtea de apel la adresa din oraşul Ştefăneşti, județul Argeş, indicată în acordul de recunoaştere a vinovăţiei în dosarul penal nr. x/P/2020, încheiat cu Parchetul de pe lângă ICCJ – DNA-Secţia de combatere a infracţiunilor, la data de 18.09.2020, citația a fost emisă pentru adresa din str. Y nr. A, în loc de str. Y nr. 18A, cum era corect.
Or, instanța de apel prin citarea la adresa din localitatea Ștefănești str. Y nr. A, județul Argeș, în loc de localitatea Ștefănești, str. Y nr. 18A, județul Argeș cum era corect, a încălcat art. 153 și art. 155 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., aspect de natură a aduce atingere, dreptului la apărare.
Această critică este fondată şi determină per se (prin ea însăşi) casarea deciziei recurate şi rejudecarea cauzei, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale ale părţilor litigante.
Înalta Curte reține că pârâtul din prezenta cauză, A., a fost cercetat, alături de alți inculpați, pentru săvârşirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală săvârșită în formă continuată, în calitate de inculpat, ce a făcut obiectul unui proces penal – dosarul nr. x/P/2020.
La data de 18.09.2020, în cadrul dosarului penal anterior menționat, a fost încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei cu Parchetul de pe lângă ICCJ – DNA-Secţia de combatere a infracţiunilor, și inculpatul A., ocazie cu care inculpatul a indicat ca adresă pentru comunicarea actelor de procedură adresa din oraş Ştefăneşti, Aleea Z. nr. 18 A, județul Argeş.
La data de 05.11.2020, Statul român, prin reprezentat legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, recurentul-reclamant din prezenta cauză, a formulat cerere de constituire de parte civilă în cadrul dosarului penal nr. x/3/2020 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti–Secţia I penală.
Prin sentinţa penală nr. 1515 din 21.12.2020, pronunţată în dosarul nr. x/3/2020, Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei cu inculpatul A., cercetat în dosarul penal nr. x/P/2020 pentru săvârşirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală săvârșită în formă continuată (64 de acte materiale aferente facturilor fiscale fictive emise către S.C. E. S.R.L.) şi s-a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală săvârșită în formă continuată.
Prin dispozitivul sentinţei menţionate, instanţa, în baza art. 486 alin. (2) raportat la art. 25 alin. (5) C.proc.pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
Ca urmare a lăsării nesoluționate a acțiunii civile de către instanța penală, reclamantul Statul român, prin reprezentat legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, s-a adresat instanței civile, în temeiul prevederilor art.1349 alin. (1) și art. 1357 alin. (1) C.civ., pentru acoperirea prejudiciului rezultat al infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală săvârșită în formă continuată de către pârâții A. și S.C. B. S.R.L., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 28.01.2021.
Prin cererea de sesizare a instanței, reclamantul a indicat ca adresă pentru comunicarea actelor de procedură pentru pârâtul A. oraş Ştefăneşti, Aleea Z. nr. A, județul Argeş, precum și adresa de domiciliu din Piteşti, Aleea X nr. 4, bl. x, sc. A, et. 1, ap. 6, jud.Argeş.
Art. 155 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. care reglementează locul citării, prevede că persoanele fizice vor fi citate la domiciliul lor, iar „în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reşedința cunoscută ori la locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi făcută la locul cunoscut unde îşi desfăşoară permanent activitatea curentă”.
Art. 158 din același cod având denumirea marginală „Alegerea locului citării şi al comunicării altor acte de procedură,” prevede că: „În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156.”
Orientarea jurisprudențială a instanțelor de judecată cu privire la modalitatea în care se aplică în practică aceste prevederi legale este constantă, statuând în sensul că noţiunea de domiciliu se raportează la locuinţa unde se găseşte în fapt acea persoană, şi nu corespunde elementelor ce interesează evidenţa populaţiei, prin raportare la menţiunile din cartea de identitate, care au numai un caracter de evidenţă a persoanei respective, potrivit art. 91 C. civ., aceasta, întrucât scopul dispoziţiilor art. 87 C. civ. este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă principiilor dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil.
Este evident că reclamantului nu i se poate obiectiv impune să cunoască locul unde pârâtul şi-a stabilit „în fapt” locuinţa statornică, câtă vreme pârâtul nu s-a conformat prevederilor legale pentru a ieşi din clandestinitate cu privire la acest aspect.
În ipoteza, însă, în care reclamantul a ajuns să cunoască „prin alte mijloace” faptul că starea de fapt este diferită decât cea înregistrată la serviciul public local de evidenţă a persoanelor, vor deveni incidente dispoziţiile art. 91 alin. (3) C. civ.
Raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, se poate constata că recurentul-reclamant s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/3/2020 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 1515 din 21.12.2020 prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei cu inculpatul A. în cadrul căruia a fost indicată adresa de comunicare a actelor de procedură la adresa din Ştefăneşti, Aleea Z. nr. 18A, județul Argeş.
De asemenea, se reține că în apel, pricina a fost soluționată la primul termen acordat în acest sens, respectiv la 21.02.2023, pentru când recurentul-pârât A. a fost citat la adresa din Piteşti, Aleea X. nr. 4, bl. x, sc. A, et. 1, ap. 6, jud. Argeş, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosarul de apel, decizia curții de apel fiindu-i comunicată la aceeași adresă.
În recurs, recurentul-pârât A. a făcut dovada că în cuprinsul acordului de recunoaștere a vinovăției, încheiat în dosarului nr. x/P/2020, cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei, a indicat ca adresă pentru comunicarea actelor de procedură oraș Ştefăneşti, Aleea Z. nr. 18A, județul Argeş.
Este real că, așa cum a susținut și recurentul-pârât A. prin cererea de recurs, fotocopia acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat în dosarului nr. x/P/2020, între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie–Secţia de combatere a corupţiei existentă la dosarul cauzei în fotocopie, nu permite vizualizarea completă a adresei, lipsind nr. poștal 18.
Însă din conținutul original al acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie–Secţia de combatere a corupţiei, rezultă că adresa la care recurentul-pârât A. a solicitat comunicarea actelor de procedură este oraș Ştefăneşti, Aleea Z. nr. 18A, județul Argeş.
Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat şi analizat, potrivit căruia casarea se poate dispune când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii – Înalta Curte reţine că, în actuala reglementare, formularea art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. este una mult mai acoperitoare decât în reglementarea anterioară, întrucât textul nu mai distinge în funcţie de sursa încălcării, încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, indiferent dacă sunt cazuri de nulitate absolută sau relativă, de nulitate expresă sau virtuală, condiţionată sau necondiţionată, sau care privesc atât condiţiile extrinseci, cât şi pe cele intrinseci ale actului de procedură, determinând incidenţa acestui motiv de recurs.
Astfel, textul acoperă şi cazurile în care nulitatea este necondiţionată de existenţa unei vătămări, prin urmare, partea nu va fi obligată să demonstreze existenţa unei vătămări, lăsând, desigur, dreptul părţii adverse să facă dovada contrară.
În acest sens, articolul 153 alin. (1) C.proc.civ. prevede că instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
În conformitate cu alin. 2 al aceluiaşi articol, instanţa va amâna judecarea şi va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii.
Aceste aspecte legale sunt corelate în mod necesar cu dispoziţiile art. 14 C.proc.civ. care consacră principiul contradictorialităţii şi care stabileşte că instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel.
Dispoziţiile art. 175 C.proc.civ. prevăd că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. În cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrarie.
Legiuitorul a statuat, aşadar, în mod expres că nerespectarea procedurii de citare se sancţionează cu nulitatea, fiind incidente dispoziţiile art. 175 C.proc.civ.. Din perspectiva interesului ocrotit prin dispoziţiile legale enunţate, nulitatea este relativă, ceea ce presupune că poate fi invocată numai de către cel vătămat, anume de partea pentru care procedura de citare nu a fost îndeplinită în condiţiile legii şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.
În considerarea dispoziţiilor art. 175 C.proc.civ., neînmânarea citaţiei în condiţiile impuse de lege este sancţionată cu nulitatea şi, în consecinţă, vătămarea este prezumată până la proba contrarie, probă ce incumbă părţii adverse care are un interes procesual în înlăturarea sancţiunii nulităţii.
Această consecinţă legală reiese în mod logic din reglementarea ca instituţii fundamentale ale procesului civil a procedurii citării şi comunicării actelor de procedură, menite să contribuie la concretizarea dreptului la apărare şi la exerciţiul firesc al contradictorialităţii, ambele cu semnificaţia unor garanţii substanţiale ale procesului echitabil reglementat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, dispoziţiile procedurale care reglementează citarea părţilor au un caracter imperativ, citarea legală a părţilor fiind necesară pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 C.proc.civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin garantarea dreptului la apărare şi respectarea principiului contradictorialităţii, observându-se că alin.(2) al art. 153 C.proc.civ. oferă un remediu prin care se poate evita nulitatea, respectiv amânarea judecăţii şi citarea părţii.
Or, în cauza dedusă judecăţii, curtea de apel a procedat la judecata apelului, deşi citarea intimatului-pârât nu fusese realizată conform dispoziţiilor art. 158 C.proc.civ., la domiciliul procesual ales, astfel încât acesta nu a putut beneficia de garanţiile procesuale inerente procesului civil – dreptul la apărare şi contradictorialitatea, cu consecinţe, pe plan procesual, în sensul că nu a putut invoca excepţii procesuale şi apărări, şi nici solicita şi administra probele necesare susţinerii cererii de apel.
Procedând în acest mod, cu neobservarea formelor legale, prin încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil, în sensul avut în vedere de art. 175 C.proc.civ., instanţa de apel a pricinuit pârâtului A. o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin reluarea judecăţii, în condiţii de procedură legal îndeplinită, deci cu refacerea actului procedural jurisdicţional, afectat de vicii de legalitate.
Or, garanţiile procesuale ce formează conţinutul procesului echitabil trebuie asigurate, în mod egal şi obiectiv, tuturor părţilor implicate în această procedură, mai ales, că recurentul- pârât a fost partea căzută în pretenții, fiind obligat, în solidar, alături de pârâta S.C. B. S.R.L., la plata către reclamant a sumei de 1.772.458,88 lei, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestui debit, calculate de la data scadenţei şi până în ziua efectuării plăţii efective, conform Codului de procedură fiscală, fără a i se asigura condiţiile legale pentru a participa la desfăşurarea procedurii declanşate de reclamant.
Văzând şi faptul că este vorba despre o nulitate expresă, caz în care devin incidente prevederile art. 175 alin. (2), raportat la art.153 alin. 1 C.proc.civ. şi în care vătămarea nu numai că este prezumată, dar, în contextul specific al cauzei, şi evidentă, sancţiunea desfiinţării actului de procedură lovit de nulitate şi a celui subsecvent se impune a fi luată.
În acest context, trebuie reamintit că instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat, în mod constant, că dreptul de acces la o instanţă, principiul contradictorialităţii, precum şi principiul egalităţii armelor, consacrate de art. 6 par. 1 din Convenţie, se aplică, de asemenea, în domeniul specific al comunicării actelor de procedură părţilor (a se vedea, în acest sens, hotărârile din cauzele S.C. Raisa M. Shipping S.R.L. contra României, par. 29, şi, Avotin contra Letoniei, par. 119).
În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţele interne trebuie să dea dovadă de diligenţă în ceea ce priveşte asigurarea informării părţilor cu privire la termenele de judecată şi să îşi respecte obligaţia de a le asigura participarea efectivă la proces, în caz contrar, dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esenţială – dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, garantat de dispoziţiile convenţionale ale art. 6 par. 1, putând fi afectat în substanţa sa, devenind unul formal şi iluzoriu.
În acest context factual, instanţa de control reţine că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât A. din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., constatând că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură privitoare la citarea părţilor, întrucât pârâtul A. nu a fost legal citat pentru termenele de judecată din apel, împrejurare ce a condus la pronunţarea unei hotărâri care a cauzat părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurării tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în apel le conferă părţilor.
Pentru considerentele anterior arătate, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală și de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 231A din 21.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.
