Curtea Constituțională a României (CCR), în urma ședinței din 20 aprilie, în cadrul controlului de constituționalitate „a posteriori”, a sesizat o necorelare legislativă între Codul Penal și Constituție, din perspectiva respectării dispozițiilor art. 1 alin. 5 din Constituția României.
Cu unanimitate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate în soluția legislativă cuprinsă în art. 378 alin. 1 lit. c din Codul Penal, care nu incriminează neplata cu rea-credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere stabilite prin act notarial.
Codul Penal, intrat în vigoare în 2014, constituie act normativ ulterior Codului Civil, intrat în vigoare în 2011, care consacră legislativ divorțului prin acordul soților, în procedură notarială, în ipoteza că din relaţia maritală au rezultat copii minori. În esență, CCR a constatat că această necorelare între acte normative în vigoare determină lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a normei penale criticate, contrar principiului legalității și incriminării, prevăzut la art. 1, Cod Penal, art. 7, din Convenție și la art. 1, alin. 5, din Constituția României.
În concluzie norma penală criticată este contrară dispozițiilor art. 16, alin 1 din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale ale art. 49, alin. 1, referitoare la protecția copilului și tinerilor.
Curtea a constatat aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul art. 16, alin. 1, din Constituție, având în vedere că norma incriminatorie exclude de la protecția, prin mijloace de drept penal, persoanele îndreptățite la pensia de întreținere stabilită prin convenție autentificata încheiată în procedura notarială de divorț.
Extras din Constituţia României:
Art. 16 – Egalitatea în drepturi
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminari.
Art. 49 – Protecţia copiilor şi a tinerilor
(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor.
Art. 7 CEDO: 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
