În perioada 8-9 decembrie 2025 a avut loc, la București, Întâlnirea procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel, întâlnire în cadrul căreia au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică judiciară neunitară printre care și cea a necesității efectuării cercetării judecătorești în ipoteza incidenței prescripției răspunderii penale, dacă inculpații nu cer continuarea procesului penal în condițiile art. 18 din Codul de procedură penală.
Prezentarea problemei juridice:
În practica judiciară s-a pus problema necesității efectuării cercetării judecătorești în ipoteza incidenței prescripției răspunderii penale, dacă inculpații nu cer continuarea procesului penal în condițiile art. 18 din Codul de procedură penală.
Într-o opinie, s-a apreciat că, în ipoteza în care instanța constată incidența unui caz de încetare a procesului penal, respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale, aceasta va proceda potrivit art. 18 din Codul de procedură penală, respectiv va pune în discuție cazul de împiedicare incident și va solicita inculpatului să precizeze dacă solicită continuarea procesului penal, respectiv dacă dorește ca soluția să poarte asupra fondului acțiunii penale, iar dacă inculpatul nu solicită în mod expres continuarea procesului penal, instanța va rămâne în pronunțare cu privire la incidența prescripției răspunderii penale, fără a analiza, în mod coroborat, în considerente, probatoriul în baza căruia să constate existența sau inexistența infracțiunii deduse judecății sau a vinovăției inculpatului, o soluție contrară aducând atingere prezumției de nevinovăție de care se bucură inculpatul.
Într-o altă opinie, s-a apreciat că, deși se constată incidența unui caz de încetare a procesului penal, respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale și inculpatul nu solicită continuarea procesului penal, instanța va analiza, în mod coroborat, în considerente, probatoriul în baza căruia să constate existența sau inexistența infracțiunii deduse judecății și a vinovăției inculpatului, răspunderea penală fiind incidentă doar în ipoteza întrunirii elementelor de tipicitate ale infracțiunii, elemente care trebuie să reiasă din probatoriul administrat în cauză.
A fost expusă opinia referentului în sensul celei de-a doua opinii.
Opinia INM:
Problema ordinii de prioritate a reținerii cauzelor care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acțiunii penale, conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, în situația în care a intervenit prescripția răspunderii penale și în situația particulară în care inculpatul nu cere continuarea procesului penal, potrivit art. 18 din același act normativ, a fost discutată cu ocazia Întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, București, 27-28 februarie 2023.
Opinia INM, adoptată în majoritate de către participanți, a fost în sensul că, în esență, din analiza dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă că, în cazul stingerii acțiunii penale, inculpatul este singurul titular care poate cere continuarea procesului penal, această aptitudine nefiind lăsată nici la dispoziția instanței și nici la dispoziția părților din proces sau a persoanei vătămate. În consecință, în cazul în care constată că a intervenit prescripția răspunderii penale, în lipsa cererii inculpatului de continuare a procesului penal, instanța dispune încetarea procesului penal, fără a efectua cercetarea judecătorească și fără a constata că nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a)–d) din Codul de procedură penală.
O situație aparte identificată în cuprinsul aceleiași opinii, confirmată și de practica judiciară, a avut în vedere cauzele în care instanța are a analiza posibilitatea luării unei măsuri de siguranță față de inculpat, cum este cea a confiscării speciale și, pentru aceasta, săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificate, având în vedere că, potrivit art. 107 din Codul penal, aceeași măsură de siguranță se poate lua și în situația în care inculpatului nu i se aplică o pedeapsă, scopul măsurii fiind nu unul coercitiv, ci eminamente preventiv, respectiv acela de a înlătura o stare de pericol și a preîntâmpina săvârșirea de noi infracțiuni.
O altă situație adusă în discuție de participanții la aceeași Întâlnire, confirmată și ea de practica judiciară, a avut în vedere cauzele în care instanța are a soluționa acțiunea civilă exercitată în cauză, în aplicarea art. 25 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală și, pentru aceasta, a analiza condițiile răspunderii civile delictuale potrivit dispozițiilor Codului civil.
În continuare, prin Decizia nr. 56/2025, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea și a următoarei chestiuni de drept: „Dacă se poate dispune schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune mai gravă, care atrage un termen al prescripției răspunderii penale mai mare, într-un moment procesual în care se împlinise deja termenul prescripției răspunderii penale pentru infracțiunea mai ușoară vizată de art. 386 din Codul de procedură penală, și inculpatul nu a solicitat continuarea procesului penal, conform art. 18 din Codul de procedură penală”, reținându-se că aceasta nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, deoarece nu există o reală neclaritate, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înțelege voința legiuitorului, fără a fi necesară o dezlegare din partea instanței supreme în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile.
În acest sens, s-a arătat: „112 (…) Încadrarea juridică reprezintă concordanța dintre fapta materială dedusă judecății și norma juridică aplicabilă, constituind fundamentul juridic al răspunderii penale. Atunci când instanța constată, în cursul judecății, că încadrarea juridică inițială nu reflectă exactitatea juridică a faptei, schimbarea încadrării devine necesară pentru a asigura aplicarea corectă a legii. Această operațiune presupune, prin ipoteză, că încadrarea juridică inițială, corespunzătoare unei infracțiuni mai ușoare, a fost greșit realizată și nu corespundea naturii reale a faptei deduse judecății.
113. Schimbarea încadrării juridice nu modifică fapta materială reținută, ci doar recalifică juridic aceleași împrejurări factuale, astfel încât acestea să fie corect reflectate în lumina normelor legale aplicabile. În consecință, termenul de prescripție trebuie analizat prin raportare la infracțiunea corect încadrată, deoarece această calificare este cea care reflectă realitatea juridică a faptei. A admite că termenul de prescripție aferent încadrării greșite ar putea produce efecte în condițiile în care din probele administrate reiese o încadrare juridică eronată ar însemna să se privilegieze o deficiență procedurală în detrimentul respectării principiului legalității și al realizării scopului procesului penal.
114. Termenul de prescripție aplicabil se stabilește în raport cu încadrarea juridică a faptei astfel cum este determinată de instanță. Schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune mai gravă indică faptul că instanța a stabilit, pe baza probelor administrate, că fapta dedusă judecății este mai gravă decât se apreciase inițial. Astfel, aplicarea termenului de prescripție aferent încadrării juridice inițiale ar contraveni scopului legii penale și principiului proporționalității sancțiunilor.
115. Garanțiile procedurale oferite de art. 386 din Codul de procedură penală asigură faptul că schimbarea încadrării juridice nu aduce atingere dreptului la apărare al inculpatului. Prin punerea în discuție a noii încadrări și prin posibilitatea amânării judecății pentru pregătirea apărării, se respectă principiul echității procesului și drepturile procesuale ale părților. Astfel, inculpatul are oportunitatea de a formula apărări specifice noii încadrări și de a propune probe relevante.”
Nu în ultimul rând, practica judiciară a identificat și alte asemenea situații de excepție, cum este cea în care, chiar și în lipsa unei constituiri de parte civilă, instanța are a se pronunța cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, în aplicarea art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală.
În astfel de situații, revenind la problematica instituirii prin art. 16 din Codul de procedură penală a unei ordini a reținerii cauzelor care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, apreciem că, într-o situație concretă în care instanța constată existența atât a unor cazuri ce constituie temei de achitare, cât și a unui caz de încetare a procesului penal, cum este prescripția răspunderii penale, instanța este obligată să dispună achitarea, în baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, chiar și în lipsa unei cereri exprese a inculpatului de continuare a procesului penal, potrivit art. 18 din același act normativ.
În același timp, într-o situație concretă în care instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat, dar și existența unui caz de încetare a procesului penal, cum este prescripția răspunderii penale, instanța este obligată să dispună încetarea procesului penal, în baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, fiind necesară evitarea oricărei referiri la vinovăția inculpatului în considerentele hotărârii.
Aceleași considerente urmează a se limita la analiza condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale, desființarea totală sau parțială a unui înscris ori restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, respectiv angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului, astfel încât să nu fie încălcat principiul prezumției de nevinovăție de care se bucură inculpatul, prevăzut de art. 23 alin. (11) din Constituția României, de art. 4 din Codul de procedură penală, de art. 6 paragr. 2 din CEDO și de art. 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Astfel, din acest ultim punct de vedere, referitor la aceeași modalitate de redactare a considerentelor hotărârii prin care este soluționată, între altele, acțiunea civilă, trebuie evitată folosirea expresiilor categorice privind vinovăția penală în soluționarea acțiunii civile a inculpatului față de care s-a dispus soluția de încetare a procesului penal, din moment ce, pe latură penală, procesul s-a finalizat fără stabilirea vinovăției acestuia.
În acest sens, în principiu, după redarea istoricului faptelor, urmează analiza elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale, care este obligatorie, întrucât neanalizarea acestor condiții duce la arbitrariu și la imposibilitatea cunoașterii de către partea obligată la despăgubiri civile, precum și de către instanța de control judiciar, a motivelor avute în vedere de către instanța de fond la soluționarea acțiunii civile.
Pentru a nu se încălca prezumția de nevinovăție, la momentul în care instanța va face referire la primul element al răspunderii civile delictuale – fapta ilicită – este necesară evitarea folosirii unor expresii categorice precum inculpatul „a comis”, „a săvârșit infracțiunea” pentru care s-a dispus încetarea procesului penal, fiind preferabilă utilizarea expresiei „inculpatul este responsabil de acțiunea ilicită care a provocat prejudiciul părții civile”, cu indicarea mijloacelor de probă pe care se întemeiază această constatare.
Concluzia de mai sus are la bază constatările Curții Europene a Drepturilor Omului din perspectiva incidenței art. 6 paragr. 2 din Convenție, cu referire la modalitatea de redactare a considerentelor hotărârii judecătorești prin care este soluționată acțiunea penală și cea civilă în situația încetării procesului penal ca urmare a decesului inculpatului sau a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, în cauzele Lagardère c. Franței, Didu c. României și Constantin Florea c. României.
Participanții la întâlnire au agreat, în majoritate, opinia INM, pentru argumentele prezentate în susținerea acesteia. În același sens, s-a subliniat că, după jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 586/2016) și modificarea dispozițiilor legale referitoare la rezolvarea acțiunii civile în procesul penal, prin Legea nr. 9/2017, fiind prevăzută cu titlu de excepție soluționarea acțiunii civile în caz de prescripție, legiuitorul nu a intervenit și nu a modificat corespunzător art. 18 din Codul de procedură penală referitor la continuarea procesului penal la cererea inculpatului. Astfel, este evident că, în situația în care inculpatul, la interpelare, arată că nu solicită continuarea procesului penal, se produce o ingerință în dreptul său recunoscut de lege. Cu toate acestea, acțiunea civilă trebuie soluționată concomitent cu cea penală, pentru că numai în soluționarea laturii penale se stabilește dacă persoana a săvârșit infracțiunea în forma în care a fost trimisă în judecată, cu consecințele reținute în actul de sesizare, aspecte care se valorifică, mai apoi, în soluționarea laturii civile. În aceeași latură civilă a cauzei, o concluzie în sensul că inculpatul nu a săvârșit fapta ilicită, cu consecința respingerii acțiunii civile exercitate, se bazează, în esență, pe lipsa probelor referitoare la acțiunea penală. În plus, fapta delictuală înseamnă corespondența în condițiile de tipicitate ale infracțiunii cu care instanța este sesizată. Separat de aceasta, cum și în opinia INM s-a arătat, acțiunea penală se analizează și din alte perspective referitoare la încadrarea juridică (fiind relevantă, exemplificativ, forma infracțiunii reținute în sarcina inculpatului) și stabilirea corectă a termenului de prescripție, pentru care se impune a se analiza și momentul de început al curgerii aceluiași termen (Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel București).
În cadrul opiniei agreate în minoritate (Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Pitești), în sensul în care continuarea procesului penal nu poate continua în lipsa cererii inculpatului în acest sens formulate, s-a arătat că raportarea trebuie făcută strict la dispozițiile art. 18 din Codul de procedură penală și art. 396 alin. (6) și urm. din Codul de procedură penală, o interpretare nuanțată golind de conținut aceste dispoziții legale.
Partajează acest conținut:
