În Monitorul Oficial, Partea I nr. 140 din 19 februarie 2024 a fost publicată Hotărârea în Cauza Ciorcaș împotriva României, din 26.09.2023.
Reclamanta a fost trimisă în judecată în 2012 pentru proxenetism și trafic de minori, fiind acuzată că a organizat și facilitat prostituția unor minore împreună cu membri ai familiei și C.F. Dosarul a fost trimis la Tribunalul Sălaj, iar în fața instanței, C.F. a admis faptele şi s-a prevalat de dispoziţiile legale referitoare la procedura simplificată. A făcut obiectul unei condamnări penale într-un dosar separat.
La 26 iunie 2012, reclamanta a fost trimisă în judecată pentru acuzaţiile de proxenetism şi de trafic de minori. Era bănuită că, împreună cu mama sa, fratele său şi C.F., a organizat şi a facilitat prostituţia lui D.A., D.S. şi H.A., toate trei minore. În special, ar fi organizat, împreună cu mama sa, adăpostirea şi transportul acestor persoane, racolate de fratele său; ar fi facilitat practicarea prostituţiei de către acestea şi de către C.F., însuşindu-şi profitul din această activitate. Dosarul cauzei a fost trimis la Tribunalul Sălaj.
În faţa instanţei, C.F. a admis faptele şi s-a prevalat de dispoziţiile legale referitoare la procedura simplificată. A făcut obiectul unei condamnări penale într-un dosar separat.
Instanţa a procedat la audierea reclamantei, a mamei şi a fratelui, a optsprezece martori, printre care C.F., şi a lui D.A. şi D.S., în calitate de părţi vătămate. H.A. nu a fost audiată, deoarece părăsise ţara. De altfel, la dosar se aflau transcrierile convorbirilor telefonice legal interceptate dintre reclamantă şi membri ai familiei sale.
La 3 aprilie 2015, instanţa a stabilit că reclamanta este vinovată de proxenetism şi de trafic de minori faţă de D.A. şi D.S. şi a condamnat-o la o pedeapsă de cinci ani şi opt luni de închisoare. Aceasta a judecat, în schimb, că traficul de minori nu era demonstrat în privinţa lui H.A. şi a achitat-o pe reclamantă de acest capăt de cerere. Cu privire la acest din urmă aspect, în conformitate în special cu audierea lui C.F. şi cu declaraţiile date în faţa parchetului de H.A., instanţa a stabilit că C.F. locuia într-un apartament pe care îl închiriau pentru ea reclamanta şi mama acesteia din urmă, că se prostitua acolo, că C.F. o convinsese pe H.A. să vină să locuiască cu ea şi să se prostitueze acolo, că reclamanta nu o cunoştea pe H.A., dar că ştia că H.A locuia cu C.F. în apartamentul în chestiune. A constatat că numai C.F. şi fratele reclamantei organizau şi profitau de activitatea de prostituţie a lui H.A. A concluzionat că prin prisma acestor fapte, în persoana reclamantei nu s-a stabilit existenţa intenţiei directe având ca obiectiv exploatarea sexuală a victimei H.A., ca element constitutiv al infracţiunii.
Reclamanta şi parchetul au declarat apel în faţa Curţii de Apel Cluj. Prin hotărârea definitivă din 22 octombrie 2015, curtea de apel a admis apelul parchetului şi a găsit-o pe reclamantă vinovată de toate acuzaţiile cuprinse în rechizitoriu, inclusiv de cea de trafic de minori cu privire la H.A. Cu privire la acest ultim punct, curtea de apel a stabilit că tribunalul o achitase în mod eronat pe reclamantă pe motiv că aceasta din urmă nu ar fi avut intenţia de a o exploata sexual pe H.A. adăpostind-o. A subliniat că infracţiunea de trafic de minori comporta modalităţi diverse, adăpostirea unui minor pentru a-l exploata fiind una dintre acestea; prin urmare, realizarea uneia dintre aceste modalităţi, adăpostirea unui minor în speţă, era suficientă în sine pentru calificarea ca infracţiune, aşadar caracterul efectiv al exploatării minorei nu avea niciun efect asupra acesteia. Mai precis, instanţa de apel a constatat că probele coroborate depuse la dosar au demonstrat că H.A. a fost adăpostită împreună cu D.A., D.S. şi C.F. într-un apartament închiriat de reclamantă şi că acolo H.A. practicase prostituţia. Faptul că H.A. îşi împărţise câştigurile sale doar cu fratele reclamantei şi cu C.F. nu a avut niciun impact asupra infracţiunii comise de reclamantă, întrucât aceasta din urmă şi mama ei erau părţi în această cauză împreună cu fratele său. Conform curţii de apel, declaraţiile martorilor dovedeau că inculpaţii au acţionat de comun acord, conform unui plan prestabilit şi unui interes comun în exploatarea victimelor minore. Instanţa a reţinut în acest sens că martorii au declarat că cei trei inculpaţi petreceau timp în apartament pentru a monitoriza activitatea de prostituţie şi nu puteau ignora că H.A. era cazată acolo. A adăugat că se părea că, atunci când acest apartament se dovedise prea mic pentru a găzdui cele patru persoane exploatate acolo, dintre care H.A., mama reclamantei a mai închiriat un apartament în acelaşi scop.
Curtea de apel a respins aşadar ca lipsite de relevanţă motivele invocate de reclamantă pentru a demonstra că nu obligase părţile lezate să practice prostituţia, că acestea aveau un comportament imoral şi deja desfăşuraseră în trecut astfel de activităţi. A condamnat persoana în cauză la o pedeapsă de şase ani şi opt luni de închisoare.
Reclamanta se plânge că instanţa de apel a condamnat-o pe baza aceloraşi probe pe care se întemeiase tribunalul care o achitase de faptele referitoare la H.A. În acest sens, invocă art. 6 din Convenţie. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului îl declară admisibil.
Principiile generale relevante au fost rezumate recent în Hotărârea Julius Þór Sigurþorsson împotriva Islandei, (nr. 38.797/17, pct. 30-38, 16 iulie 2019). În special, jurisprudenţa stabileşte o distincţie între, pe de o parte, situaţiile în care instanţa de apel care a anulat o achitare, fără a audia ea însăşi martorii pe care se întemeia achitarea, era nu doar competentă să examineze atât aspecte de fapt, cât şi aspecte de drept, dar în fapt oferea o nouă apreciere a faptelor, şi pe de altă parte, situaţiile în care curtea de apel nu era în dezacord cu instanţa inferioară decât cu privire la interpretarea legii şi/sau aplicarea sa faptelor stabilite, deşi avea şi competenţa de a cerceta faptele. De exemplu, în Cauza Bazo Gonzalez împotriva Spaniei (nr. 30.643/04, pct. 36, 16 decembrie 2008), Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat art. 6 § 1, pe motiv că aspectele pe care curtea de apel a fost sesizată să le analizeze pentru a condamna reclamantul aveau în esenţă un caracter juridic. Totuşi, după cum a explicat Curtea în Suuripää împotriva Finlandei (nr. 43.151/02, pct. 44, 12 ianuarie 2010), trebuie să se ţină seama că „faptele şi interpretarea juridică pot fi atât de întrepătrunse, încât sunt dificil de separat” (Julius Þór Sigurþorsson, citată anterior, pct. 36 şi 37).
Guvernul consideră că instanţa de apel nu oferise o reinterpretare a faptelor şi nici nu dăduse un alt sens declaraţiilor martorilor sau ale inculpaţilor, ci se aplecase asupra unei probleme de drept, adică a elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de minori, şi efectuase o interpretare diferită, şi de altfel corectă, de cea a judecătoriei pentru dispoziţiile de drept intern relevante.
Curtea reţine că instanţa de apel a justificat condamnarea reclamantei pentru trafic de minori în persoana lui H.A., interpretând această infracţiune doar pe baza îndeplinirii unei condiţii determinante, şi anume adăpostirea minorei H.A. în locuinţa respectivă. Curtea de apel a exclus, prin urmare, în mod expres, condiţia exploatării efective a lui H.A., distanţându-se astfel de interpretarea judecătoriei, pentru care elementul determinant în achitare era lipsa intenţiei reclamantei de exploatare a victimei minore (infra, pct. 5 in fine şi 7). Cu toate acestea, din hotărârea definitivă a curţii de apel reiese că această interpretare juridică pare strâns legată de mai multe consideraţii factuale ale cauzei (Suuripää, citată anterior, pct. 44). Într-adevăr, instanţa de apel nu s-a mărginit să precizeze interpretarea corectă a regulii de drept, ci, atunci când a aplicat această normă în cauza cu care era sesizată, a făcut mai multe consideraţii factuale. Astfel, a hotărât ca fiind stabilit că reclamanta trebuia să aibă cunoştinţă că H.A. se prostitua în apartament şi că activitatea inculpaţilor, între care reclamanta, urma un plan prestabilit şi că aveau un interes comun în a exploata victimele minore (supra, pct. 8). Or, acestea sunt chestiuni care nu fuseseră stabilite în hotărârea din 3 aprilie 2015 (supra, pct. 5). Curtea apreciază că, astfel, curtea de apel a operat o nouă analiză a faptelor respective (Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, pct. 36, 10 martie 2009; a se vedea şi Julius Þór Sigurþorsson, citată anterior, pct. 36, cu trimiterile citate acolo).
Din hotărârea definitivă a curţii de apel reiese că probele consemnate în diferite etape ale procedurii şi ataşate la dosar – în principal declaraţiile martorilor – au contribuit în mod determinant la formarea convingerii instanţei de apel cu privire la aceste aspecte factuale. Or, pentru a se pronunţa asupra acestui subiect, curtea de apel nu a procedat la o nouă audiere a martorilor şi nu a examinat noi probe.
În acest context, trebuie reamintit că autorităţilor cărora le revine sarcina de a decide asupra vinovăţiei sau a nevinovăţiei unui inculpat trebuie, în principiu, să asculte martorii personal şi să le evalueze credibilitatea. Evaluarea credibilităţii unui martor este o sarcină complexă care, în general, nu poate fi dusă la bun sfârşit prin simpla lectură a unor declaraţii scrise (Dan împotriva Moldovei, nr. 8.999/07, pct. 33, 5 iulie 2011).
În sfârşit, cu privire la argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi putut cere curţii de apel să examineze probele din nou, Curtea reaminteşte că instanţa de apel era obligată să adopte din oficiu măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă reclamanta nu a solicitat acest lucru în mod expres (Găitănaru împotriva României, nr. 26.082/05, pct. 34, 26 iunie 2012, cu trimiterile citate acolo). Prin urmare, Curtea apreciază că, cu privire la infracţiunea de trafic de minori din acuzaţia privind-o pe H.A., faptul că instanţa de apel nu a audiat martorii sau nu a examinat noi probe înainte de a o declara vinovată pe reclamantă a limitat semnificativ dreptul la apărare al acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Dan, citată anterior, pct. 31-35). Prin urmare, a fost încălcat art. 6 din Convenţie.
Partajează acest conținut:
