Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a explicat, într-o decizie publicată, luni, în Monitorul Oficial, de ce a respins ca inadmisibilă o sesizare prealabilă formulată de Curtea de Apel Oradea cu privire la recuperarea unor debite provenite din pensii. Problema de drept ridicată de instanța orădeană se referă la nerecuperarea debitelor provenite din pensii corespunzătoare perioadei ulterioare datei de 1 octombrie 2014 și pentru care s-au emis decizii de debit în conformitate cu dispozițiile articolului 179 din Legea 263/2010.
Decizia 32/17 mai 2021, pronunțată de ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă în dosarul 593/1/2021:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
„Dacă, în urma abrogării, prin Ordinul nr. 901/2460/2019, publicat în Monitorul Oficial nr. 574/12.07.2019, a dispoziţiilor alin. (2) al art. 10 din Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014, norme ce au fost aprobate prin Ordinul nr. 2073/1623/2014, abrogare ce a avut în vedere sentinţa civilă nr. 313/17.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a de Contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 620/33/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 2251/2019 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 125/2014, privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, se interpretează în sensul că nu se mai recuperează nici debitele corespunzătoare perioadei ulterioare datei de 01.10.2014 şi pentru care s-au emis decizii de debit în conformitate cu dispoziţiile art. 179 din Legea nr. 263/2010.”
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Normele de drept intern care formează obiectul sesizării ÎCCJ cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile:
- Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (în forma în vigoare la data emiterii deciziilor de debit contestate), cu modificările și completările ulterioare:
„Art. 179. — (1) Sumele încasate necuvenit cu titlu de prestații de asigurări sociale se recuperează de la beneficiari în termenul general de prescripție de 3 ani. […]
(4) Sumele plătite necuvenit prin intermediul caselor teritoriale de pensii și al caselor de pensii sectoriale se recuperează de la beneficiari în baza deciziei casei respective, care constituie titlu executoriu.”
- Legea nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii:
„Art. 1. — (1) Prin derogare de la prevederile Legii nr. 263/2020 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, debitele constituite sau care urmează a fi constituite în sarcina pensionarilor aflați în evidența sistemului public de pensii la data intrării în vigoare a prezentei legi, reprezentând sume încasate necuvenit cu titlu de pensie, indemnizație socială pentru pensionari și indemnizație pentru însoțitor, nu se recuperează.”
- Ordinul ministrului muncii și justiției sociale și al ministrului finanțelor publice nr. 901/2.460/2019 pentru abrogarea alin. 2 al art. 10 din Normele metodologice de
aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii și procedura de efectuare a restituirilor, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice și al ministrului finanțelor publice nr. 2.073/1.623/2014:
„Art. 1. — La articolul 10 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii și procedura de efectuare a restituirilor, aprobate prin Ordinul ministrului muncii,
familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice și al ministrului finanțelor publice nr. 2.073/1.623/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 3 decembrie 2014, alineatul 2 se abrogă.
Expunerea succintă a procesului
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, contestatorii persoane fizice au solicitat, în contradictoriu cu intimata A, să se dispună anularea deciziilor de înființare debit, emise la 2 iunie 2016 pe seama contestatorilor, cu privire la constituirea de debite reprezentând drepturi încasate în perioada 1 octombrie 2014 — 31 mai 2016.
Tribunalul Bihor, prin Sentința civilă nr. 1.124/LM din 9 decembrie 2019, a admis contestația formulată, a dispus anularea deciziilor emise de intimată pe numele contestatorilor și a obligat intimata A să restituie contestatorilor sumele reținute în temeiul acestor decizii de debit. În motivare s-a arătat că, limitând aplicarea în timp la sumele încasate necuvenit corespunzătoare perioadei anterioare datei de 1 octombrie 2014, se încalcă dispozițiile art. 16 din Constituția României, precum și prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care interzic aplicarea unui tratament discriminatoriu între persoane aflate în aceeași situație; în acest sens, nelegalitatea normei atacate derivă din introducerea unui nou criteriu care este de natură a duce la un tratament discriminatoriu față de alte categorii de pensionari care au fost scutiți de la plată în baza altor acte normative, abrogate în prezent, dar pentru unificarea cărora s-a emis Legea nr. 125/2014 și care nu prevedeau nicio limitare temporală.
În cuprinsul expunerii de motive a Legii nr. 125/2014 se arată că aceasta a fost adoptată pentru a unifica diversele prevederi legale ce acordau scutire anumitor categorii de pensionari de la sumele încasate necuvenit, fără a se introduce vreun criteriu temporal și prevăzând expres că este vorba de sume încasate necuvenit și care exclud culpa pensionarilor, dorindu-se adoptarea unei reglementări unitare aplicabile tuturor pensionarilor.
S-a mai reținut că, prin Decizia nr. 10 din 11 mai 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării
hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, solicitând admiterea apelului și modificarea hotărârii atacate în sensul înlăturării dispozițiilor cu privire la anularea în totalitate a deciziilor de înființare de debit contestate și restituirea sumelor deja reținute de la contestatori înainte de 12 iulie 2019. În motivarea apelului s-a arătat că tribunalul a reținut în mod greșit că dispoziția legală din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, precum și a Procedurii de efectuare a restituirilor, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice și al ministrului finanțelor publice nr. 2.073/1.623/2014, cu modificările ulterioare, denumite în continuare Norme metodologice, ce limita aplicarea amnistiei fiscale reglementate de Legea nr. 125/2014 la perioada anterioară datei de 1 octombrie 2014, a fost abrogată și a dispus anularea deciziilor de debit contestate, cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate de contestatori.
Apelanta a susținut că prevederile art. 1 din Ordinul nr. 901/2.460/2019 au aplicabilitate începând cu 12 iulie 2019: astfel, sumele reținute deja până la această dată din totalul debitului constituit în baza deciziilor de debit pentru fiecare dintre contestatori nu pot fi restituite.
Extrase din decizia motivată a ÎCCJ
Dezlegările date de instanța supremă cu privire la interpretarea prevederilor Legii nr. 125/2014 prin deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept își păstrează actualitatea, nefiind înlăturate din ordinea de drept ca efect al anulării unei norme cu forță juridică inferioară legii.
Dispozițiile Legii nr. 125/2014 sunt clare în privința limitelor temporale între care actul normativ se aplică, și anume scutirea la plată operează pentru drepturi încasate necuvenit, corespunzătoare perioadei anterioare datei de 1 octombrie 2014, indiferent de momentul la care debitul a fost constatat, iar împrejurarea că prin Sentința nr. 313/2016 dată de Curtea de Apel Cluj, rămasă definitivă, a fost anulat art. 10 teza II (alin. 2) din capitolul II al anexei la Ordinul nr. 2.073/1.623/2014 nu poate duce la concluzia că legea devine inaplicabilă în lipsa unor norme administrative de organizare a executării legii.
Totodată, orientarea jurisprudenței naționale spre o anumită interpretare a normelor analizate, dându-se eficiență deciziilor instanței supreme anterior menționate, determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei.
Rezultă că instanța de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi permită interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba, în mod real, despre dispoziții neclare sau incomplete, care să se constituie într-un veritabil obstacol pentru judecătorii recursului.
Rămâne atributul exclusiv al instanței operațiunea de interpretare și de aplicare a unor dispoziții legale la diferite circumstanțe care caracterizează fiecare litigiu, făcând parte din activitatea curentă a instanței de judecată, obligație ce este ridicată la rang de principiu fundamental, găsindu-și consacrarea în prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.
Prin urmare, revine instanței solicitante obligația soluționării cauzei cu judecata căreia a fost învestită, aplicând mecanismele de interpretare a actelor normative.
În considerarea argumentelor expuse, sesizarea de față nu este admisibilă, deoarece mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi utilizat doar ca urmare a întrunirii condițiilor restrictive de admisibilitate evocate, rolul său unificator putând fi exercitat numai în privința chestiunilor de drept noi, care se impun cu pregnanță a fi lămurite și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme.
DOCUMENT – Decizia nr. 32 din 17 mai 2021 a ÎCCJ:
