În Monitorul Oficial PARTEA I nr. 522/4.VI.2025 a fost publicată Decizia 189 din 19 mai 2025 prin care ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București — Secția a II-a penală, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în cazul infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor, prevăzută de dispozițiile art. 2191 alin. (1), (12) și (3) lit. a) și b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate a faptei este necesară și îndeplinirea condiției privind urmărirea scopului obținerii unei satisfacții sexuale?”, și stabilește că:
În cazul infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor, prevăzută de art. 2191 alin. (1), alin. (12) și alin. (3) lit. a) și b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii nu este necesară și îndeplinirea condiției privind urmărirea scopului obținerii unei satisfacții sexuale.
În motivarea deciziei Înalta Curte arată că, Infracțiunea de „agresiune sexuală săvârșită asupraunui minor”, prevăzută de art. 2191 din Codul penal, a fost introdusă în Codul penal prin Legea nr. 217/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și a Legii audiovizualului nr. 504/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 11 iulie 2023, care a fost modificată și completată prin Legea nr. 424/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1194 din 29 decembrie 2023, aceste noi prevederi intrând în vigoare din 1.01.2024. Prin același act normativ a fost introdusă și infracțiunea de „viol săvârșit asupra unui minor”, prevăzută de art. 2181 din Codul penal. Totodată, prin act normativ menționat au fost abrogate dispozițiile art. 220 din Codul penal, referitoare la infracțiunea de „act sexual cu un minor”, și dispozițiile art. 221 alin. (1)-(2)3, (5)-(6) din Cod penal, referitoare la „coruperea sexuală a minorilor”.
Violul săvârșit asupra unui minor (art. 2181 din Codul penal) preia din conținutul constitutiv al infracțiunii de viol, prevăzută de art. 218 din Codul penal, și al infracțiunii de act sexual cu minor, prevăzută de art. 220 din Codul penal. Elementul material este același cu al infracțiunii de viol, prevăzută de art. 218 din Codul penal, constând în realizarea unui raport sexual/act sexual oral sau anal/alt act de penetrare vaginală sau anală, modalitățile în care se poate realiza verbum regens fiind specifice ambelor infracțiuni, respectiv viol și act sexual cu un minor.
Urmând aceeași construcție legislativă ca în cazul violului, legiuitorul a incriminat separat agresiunea sexuală săvârșită împotriva unui minor (art. 2191 din Codul penal). Elementul material al infracțiunii este același cu cel al infracțiunii de agresiune sexuală, prevăzută de art. 219 din Codul penal, respectiv săvârșirea de acte de natură sexuală, altele decât cele ce intră în sfera de incriminare a violului, adică acte sau practici sexuale care nu presupun o penetrare cu caracter sexual, însă implică existența unui contact fizic de natură sexuală.
În expunerea de motive a noului Cod penal s-a precizat faptul că violul „acoperă toate actele de penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor asupra victimei sau dacă victima a fost obligată să facă acest lucru”, iar infracțiunea de agresiune sexuală va fi incidentă în cazul altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de art. 218 din Codul penal, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral, săvârșite sub imperiul constrângerii sau al stărilor asimilate acesteia.
Criteriul de distincție între actul sexual cu un minor șicoruperea sexuală a minorilor, sub aspectul elementului material, constă în aceea că, în cazul actului sexual cu un minor, elementul material constă într-un act de penetrare sau act sexual oral, în timp ce în cazul coruperii sexuale de minori, elementul material constă în alte acte de natură sexuală.
Din expunerea de motive cu privire la modificările aduse infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale prin Legea nr. 217/2023, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 424/2023, rezultă că principalul argument care a stat la baza modificării legii a fost lipsa unei protecții corespunzătoare a minorilor împotriva abuzurilor și a exploatării sexuale.Astfel, în cursul anului 2023, legiuitorul a operat cele două modificări semnificative ale dispozițiilor Codului penal, prima prin Legea nr. 217/2023, iar cea de-a doua prin Legea nr. 424/2023, care a modificat Legea nr. 217/2023, ambele intrând în vigoare pe 1 ianuarie 2024, accentul fiind pus pe asigurarea incriminării faptelor care reprezintă abuzuri sexuale împotriva copiilor. Scopul acestor soluții legislative cu privire la victimele minore este acela de a garanta o protecție reală copiilor împotriva abuzurilor sexuale și a violențelor de orice fel.
Tot în contextul evoluției modificărilor legislative cuprivire la infracțiunile din domeniul vieții sexuale trebuie menționat faptul că, spre deosebire de vechea reglementare, în noul Cod penal obiectul juridic comun al acestor infracțiuni este reprezentat de relațiile sociale referitoare la libertatea și integritatea vieții sexuale a persoanei, nu și de relațiile sociale privitoare la normalitatea sau moralitatea vieții sexuale, valori incerte și greu de definit.
În ceea ce privește vechea reglementare, se observăcă prin Decizia nr. 3/2005, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că prin „act sexual de orice natură”, susceptibil a fi încadrat în infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 din Codul penal din 1968, și, respectiv, în infracțiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 din același cod, se înțelege orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-și exprima voința, iar prin „acte de perversiune sexuală”, în accepțiunea prevederilor art. 201 din Codul penal din 1968, care prevede infracțiunea de perversiune sexuală, se înțelege orice alte modalități de obținere a unei satisfacții sexuale.
În interpretarea dată de instanța supremă prin această decizie, atât elementul material al infracțiunilor de viol și act sexual cu un minor, cât și elementul material al infracțiunii de perversiune sexuală constau într-o modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale, evident prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei respective de a se apăra ori de a-și exprima voința, diferența dintre cele două categorii de infracțiuni, în ceea ce privește elementul material, fiind dată de sintagma „prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului”, specifică infracțiunilor de viol și act sexual cu un minor. 112. Decizia nr. 3/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu poate fi avută în vedere pentru definirea elementului material specific atât infracțiunii de agresiune sexuală, prevăzută de art. 219 din Codul penal, cât și infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor, prevăzută de art. 2191 din Codul penal, și care constă în actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la viol ori la viol săvârșit asupra unui minor. Având în vedere modificările legislative, regândirea integrală și concomitentă a incriminării privitoare la viața sexuală, realizată prin Codul penal din 2009 și modificările ulterioare ale acestuia, este evident că sintagma „act sexual de orice natură” este diferită de cea prevăzută de art. 219 din Codul penal și art. 2191 din Codul penal, referitoare la „acte de natură sexuală, altele decât cele ce intră în sfera de incriminare a violului”.
Elementul material al infracțiunii de corupere sexuală aminorilor, prevăzută de art. 221 alin. (1) din Codul penal, precum și elementul material al infracțiunii de agresiune sexuală, prevăzută de art. 219 din Codul penal, constând în „actul de natură sexuală”, au fost analizate de Curtea Constituțională, din perspectiva îndeplinirii cerințelor cu privire la calitatea legii, și anume claritatea și previzibilitatea, impuse de prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării legilor și ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei. Prin deciziile nr. 420/2017 și nr. 92/2023 pronunțate de Curtea Constituțională s-a stabilit că normele de incriminare au o formulare clară și previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică. În considerentele Deciziei nr. 420/2017 a Curții Constituționale se arată că prin „act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220” se înțelege orice act prin care se tinde la obținerea excitației sexuale ori a satisfacției sexuale prin alte procedee decât acțiunea de penetrare.
Totodată, Curtea a constatat că, prin natura ei, incriminarea prevăzută în dispozițiile art. 221 alin. (1) din Codul penal nu permite o enumerare exhaustivă a actelor de natură sexuală ce intră în sfera sa de aplicare, astfel că, prin forța lucrurilor, interpretarea depinde de practică, fiind realizată de organele judiciare.
Curtea Constituțională a mai reținut că fapta incriminatăprin dispozițiile art. 221 alin. (1) din Codul penal are ca urmare imediată o stare nouă — contrară celei inițiale — cu privire la viața sexuală a minorului, care constă într-o vătămare a relațiilor sociale ce asigură ocrotirea minorului sub aspectul dezvoltării sale morale și al pregătirii pentru o viață sexuală normală. S-a arătat că prin norma de incriminare criticată legiuitorul a înțeles să ocrotească un climat de dezvoltare fizică și psihică a minorilor, care să le asigure acestora posibilitatea de a păstra sentimentele de pudoare, de decență și de moralitate cu privire la viața sexuală, fiind absolut necesar ca aceste valori să fie cultivate, întărite și dezvoltate la minori în vederea pregătirii lor pentru o viață sexuală normală, care să nu le afecteze sănătatea și integritatea fizică și psihică.
În considerentele Deciziei nr. 92/2023, Curtea Constituțională a reținut că prin expresia „act de natură sexuală”, prevăzută în dispozițiile art. 219 din Codul penal (care reglementează agresiunea sexuală), legiuitorul a avut în vedere anume orice act prin care se tinde la obținerea excitației sexuale ori a satisfacției sexuale prin alte procedee decât acțiunea de penetrare. A apreciat Curtea ca fiind aplicabile mutatis mutandis cele reținute prin Decizia nr. 420 din 15 iunie 2017, iar conținutul concret al sintagmei criticate urmează a fi stabilit, în fiecare caz în parte, de către organele judiciare, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze penale, în activitatea de aplicare a legii.
Curtea Constituțională a subliniat că, spre deosebire deinfracțiunea de viol pentru care legiuitorul a reglementat în mod exhaustiv modalitățile de realizare, din perspectiva laturii obiective, infracțiunea de agresiune sexuală prezintă un conținut deschis, legiuitorul arătând că trăsătura esențială ce trebuie îndeplinită este aceea referitoare la „natura sexuală” a actelor săvârșite.
Curtea a reținut că legiuitorul a asociat elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 219 din Codul penal o cerință esențială, și anume ca actele să fie comise prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare.
Referitor la cele două decizii menționate, este important de observat că acestea nu sunt decizii de admitere sau interpretative și deci nu au stabilit caracterul neconstituțional al normelor de incriminare analizate sau caracterul neconstituțional într-o anumită interpretare. Dimpotrivă, Curtea Constituțională a subliniat faptul că dispozițiile penale analizate sunt constituționale și îndeplinesc exigențele constituționale de legalitate, claritate și previzibilitate.
Mai mult decât atât, instanța de contencios constituțional a arătat că incriminarea nu permite o enumerare exhaustivă a actelor de natură sexuală ce intră în sfera sa de aplicare și, astfel, conținutul concret al sintagmei criticate urmează să fie stabilit, în fiecare caz în parte, de către organele judiciare, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze penale, în activitatea de aplicare a legii.
Spre deosebire de deciziile de admitere a excepției șiimplicit de declarare a neconstituționalității ori de constatare a constituționalității sau neconstituționalității unui anumit text de lege, dar într-o anumită interpretare, deciziile de respingere au doar un efect obligatoriu inter partes, adică sunt obligatorii doar pentru instanța în fața căreia a fost invocată excepția și pentru părțile acelui proces.
Potrivit art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României, deciziile de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, fiind obligatorii erga omnes. Caracterul general obligatoriu al deciziilor de respingere a excepției de neconstituționalitate poate fi interpretat în sensul existenței unei obligații a autorităților de a aplica în continuare dispoziția a cărei constituționalitate a fost confirmată prin decizia respectivă, nicio autoritate neputând refuza aplicarea legii controlate dacă excepția a fost respinsă.
Prin urmare, văzând că deciziile nr. 420/2017 șinr. 92/2023 ale Curții Constituționalitate sunt decizii de respingere a excepției de neconstituționalitate, considerentele din conținutul acestora au relevanță și forță obligatorie doar în sensul susținerii constituționalității textului de lege, neputând reconfigura conținutul unei infracțiuni. Elementele de tipicitate ale infracțiunii din norma de incriminare a cărei constituționalitate a fost verificată sunt cele prevăzute de textul de lege și revine organelor judiciare să stabilească conținutul concret al elementului material, așa cum a subliniat Curtea Constituțională în deciziile menționate, care, totodată, a oferit un reper în identificarea actelor de natură sexuală, care nu este însă o condiție privind existența infracțiunii.
Revenind la norma de incriminare, se constată că,potrivit art. 2191 din Codul penal, elementul material al infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor îl constituie actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute de art. 2181 din Codul penal, care reglementează infracțiunea de viol săvârșit asupra unui minor.
În primul rând, se observă că legiuitorul nu a prevăzut în conținutul incriminării o condiție referitoare la scopul care să trebuiască urmărit de făptuitor, respectiv de a obține satisfacție sexuală, și care să întregească elementul obiectiv sau subiectiv al infracțiunii. Or, astfel cum s-a menționat în doctrină, scopul infracțiunii devine element constitutiv atunci când el este prevăzut în mod expres în norma de incriminare, iar dacă scopul nu este prevăzut în textul normei de incriminare, acesta poate fi avut în vedere eventual ca element de individualizare sau circumstanță atenuantă judiciară.
Singurele cerințe asociate elementului material, prevăzute de art. 2191 alin. (1), (12) și (2) din Codul penal (agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor), sunt acelea ca actul de natură sexuală să fie diferit de cele ce intră în sfera de incriminare a violului, adică să fie acte sau practici sexuale care nu presupun o penetrare cu caracter sexual, și ca actele să fie comise prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare.
În doctrină s-a apreciat că prin act de natură sexualătrebuie să se înțeleagă orice act aflat în legătură directă sau indirectă cu organele sexuale și cu activitatea acestor organe. Într-o altă definiție s-a reținut că elementul material al celor două infracțiuni de agresiune sexuală constă în săvârșirea de acte de natură sexuală, altele decât cele ce intră în sfera de incriminare a violului, adică acte sau practici sexuale care nu presupun o penetrare cu caracter sexual, însă implică existența unui contact fizic de natură sexuală.
În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a constatat că există acte a căror natură sexuală rezultă din chiar specificul lor (de exemplu, actele realizate cu organele sexuale sau asupra organelor sexuale), caz în care, atâta timp cât sunt realizate prin constrângere, punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, condițiile elementului material al infracțiunii de agresiune sexuală vor fi îndeplinite.
În al doilea rând, pentru a identifica actele de natură sexuală care constituie elementul material al infracțiunilor de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor trebuie avut în vedere obiectul juridic al acestei infracțiuni, care constă în relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală, libertatea psihică, integritatea corporală sau chiar viața minorului.
În cazul infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor, obiectul juridic principal este reprezentat de libertatea și inviolabilitatea sexuală a minorului, al cărui consimțământ este viciat din cauza imaturității psihice sau din cauza stării de dependență față de autorul adult, în scopul de a asigura protecție deplină față de orice acte de natură sexuală.
În doctrină s-a arătat că pentru a atrage calificarea ca act de natură sexuală este esențial ca actul de executare respectiv să pună în discuție lezarea libertății sexuale a victimei, care este constrânsă la o conduită care, în sens larg, poate fi calificată ca o conduită sexuală.
În al treilea rând, urmarea imediată a infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor constă în lezarea libertății sexuale a acestuia, în periclitarea relațiilor sociale care privesc viața sexuală a minorului și dezvoltarea psihică și fizică armonioasă a acestuia. Fiind o infracțiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre acțiunea ce constituie elementul material al laturii obiective și urmarea imediată nu trebuie dovedită, ci ea rezultă din însăși materialitatea faptei (ex re).
Astfel, văzând conținutul incriminării infracțiunii deagresiune sexuală săvârșită asupra unui minor și faptul că nu este prevăzută în textul infracțiunii condiția atașată elementului material sau elementului subiectiv ca infracțiunea să fie comisă în scopul obținerii unei satisfacții sexuale, nu se poate reține pe cale jurisprudențială o astfel de cerință de tipicitate, întrucât ar reprezenta o adăugire nepermisă la lege, o interpretare care excedează voinței legiuitorului.
Or, așa cum rezultă din expunerea de motive a modificărilor aduse infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale a minorilor, scopul legii constă în asigurarea protecției corespunzătoare a minorilor împotriva abuzurilor și a exploatării sexuale.
Pentru întrunirea condițiilor de tipicitate obiectivă aleinfracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor este necesară săvârșirea unui act de natură sexuală, prin această manieră de reglementare legiuitorul urmărind incriminarea tuturor formelor de agresiune sexuală, intenția sa fiind de a asigura o protecție cât mai largă libertății și dezvoltării psihice și fizice a minorului din perspectiva vieții sexuale.
Faptul că legiuitorul nu a avut intenția de a introduce înconținutul constitutiv al infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor o cerință privind scopul de a obține o satisfacție sexuală reiese chiar din reglementarea infracțiunii, care în art. 2191 alin. (3) lit. d) din Codul penal prevede comiterea infracțiunii de agresiune sexuală asupra unui minor în scopul producerii de materiale pornografice.
Atunci când legiuitorul a considerat necesar a atașa ocondiție referitoare la scopul elementului material, a prevăzut expres acest scop. Atât timp cât scopul avut în vedere de făptuitor este de a produce materiale pornografice, apare evident că legiuitorul a considerat irelevant dacă făptuitorul urmărește să obțină o satisfacție sexuală în cazul formei agravate. Astfel, nu trebuie reținut și scopul obținerii satisfacției sexuale pentru existența infracțiunii, reținerea unui scop, respectiv a scopului producerii de materiale pornografice, fiind necesară doar pentru a constata întrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 2191 alin. (1) și alin. (3) lit. d) din Codul penal.
Expresia folosită de legiuitor în descrierea elementului material al infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor, prevăzută de art. 2191 alin. (1), (12) și (2) din Codul penal, are un caracter general, astfel încât să permită includerea unei varietăți nelimitate de acte, care, în cazuri concrete, au aptitudinea de a aduce atingere libertății și integrității sexuale a victimei.
În concluzie, în cazul infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor, prevăzută de art. 2191alin. (1), alin. (12) și alin. (3) lit. a) și b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii nu este necesară și îndeplinirea condiției privind urmărirea scopului obținerii unei satisfacții sexuale.
Prin urmare, singurul criteriu avut în vedere estelibertatea și integritatea sexuală a victimei și nicidecum motivația, scopul urmărit de făptuitor. Dacă pentru reținerea elementului material al infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor s-ar avea în vedere ca actul de natură sexuală să aibă aptitudinea de a-l satisface pe autor, ar însemna să fie excluse faptele comise de persoanele care nu au capacitatea de a obține o satisfacție sexuală (impotență, frigiditate) ori faptele comise cu scopul de a chinui sau umili victima, fapte care pot exista în realitate.
Or, în cazul unor asemenea fapte, din punct de vedere obiectiv, trebuie să se stabilească aptitudinea lor de a realiza urmarea imediată a infracțiunii, respectiv lezarea libertății sau a integrității sexuale a victimei minore, în cazul căreia trebuie luate în calcul consecințele pe termen lung asupra libertății și integrității sexuale, deoarece actele de natură sexuală suferite în copilărie pot produce traume care vor afecta dezvoltarea psihoemoțională armonioasă a persoanei.
Prin urmare, scopul obținerii unei satisfacții sexuale decătre făptuitor nu are legătură cu conținutul obiectiv al infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor și nu reprezintă o condiție atașată elementului material reprezentat prin actul de natură sexuală.
Nici din perspectiva elementului subiectiv, scopulobținerii unei satisfacții sexuale de către făptuitor, nu reprezintă o condiție pentru reținerea infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor. Pentru existența infracțiunii este necesar doar să se facă dovada existenței vinovăției sub forma intenției, care poate fi directă sau indirectă, fiind suficient ca făptuitorul să urmărească sau să accepte lezarea libertății sexuale a victimei. Se observă, astfel, că este necesar și suficient ca făptuitorul să urmărească sau să accepte lezarea libertății sexuale a victimei minore, scopul obținerii unei satisfacții sexuale de către făptuitor neavând vreo legătură nici cu conținutul subiectiv al infracțiunii.
Scopul obținerii unei satisfacții sexuale, la care se referă Curtea Constituțională în deciziile nr. 420/2017 și nr. 92/2023, poate constitui un indiciu, un reper cu privire la existența unui act de natură sexuală în circumstanțele concrete în care acesta a fost săvârșit, însă nu reprezintă un element indispensabil în definirea acestuia și o condiție privind existența infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor.
Prin urmare, singurul criteriu avut în vedere estelibertatea și integritatea sexuală a victimei și nicidecum motivația, scopul urmărit de făptuitor. Dacă pentru reținerea elementului material al infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor s-ar avea în vedere ca actul de natură sexuală să aibă aptitudinea de a-l satisface pe autor, ar însemna să fie excluse faptele comise de persoanele care nu au capacitatea de a obține o satisfacție sexuală (impotență, frigiditate) ori faptele comise cu scopul de a chinui sau umili victima, fapte care pot exista în realitate.
Or, în cazul unor asemenea fapte, din punct de vedere obiectiv, trebuie să se stabilească aptitudinea lor de a realiza urmarea imediată a infracțiunii, respectiv lezarea libertății sau a integrității sexuale a victimei minore, în cazul căreia trebuie luate în calcul consecințele pe termen lung asupra libertății și integrității sexuale, deoarece actele de natură sexuală suferite în copilărie pot produce traume care vor afecta dezvoltarea psihoemoțională armonioasă a persoanei.
Prin urmare, scopul obținerii unei satisfacții sexuale decătre făptuitor nu are legătură cu conținutul obiectiv al infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor și nu reprezintă o condiție atașată elementului material reprezentat prin actul de natură sexuală.
Nici din perspectiva elementului subiectiv, scopulobținerii unei satisfacții sexuale de către făptuitor, nu reprezintă o condiție pentru reținerea infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor.
Pentru existența infracțiunii este necesar doar să se facă dovada existenței vinovăției sub forma intenției, care poate fi directă sau indirectă, fiind suficient ca făptuitorul să urmărească sau să accepte lezarea libertății sexuale a victimei. Se observă, astfel, că este necesar și suficient ca făptuitorul să urmărească sau să accepte lezarea libertății sexuale a victimei minore, scopul obținerii unei satisfacții sexuale de către făptuitor neavând vreo legătură nici cu conținutul subiectiv al infracțiunii.
Scopul obținerii unei satisfacții sexuale, la care se referăCurtea Constituțională în deciziile nr. 420/2017 și nr. 92/2023, poate constitui un indiciu, un reper cu privire la existența unui act de natură sexuală în circumstanțele concrete în care acesta a fost săvârșit, însă nu reprezintă un element indispensabil în definirea acestuia și o condiție privind existența infracțiunii de agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor.
În concluzie, în cazul infracțiunii de agresiune sexualăsăvârșită asupra unui minor, prevăzută de art. 2191alin. (1), alin. (12) și alin. (3) lit. a) și b) din Codul penal, pentru întrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii nu este necesară și îndeplinirea condiției privind urmărirea scopului obținerii unei satisfacții sexuale.
