Ministerul Justiției a lansat în dezbatere publică proiectul de lege pentru modificarea art. 438 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.
Prezentul proiect de lege are ca obiect modificarea art. 438 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în sensul completării cu ipoteza în care instanța, în mod greșit, nu a dispus încetarea procesului penal.
Prin Decizia nr. 50/2025, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 328 din 11.04.2025, Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul respectivelor dispoziții care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casaţie în ipoteza în care în mod greşit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituţională.
Prin decizia anterior menționată, Curtea Constituțională a reținut următoarele:
„31. (…) în ipoteza în care se apreciază că prin hotărârea judecătorească definitivă prin care a fost soluţionată cauza penală printr-o soluţie de încetare a procesului penal instanţa competentă a apreciat în mod greşit cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, titularii dreptului de a declara recurs în casaţie, conform prevederilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, pot promova această cale de atac în temeiul textului criticat.
32. Dintre participanţii la procesul penal enumeraţi în cuprinsul dispoziţiilor legale anterior menţionate, cei care pot avea însă un interes procesual în promovarea acestei căi extraordinare de atac sunt doar procurorul şi partea civilă, în condiţiile prevăzute la art. 436 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală.
33. În ceea ce priveşte inculpatul, acesta poate fi interesat să promoveze cerere de recurs în casaţie în cazul în care, prin hotărârea judecătorească definitivă prin care a fost soluţionată cauza penală, în mod greşit nu s-a dispus, în ceea ce îl priveşte, încetarea procesului penal, ci o soluţie de condamnare, deşi în cauză există cert un motiv de încetare a procesului penal.
34. Această din urmă ipoteză nu este prevăzută însă de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală,(…)”.
35. Aşadar, în ipoteza soluţionării cauzei penale printr-o soluţie de încetare a procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, pentru oricare dintre cauzele prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) – j) din Codul de procedură penală, inculpatul nu dispune de mijlocul procesual penal reglementat prin textul criticat în favoarea procurorului şi a părţii civile, respectiv cel al invocării greşitei aprecieri a instanţei cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal. În aceste condiţii, în ipoteza analizată, inculpatul este lipsit de orice mijloc procesual de apărare, în antiteză cu dreptul pe care legiuitorul l-a prevăzut în favoarea procurorului.”
Curtea Constituțională a reținut totodată și faptul că:
„46. (…) doar potrivit legislaţiei procesual penale în vigoare persoana condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu dispune de temeiul legal necesar pentru a promova o cale de atac (respectiv cea a recursului în casaţie), în condiţiile în care prin hotărârea judecătorească definitivă de condamnare pronunţată în privinţa sa în mod greşit nu a fost dispusă soluţia încetării procesului penal. Consecinţa acestei configuraţii legislative este cea a menţinerii unei soluţii de condamnare nelegală. Or, condamnarea unei persoane la o pedeapsă penală, privativă sau neprivativă de libertate, are însemnate repercusiuni asupra existenţei acesteia, restrângând-i exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru perioade de timp considerabile, respectiv până la momentul reabilitării.
47. Distinct de aspectele anterior menţionate, Curtea subliniază, totodată, importanţa căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, care are drept scop îndreptarea erorilor de drept comise de instanţe în soluţionarea definitivă a cauzelor penale. În acest sens, doctrina de drept procesual penal atrage atenţia asupra caracterului necesar şi indispensabil al recursului în casaţie, arătând că acesta „reprezintă o garanţie necontestată pentru o bună împărţire a justiţiei. Astfel, în sistemul actual cu două grade de jurisdicţie, după primul grad şi după gradul de apel nu poate urma decât recursul în casaţie” (Gh. Mateuţ, op. cit., p. 639).
48. Aşa fiind, finalitatea acestei căi extraordinare de atac poate fi atinsă doar prin asigurarea sa, în mod echitabil, tuturor participanţilor la procesul penal care au interese legitime în a o promova, respectiv atât procurorului şi părţii civile, cât şi inculpatului. Doar în acest fel dreptul fundamental prevăzut la art. 129 din Constituţie, referitor la folosirea căilor de atac, poate fi exercitat cu respectarea principiului egalităţii armelor, principiu constituţional şi convenţional ce constituie un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.”
Alin. (4) al art. 147 din Constituție are următorul cuprins: „(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”
Pentru argumentele expuse anterior, este necesară o intervenție legislativă, prin promovarea unui proiect de lege, care să pună de acord dispozițiile din Codul de procedură penală cu Constituția, așa cum a fost aceasta din urmă interpretată prin deciziile Curții Constituționale anterior menționate.
