Mirifica justiție mioritică

AUTOR: AVOCAT DICU LEVENTE

De-a lungul carierei de sfert de veac am apucat să văd, aud și citesc foarte multe, însă mai apar „noutăți” care să mă …mire (să nu spun altfel). Dacă nu ar fi tragice, unele ar fi de-a dreptul amuzante, în mod asemănător cu prestațiile unora la concursurile de talent din etapa de preselectie. În show-biz însă chiar și prestații execrabile pot părea unora amuzante sau chiar plăcute și așa apar tot mai multe vedete de „online” care își construiesc furnicite cariera de …cum s-o numi ea…că artist nu-mi vine să scriu.

În lumea justiției însă lucrurile ar trebui să stea cu totul altfel. (a se citi cu accentul pe „ar trebui”).

Cu toate că în urmă cu mulți ani am dat motiv de hlizeală în sala de judecată invocând prevederile art. 982 și următoarele din C.Pr.Civ. (vechi), iar nedumerirea mea a primit răspuns de la președintele instanței, care m-a întrebat nonsalant: „Nu știți că la noi astea nu se aplică?”.

Alta instanță, alte reguli, codul totuși e același, dar câte case, atâtea obiceiuri, mă gândeam atunci, ca și proaspăt stagiar.

Au trecut vreo 23 de ani de atunci, însă din păcate, mai întâlnesc și azi confuzii crase și dovezi ale lipsei acute de cunoștințe elementare, precum următoarea: „Instanța reține că… acțiunea în declararea nulității contractului pentru lipsa sau vicierea consimțământului uneia dintre părțile cocontractante este o acțiune în declararea nulității relative a contractului”.
Chiar nu mi-am propus să scriu un tratat de drept civil în care să subliniez diferența majoră dintre lipsa și viciul consimțământului, însă mă întreb retoric dacă manualele de drept civil se mai deschid și după facultate sau nu.

Confruntat cu aspectele mioritice ale justiției și nu numai, îmi aduc aminte de o vorbă a unui client italian, care, bombardat de întrebări despre România de către confratii săi, a răspuns scurt: „Unde se termină imaginația voastră, acolo începe România”.

Departe de mine gândul să critic o breaslă întreagă care are și oameni pregătiți, unii fiind chiar somități, însă apreciez astfel de grosolanii, precum cea descrisă mai sus, ca fiind un motiv nu doar de oripilare, ci de a trage un semnal de alarmă.

Cunosc faptul că sentințele sunt „monitorizate”, iar judecătorii primesc calificative în funcție de soarta hotărârilor pronunțate, însă aș fi curios să aflu dacă, în afacerea unor evidente ținute în genul statistic, sunt analizate și motivele unor desființări, casări etc.

Poate totuși cineva se va gândi să monitorizeze „performanțele” unor magistrați și din prisma cunoștințelor teoretice, măcar în materiile în care judecă cauze.