material realizat de avocat Andrei Tărău, din cadrul Baroului Bihor – specializat în cauze de malpraxis medical
Obligația corelativă, ca parte a raportului juridic medical este considerată îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită, care să permită realizarea dreptului subiectiv corelativ, conduită care, atunci când nu este respectată, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.
Caracteristicile obligațiilor corelative circumscrise raportului juridic medical:
– sunt obligații perfecte, deoarece, în caz de neexecutare, se poate obține un titlu executoriu printr-o acțiune în justiție;
– sunt opozabile numai părților;
– pot fi pozitive sau negative:
• pozitive = de a face – constă într-o acțiune, spre exemplu, de a executa o lucrare, de a presta un anumit serviciu medical sau de a remite plata serviciului medical;
• negative = de a nu face – constă într-o inacțiune sau abstențiune (medicul să nu aplice un tratament cu potențial letal, chiar dacă este rugat de pacient, iar pacientul să nu nesocotească recomandările medicale).
Trebuie menționat că medicul curant trebuie să se abțină de la aplicarea unui tratament inadecvat afecțiunii și particularităților biologice ale pacientului său, adică să aleagă dintre diversele posibilități terapeutice pe cea mai potrivită specificului cazului respectiv. Mai mult, medicul trebuie să se abțină să aplice o metodă terapeutică insuficient verificată sau testată în mod practic sau care, deși ar putea conduce la un rezultat pozitiv (vindecarea pacientului), este susceptibilă de complicații, care pot determina un rezultat infaust (agravarea bolii sau decesul pacientului).
– pot fi de rezultat sau de mijloace:
• de rezultat = când subiectul se obligă la obținerea unui anumit rezultat; garantarea de către medic a obținerii unui rezultat determinat (spre exemplu, vindecarea prin tratamentul aplicat sau corectarea unei deficiențe estetice) generează, în cazul neatingerii acestuia, iar medicul va fi nevoit să dovedească cauzele sau circumstanțele care au împiedicat îndeplinirea obiectivului propus (sarcina probei nu e a pacientului); pacientului îi revine obligația de rezultat de a nu zădărnici efortul terapeutic prin nerespectarea recomandărilor medicale;
– de mijloace (de prudență și diligență) = când subiectul are îndatorirea de a depune toate eforturile, toată stăruința în vederea obținerii un anumit rezultat, neobținerea acestuia nefiindu-i imputabilă decât în măsura în care se dovedește că a acționat culpabil, în sensul că nu a întreprins toate demersurile necesare pe care un alt medic de pregătire similară le-ar fi făcut. În această situație, sarcina probei revine celui care acuză (pacientul sau reprezentanții acestuia).
Cele mai importante obligații ale raportului juridic medical sunt următoarele:
1. În cazul pacienților:
– de a respecta recomandările curativ-profilactice sau preventive medicale, în caz contrar, orice acțiune în justiție fiind sortită eșecului;
– de a nu întreprinde nimic de natură să zădărnicească efortul terapeutic (spre exemplu, recurgerea la un tratament empiric pe care nu îl comunică medicului curant);
– de a respecta disciplina, reglementările, ordinele interioare potrivit cărora se desfășoară asistența medicală în instituțiile sanitare și care i-au fost comunicate;
– de a respecta demnitatea personalului medical;
– de a plăti contravaloarea serviciilor medicale;
– de a accepta refuzul argumentat al medicului, pentru motive personale sau profesionale, de a-l avea pacient.
2. În cazul medicilor:
– de a realiza o asistenţă medicală curativ-profilactică de calitate, fără discriminare, care să contribuie la menținerea stării de sănătate și la prelungirea speranței de viață a ființei umane, fără a provoca vătămări ale integrității psiho-fizice sau sănătății pacientului;
– de a proceda, astfel încât toate deciziile cu caracter medical să fie luate în interesul pacientului și spre binele ființei umane, ce vor prevala interesului social sau al științei;
– de a informa corect pacientul cu privire la diagnosticul real, posibilitățile terapeutice, cu explicarea riscurilor utilizării unui tratament sau a altuia și a alternativelor existente la procedurile medicale propuse, inclusiv a pericolelor neefectuării tratamentului recomandat, prognostic pe termen scurt și îndelungat, serviciilor disponibile, astfel încât pacientul să-și poată exprima liber consimțământul, în mod informat;
– de a fi la curent cu progresele medicale în domeniul său de activitate, pentru a fi în măsură să ofere o asistență medicală optimă, ceea ce presupune perfecționarea continuă a cunoștințelor profesionale;
– de a nu refuza urgențele medico-chirurgicale, care, netratate în timp util și în mod competent, pot provoca consecințe imposibil de remediat ulterior sau decesul pacientului;
– de a nu abandona pacientul, ceea ce presupune urmărirea bolnavului pe care îl are în tratament până la însănătoșirea acestuia sau până la trecerea în îngrijirea unui alt medic ori va beneficia de condiții adecvate situației medicale în care se află;
– de a păstra secretul profesional. Obiectul secretului profesional îl constituie tot ceea ce medicul a aflat, direct sau indirect, în legătură cu viața intimă sau diverse aspect ale vieții sociale, precum și elemente legate de patologia pacientului sau familiei, rudelor, prietenilor acestuia, inclusiv rezultatul examinării necropsice; secretul profesional subzistă și după terminarea tratamentului sau când persoana a încetat să fie pacient ori a decedat și trebuie păstrat față de orice persoană, inclusiv alte cadre medicale;
– de a respecta demnitatea pacientului, printr-o conduită ireproșabilă pe plan fizic, mental și emoțional fașă de acesta, stabilind o relație exclusiv profesională, clădită pe respectul reciproc;
– să nu practice medicina exclusiv ca pe o activitate comercială, ci în conformitate cu morala corpului medical, manifestând pe lângă devotament, înțelegere și compasiune față de suferința pacientului, ceea ce ar defini empatia medicală;
– să nu recurgă la metode terapeutice insuficient probate prin studii adecvate, care nu au utilitate directă pentru pacient (practicarea acestora se consideră șarlatanism);
– să nu supună pacientul unor experimente sau teste medicale, prin efectuarea unui tratament sau unor intervenții, manopere medicale, care nu sunt adresate patologiei pe care acesta o prezintă ori nu au fost recunoscute și acceptate în practica medicală;
– să respecte opțiunea pacientului pentru o a doua opinie medicală, indiferent dacă se recurge la un medic din același spital sau o altă unitate sanitară ori la o echipă interdisciplinară;
– să respecte întotdeauna voința pacientului în legătură cu actul medical, dacă nu contravine legii sau normelor moral-cutumiare, iar pacientul se află într-o stare psiho-fizică care să-i permită exprimarea conștientă a voinței;
– să se îngrijească de respectarea regulilor de igienă și profilaxie în vederea asigurării sănătății publice;
– să repare prejudiciul produs pacientului dacă aceasta este consecința faptei sale ilicite, săvârșită cu vinovăție, în condițiile răspunderii delictuale stabilite de Codul civil.
CITIȚI de același autor: Malpraxis medical (X) | Răspunderea profesională în accidentele medicamentoase – Malpraxis medical (IX) | Infecțiile intraspitalicești sau nosocomiale. Consecințe juridice – Malpraxis medical (VIII) | Despre standardul de apreciere a calității actului medical
Partajează acest conținut:
