Malpraxis medical (VIII) | Despre standardul de apreciere a calității actului medical

Material realizat de avocat Andrei Tărău, din cadrul Baroului Bihor– specializat în cauze de malpraxis medical

Ideea organizării activității medicale nu este nouă. Încă din secolul al IV-lea î.e.n. Platon sugera ca cei care practicau medicina să urmeze recomandările unui consiliu de medici și să le integreze în practica medicală.

În prezent, legislația română (art. 666 din Legea nr. 95/2006) prevede că ”în acordarea asistenței medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligația aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel național, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialității respective.”

Standardul de îngrijire și tratament reprezintă opinia general acceptată în cadrul comunității medicale cu privire la diagnosticarea și tratarea unei anumite afecțiuni sau simptomatologii. Acest standard va fi raportat la abilitățile unui practician cu o competență medie într-un anumit domeniu medical, fiind necesar ca acesta să dețină abilitățile obișnuite a unui om competent care exercită o anumită profesiune.

Ghidurile de diagnostic și tratament sunt recomandări dezvoltate sistematic, bazate pe dovezi științifice privind îngrijirile care trebuie acordate în anumite circumstanțe clinice și cuprind concepte medicale precum: definiția afecțiunii, definiția termenilor, semnelor, simptomelor, definirea afecțiunilor și testelor necesare pentru diagnostic, prevenire și tratament.

Ele sunt concepute pentru a sprijini medicul în luarea deciziilor legate de îngrijirea și tratarea pacienților, conținutul acestora întemeindu-se pe o revizuire sistematică a dovezilor științifice existente la momentul elaborării ghidurilor. Recomandările cuprinse în ghidurile clinice sunt bazate pe un consens al autorilor privitor la abordările terapeutice la un moment dat, fără ca prin această să se urmărească înlocuirea raționamentului practicianului în fiecare caz individual.  

Protocoalele clinice/terapeutice sunt mai  specifice decât ghidurile clinice, reprezentând o prezentare a acțiunilor pe care medicii trebuie să le efectueze într-o anumită situație legată de activitatea medicală, vizând în concret operațiunile de diagnosticare și tratament ale unei boli specifice. Spre deosebire de ghiduri, protocoalele sunt mult mai stricte, abaterea de la acestea fiind permisă numai în situații excepționale.

Scopurile protocoalelor terapeutice sunt aceleași ca în cazul ghidurilor clinice, respectiv de a îmbunătăți calitatea actului medical, de a uniformiza atitudinile medicale de diagnostic și tratament, oferirea de standarde fezabile, reducerea inegalităților de practică medicală etc.

Ministerul Sănătății, autoritatea centrală în domeniul asistenței de sănătate publică, are printre atribuții și aprobarea ghidurilor și protocoalelor de practică medicală, prin ordin al ministrului, elaborate de comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătății, cu consultarea societăților medicale de profil și cu avizul Colegiului Medicilor din România. Protocoalele pot fi elaborate și de către o unitate medicală, caz în care acestea au o aplicare doar la nivel local.

Adoptarea standardelor terapeutice prin ghiduri sau protocoale ar fi totuși ineficientă în lipsa obligației medicilor de a-și spori gradul de pregătire profesională, prin informarea permanentă în legătură cu stadiul și progresele cercetării științifice medicale.

În practica instanțelor de judecată naționale s-a reținut că obligația medicului de a trata pacientul este una de mijloace, respectiv de diligență, sârguință, zel etc. Astfel, în exercitarea actului medical, medicul își asumă obligația de a utiliza tratamentele medicale cele mai indicate pentru însănătoșirea pacientului, fără a garanta obținerea rezultatului reprezentat de vindecarea bolii.

Pentru a verifica îndeplinirea acestei obligații de mijloace, standardele terapeutice stabilite prin ghiduri, protocoale sau recunoașterea comunității medicale joacă un rol esențial. Standardul terapeutic este acea măsură care permite fixarea unor limite între care conduita medicului trebuie să se desfășoare. Medicul, în exercitarea profesiei sale, trebuie să se alinieze cu succes la aceste standarde terapeutice. Niciodată un medic nu va fi obligat să facă mai mult decât este necesar pentru vindecarea unui pacient, însă este posibil ca, uneori, vindecarea unui pacient să necesite mai mult decât poate oferi știința la un anumit moment.

Deși misiunea medicului este de a vindeca pacientul, din perspectiva răspunderii este suficient ca el să se conformeze standardelor terapeutice stabilite prin ghiduri, protocoale sau, în lipsa lor, standardelor recunoscute de lumea medicală.

Spre exemplu, pentru vindecarea unei viroze respiratorii simple sau a unei tăieturi superficiale de piele, standardul impune prescrierea unui tratament ce trebuie urmat de către pacient sau aplicarea unui bandaj. Este în afara standardului terapeutic ca medicul să efectueze investigații complexe, radiografii, CT etc.

La fel, în ipoteza unei fracturi, standardul medical impune efectuarea unei radiografii pentru a verifica în ce măsură a fost afectat sistemul osos, în timp ce simpla evaluare clinică a vătămării de către medic se va situa sub acest standard.

Atunci când standardul terapeutic a fost respectat, de regulă, medicul este exonerat de răspundere în cazul în care pacientul nu este vindecat, deoarece se consideră că oricare alt medic, cu o pregătire medie și în aceleași condiții, ar fi ajuns la același rezultat.

În schimb, atunci când standardul terapeutic nu a fost respectat, dacă eșecul este generat de împrejurări precum lipsa de pregătire, încălcarea regulilor, neatenție, imprudență etc., atunci este vorba de o greșeală medicală care stabilește premisele atragerii răspunderii medicului.

Acolo unde nu există standarde terapeutice stabilite sau acceptate de comunitatea medicală, conduita medicului se va aprecia în raport de principiile generale ale medicinei și de eforturile concrete care trebuiau depuse pentru tratarea pacientului.

CITIȚI de același autor: Accesul victimelor malpraxis-ului medical în justiție | Drepturile pacientului | Responsabilitatea medicală în Antichitate