SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
material realizat de avocat Andrei Tărău, din cadrul Baroului Bihor – specializat în cauze de malpraxis medical
Infecțiile intraspitalicești (nosocomiale) sunt o importantă problemă de sănătate publică, fiind o cauză a morbidității și mortalității pe plan mondial.
Infecțiile nosocomiale (IN) sunt infecții dobândite în spitale publice sau private, ori în alte servicii de asistență medicală, inclusiv clinici ambulatorii și centre de îngrijire pe termen lung, cum ar fi casele de îngrijire medicală și serviciile de recuperare medicală (infecții dobândite de pacienți, precum și de personalul medical sau vizitatori).
Conform definiției Centrului European de Prevenire și Control al Bolilor, infecțiile nosocomiale se produc:
- după ≥ 48 de ore de la internare;
- până la 3 zile de la externare;
- până la 30 de zile după o intervenție chirurgicală;
- în servicii de îngrijire, când pacientul a fost internat pentru alte scopuri decât infecția respectivă.
Cele mai frecvente sunt infecțiile plăgilor chirurgicale, infecțiile căilor respiratorii inferioare, infecțiile tractului urinar și infecțiile de la nivelul fluxului sanguin.
În cadrul studiului realizat la nivel european de ECDC s-au izolat agenți microbieni patogeni în 45,9% din cazurile de infecții nosocomiale, dintre care cel mai frecvent izolați au fost: Escherichia coli (15,9%), Staphylococcus aureus (12,3%), Enterococcus spp. (9,6%), Pseudomonas aeruginosa (8,9%), Klebsiella spp. (8,7%), stafilococi coagulazo-negativi (7,5%), Candida spp. (6,1%), Clostridium difficile (5,4%), Enterobacter spp. (4,2%), Proteus spp. (3,8%) și Acinetobacter spp. (3,6%).
Diverse studii au arătat că prevalența cea mai înaltă a infecțiilor nosocomiale este în unitățile de terapie intensivă și în secțiile de chirurgie și ortopedie. Ratele cele mai crescute ale acestor infecții sunt evidențiate printre pacienții cu susceptibilitate mare din cauza vârstei (copiii mici, prematurii și vârstnicii), a bolilor cronice și/sau a tratamentelor imunosupresoare.
Potrivit legislației naționale în vigoare, spitalele asigură condiţii de investigații medicale, tratament, cazare, igienă, alimentație şi de prevenire a infecțiilor nosocomiale și răspund pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentație şi de prevenire a infecţiilor nosocomiale, precum şi pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienţilor.
Astfel, unitățile medicale, pe lângă rolul de reparaţie, au și un rol de prevenție. În această privinţă unităților medicale, prin angajați, le revine obligația de a evita orice risc de îmbolnăvire a pacienților aflați sub supravegherea acestora. În cazul în care nu se mai poate preveni apariția unor infectări, unităților medicale ile revine obligația de a aplica un tratament corespunzător pentru vindecare și reducerea pzrejudiciului ce li s-ar cauza pacienţilor prin infecțiile dobândite pe parcursul spitalizării.
Art. 644 alin. (1) lit. a) din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii stipulează că unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia in care acestea sunt consecinţa infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă a infectării.
Unitățile medicale au obligația să ia toate măsurile necesare pentru evitarea infectării pacienților pe durata spitalizării. Această obligație este una de rezultat în cazul prevenirii infectării pacienţilor – astfel cum rezultă din coroborarea dispozițiilor legale în materie (Ordinul M.S. 1101/2016, Legea nr. 95/2006 și Legea nr. 3/2021).
În condiţiile în care rezultatul urmărit nu s-a produs (evitarea infectării), culpa unității medicale se prezumă, revenind acestuia din urmă sarcina de a dovedi că infectarea pacientului a fost consecinţa unei cauze străine, neimputabile unității medicale (spre exemplu, unitatea medicală dovedește că pacientul prezenta o infecție la internare).
În măsura în care unitatea medicală nu va reuși să dovedească faptul că infecția a fost de cauză străină, este angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, iar pacientul va avea dreptul la repararea integrală a prejudiciului material și moral ce i s-a cauzat.
În practica judiciară națională, se regăsesc numeroase hotărâri judecătorești prin care instanțele de judecată au obligat diferite unități medicale la plata unor despăgubiri semnificative în favoarea unor pacienți care au contactat infecții nosocomiale cu diverși agenți patogeni.
Dintre aceste hotărâri, două atrag atenția în mod special, atât prin cuantumul despăgubirilor oferite pacienților, cât și prin gravitatea consecințelor infecției nosocomiale asupra sănătății pacienților.
Într-o speță, ca urmare a faptului că o pacientă a contactat virusul HIV pe durata spitalizării într-un spital de urgență din România, instanța de judecată a acordat pacientei despăgubiri în valoare de 1 milion de euro (2012), reprezentând daune morale.
Într-o altă speță, un pacient a dobândit Stafilococul auriu (meticilino rezistent) după efectuarea unei intervenții chirurgicale într-o unitate medicală din țară, care i-a cauzat o infirmitate. Constatând vinovăția unității medicale, instanța de judecată a obligat-o să plătească pacientului daune morale în cuantum de 500.000 de euro.
CITIȚI de același autor – Despre standardul de apreciere a calității actului medical | Accesul victimelor malpraxis-ului medical în justiție | Drepturile pacientului
Partajează acest conținut:
